Zgomotul încetă brusc. William se încordă, cu urechea la pândă. În aer plutea un miros vag de rășină. Înghiți în sec, apoi își umezi buzele cu vârful limbii. Îl durea iarăși tâmpla dreaptă, iar ochiul i se închidea fără voie.
– Trebuie să apară! bombăni. Simt că este prin apropiere.
Își lipi, din nou, urechea de șina metalică. Exact atunci, o lumină albă îi tremură sub pleoape, anunțându-i prezența unui străin. Se lăsă să alunece la vale, pe buza abruptă a terasamentului. Cine să fi fost nebunul care înfrunta cu nepăsare pericolele nopții, într-o suburbie părăsită?
Nu apucă să formuleze vreun răspuns. Când piciorul se propti în gheața lucioasă a bălții, umărul stâng îi înțepeni într-o strânsoare de fier. Apoi o menghină îi cuprinse picioarele și se trezi ridicat în aer.
– În regulă! șuieră o voce de sub el. Să vină garnitura. L-am capturat.
Nu mai era nevoie să-și încordeze auzul pentru a surprinde sunetul binecunoscut: șinele începuseră să vibreze, tampoanele pocniră sec și fluieratul ascuțit îl plesni atât de violent, încât uită chiar să se mai și mire.
Cineva îl mințise. Nu mai avu timp să realizeze despre cine anume era vorba. Farul puternic se aprinse din spatele unui perete de întuneric, orbindu-l. Își feri ochii cu mâna dreaptă. Trenul se opri, cu un scârțâit asurzitor. Se auzi oftatul unei uși care se deschidea și o mână îl înhăță cu putere de braț, smucindu-l înăuntru. Se lovi cu gambele de treptele metalice, dar nu lăsă durerea să-i invadeze mintea. Expedie un gând de pasivitate în zona respectivă și se strădui să-și refacă energia haloului protector.
Fu aruncat ca un sac pe podeaua tare. Se echilibră, după care se ridică într-un genunchi și apoi în picioare. În fața sa, pe culoarul strâmt al vagonului de pasageri se afla un ciborg înalt.
– Încântat de cunoștință! rânji celălalt. Avea o voce plăcută, cum William nu mai auzise de multă vreme. Mă tot întrebam cine pusese la cale povestea cu deraierea…
Dreapta zvâcni scurt, izbindu-l sub bărbie. Dacă nu ar fi prevăzut lovitura, șocul i-ar fi rupt falca. Își făcu vânt din călcâie și zbură prin aer, ciocnindu-se de ușa batantă, exact cum și-ar fi dorit adversarul.
– Ești un afurisit de William, din seria aceea întreruptă la jumătate, nu? Piciorul îl izbi cu sete sub coaste. Un Protector sau un Cititor?
– Un Protector, gemu. Îi era clar că nu reușiseră să-i afle identitatea. Și nu am organizat nicio deraiere. Tot ce mi-am dorit a fost să urc în acest tren. Să fiu cu voi, pricepi? Să scap de blestematul de oraș. Să-mi găsesc o trupă…
– O trupă! rânji celălalt. Ai nimerit unde trebuia. Numai că nu se știe dacă și trupa te vrea pe tine, drăguțule.
Unda de avertisment nu întâmpină nicio emoție reală: primejdia aproape că trecuse.
– Sunt un Richard, spuse, întinzându-i mâna. Un Richard fără antecedente.
Apucă degetele reci, făcu un efort și se ridică. Richard scoase capul printr-una dintre ferestrele sparte și strigă ceva, în direcția locomotivei. Trenul se puse în mișcare.
Un Richard, gândi repede William, în vreme ce-și scutura hainele. Cibosemantem. Dezvoltare, în progresie geometrică, a acelei zone a cortexului răspunzătoare de construcțiile semantice. Una dintre pistele ce ar fi trebuit să conducă spre totala independență a Inteligenței Artificiale, dacă afurisitul de război nu ar fi…
Richard îi făcu semn, arătând către vagonul vecin. Trecură prin burduful crăpat, prin care pătrundea un curent umed și rece, și ajunseră la clasa întâi. Ușa celui de-al treilea compartiment era deschisă. Se simți împins înăuntru. Câmpul protector fulgeră orbitor, provocându-o o durere îngrozitoare în lobul stâng. Se clătină amețit și trebui să se sprijine de tocul de lemn.
– Richard, ești un mare idiot! Cine ți-a permis să iei prizonier un William Cititor?
Deschise ochii, cu precauție. Constată că, de fapt, nu era nevoie: celălalt William îl scruta din spatele unor ochelari imenși, cu rame subțiri.
– Cine naiba te-a trimis?
Nimeni nu are încredere în nimeni. Propriul său câmp de protecție se dusese dracului. Își concentră cea mai mare parte a atenției asupra durerii din lob.
– Aș putea să încerc să-ți citesc direct emisiunile rețelei cristaline. Amândoi știm însă că există o mulțime de posibilități de inducere în eroare a actului de lectură, erori care merg chiar până la 45%, nu? Nimeni nu are încredere în nimeni – nu asta e deviza pe care trebuie s-o respecte orice William-serie-mică-de-laborator? De aceea, sunt rezonabil și te întreb din nou: cine te-a trimis?
Și dacă trebuia să existe cineva care îl trimisese, totuși? Poate că lipsa celui presupus ar fi condus la desființarea sa gratuită.
– În regulă, oftă. Am să spun tot. Cu o condiție: la sfârșit, să nu mă aruncați din tren, cu capul zdrobit. Cred că îmi doresc să vin cu voi, oriunde veți călători.
Tocmai atunci, trenul se angajă într-o curbă largă, silindu-i să se sprijine de pereți. Dincolo de fereastră, se zăreau luminile rare ale cartierelor Smonwear și Crouterwild. Nu merseseră prea mult, constată surprins.
– Exact, nu prea mult, îl citi celălalt. Din câte știu, „Lancaster” este singurul vehicul funcțional, pe o suprafață de cel puțin 5000 km², așa încât este nevoie să fim extrem de prevăzători.
Îl studie preț de câteva clipe, din spatele ramelor subțiri, apoi continuă:
– Avem, desigur, câteva hărți monocrome, de dinainte de război. Corespund numai în linii mari situației actuale din teren.
Emisese, probabil, un ordin mut, pentru că Richard dispăru fără zgomot din spatele lui. Apoi trenul se opri din nou. Celălalt deschise partea rabatabilă a ferestrei, aruncă o privire spre locomotivă, după care reveni și închise geamul.
– Se schimbă un macaz. Rămăseserăm la problema ta.
– Nu știu cum să…
– Poți să-mi spui Erle. A fost diminutivul generic al secției din care am făcut parte. Presupun că tu nu ai niciun indicativ.
William clătină din cap. Îi spuse că acceptase misiunea de a-l contacta din partea unui Ratler, stăpânul absolut al unui laborator de neoplastică informațională. Complet funcțional, sublinie.
– Nu cumva Ratler ăsta e…
– O derivație nereușită a unei serii de post-Richard, exact. Dorește o colaborare cu un mijloc de transport. A reușit să reactiveze o linie de montaj pentru Bernarzii comandați digital.
Erle fluieră prelung, apoi se scărpină în creștet. Scoase iar capul pe geam, plin de nervi din cauza așteptării prea îndelungate. Când reveni, zâmbea, cu buzele ajunse o linie subțire.
– Dacă au reușit o astfel de reactivare, singura de care am auzit în istoria postbelică, înseamnă că a rezolvat problema sclavilor menajeri.
– S-ar putea spune și așa, admise William.
– Și mai înseamnă că drumurile noastre către Țara Ghețurilor sunt primejduite. Pentru că, nu? – cine ar mai avea nevoie de mutanți, care se dresează greu și necesită îngrijire, când mult mai simplu comandă un Bernard?
Vagoanele scârțâiră prelung și se puseră în mișcare. Două brațe albe de abur se scurseră pe lângă geam. Brusc, recepționă o unde de agresivitate, dar nu mai avu timp să reacționeze.
– Minți, William! șuieră celălalt. Toată istoria ta este pură invenție. Te-am lăsat să o elaborezi pentru a-ți testa emotivitatea spontană. Nu există niciun Ratler, după cum nu există niciun laborator de neoplastică. Altul este motivul care te-a adus printre noi. Și, până ce nu te vei hotărî să spui adevărul, vei fi condus undeva, mai la răcoare.
Ușa se deschise și Richard îi făcu semn să iasă pe culoar.
*
Mai la răcoare era, de fapt, o expresie foarte exactă: droidul îl împinse, cu brutalitate, în vagonul de bagaje. Vântul înghețat al sfârșitului de sezon geruia țurțuri murdari în găurile scândurilor. Se împiedică de câteva ori de obiecte cu muchiile tari și regretă lumina palidă, dar eficientă, a felinarelor cu gaz de la clasa întâi.
Trenul înainta încet, gemând din toate încheieturile. Trebuie că era o vechitură, scoasă de sub clopotul de sticlă al unui muzeu al tehncii de dinainte de secolul XXI. William nu avea nicio îndoială în această privință. Dar o vechitură care reușea să se miște și, mai ales, să îi transporte. Nu avea nicio certitudine că avea să funcționeze până acolo unde și-ar fi dorit, dar știa că era suficient să ajungă până la Wesaba-Vest. Acolo, cel puțin…
Își lăsă gândul neformulat. Tâmpla dreaptă îi zvâcnea dureros, înștiințându-l despre o prezență necunoscută. Ochii săi normali nu îi erau de niciun folos în întuneric, deoarece le lipsea sistemul de adaptabilitate. Îi închise și se strădui să se concentreze. Lipsa câmpului de protecție putea să fie un element pozitiv, deoarece îl ajuta să se orienteze mai precis în spațiul înconjurător, mustind de energii pasive. În stânga și apoi în față… O Existență nonbiologică. Nonantropică. Consumând mai multă energie decât producea. Un biot.
– Mă numesc Marie Max Uffen. Vocea caldă îi pipăi urechea, într-o șoaptă abia perceptibilă. Ți-am simțit fluxul energetic încă de acum câteva minute și m-am bucurat că o să am drept tovarăș un William Cititor.
Oftă și ridică nevăzut din umeri. Cel puțin, nu mai era nevoit să-și ascundă identitatea.
– Sunt un William, așa cum spui, acceptă el. Să înțeleg că am nimerit într-un fel de închisoare pe roți și că tu ești un fel de gardian?
Marie Max Uffen chicoti și, deși zgomotul din jur era puternic, putea să jure că o auzise distinct, de parcă s-ar fi aflat chiar lângă urechea lui.
– Un gardian este mult spus. O tovarășă de suferință e mult mai aproape de adevăr. Sper să ții cont de faptul că sunt aici cu mult înainte de sosirea ta.
Era, într-adevăr, un biot. Aparținea unei clase superioare de ciborgi, ale cărei structuri neuronale nu fuseseră copiate în sistemul clasic, după harta celor umane, ci crescuseră singure, peste structuri de siliciu carbon, conform unui principiu aleator, introdus anticipat în creuzet. O altă minune a ingineriei genetice, oprită înainte de finalizare, din cauza Conflictului. Pentru că Marie, asemenea celorlalte zeci de surate din seria experimentală, nu fusese dezvoltată până la capăt. Cutia craniană era grefată pe corpul unui piton aflat în hibernare și ținut sub supraveghere de o instalație complexă, de dimensiunea unei genți de voiaj.
– Așa că nu mă pot mișca, își încheie vocea spovedania. Am fost adusă aici împotriva voinței mele, de către un droid specializat în vânătoarea de sclavi.
Dădu din cap, cam neconvins. Nu știa dacă ea îl vedea sau nu, așa că își compuse, precaut, o mască facială indiferentă. Se înfășură strâns în haina subțire, tremurând violent și blestemându-și creatorii care îl înzestraseră cu senzații umane. Ar fi dat orice pentru ca, în clipele acelea, să se afle în învelișul de metal al unui robot oricât de primitiv.
– Ți-e frig, ghici Marie.
– Puțin, recunoscu. De ce te-au luat cu ei?
– Seria Max Uffen a fost concepută pentru a da naștere unei semantici a logicii, paralelă cu cea aristotelică. Visul dintotdeauna al omului de a avea acces spre neuman.
– Nu înțeleg, se strâmbă.
Și chiar nu înțelegea. Deși destul de încet, trenul continua să înainteze și, dacă avea puțin noroc, înainte de ivirea zorilor avea să atingă Bariera Barrington.
– Sunt o deducătoare a alternativelor posibile ale viitorului. Altfel spus, pot să prevăd viitorul, în acea proporție care este specifică alternanței și aleatorului.
Nu era nicio urmă de mândrie în vocea caldă care-i susura atât de aproape de ureche.
– Vrei să spui că știai că voi fi adus în acest vagon, chiar mai înainte ca idiotul acela de Richard să-mi facă vânt înăuntru?
– Vreau să spun că eu i-am anunțat că, în Middle Point, erau pândiți de un ciborg din categoria Hyper.
Se strădui să se concentreze. Exista o anumită logică a lucrurilor care, evident, îi scăpa. Dacă știau de pânda lui, de ce atunci tot circul acela cu Erle și, mai ales, de ce fusese adus aici? Împreună cu o Marie, care putea să vadă în viitor? Câmpul de protecție se refăcea mult prea încet față de dorința lui. Își prinse fruntea în palme și o masă îndelung. Apoi o întrebă ce urma să se întâmple în jumătatea de oră, în care tocmai intrau.
– Vom opri într-o gară (Nort Hale, își spuse William), unde roboții vor încerca să aprovizioneze locomotiva. În acest timp, vei lua contact cu o persoană, care îți va oferi posibilitatea să evadezi.
– Dar nu voi profita de ea, nu?
Marie Max Uffen tăcu. Insistă.
– Niciun viitor nu este conceput în afara informațiilor care-l implică. În acest viitor, nu am cum să rămân obiectivă și să prevăd corect circumstanțele care vor rezulta.
Răspunsul sugera, în mod indirect, o capcană. Din partea cui? Nu-l cunoștea nimeni, nu-i știa nimeni intențiile. Sau, cel puțin, așa fusese asigurat.
– Ascultă, se trezi ca din somn, te aflai în stare de funcționare și în momentul Catastrofei, nu-i așa? Nu ai cum să negi, singurele existențe nonumane intrate în funcțiune după război au fost numai roboți de categoria I, II și III. Atunci, de ce nu…?
Se bâlbâi și tăcu. Răspunsul îi venise imediat pe buze, paralizându-l.
– De ce nu i-am avertizat? susură vocea, cu blândețe. Logica poate fi contrazisă, William, numai atunci când nu mai corespunde cunoștințelor noastre despre lume și despre relațiile dintre lucrurile aflate în această lume. Logica lucrurilor există independent de logica umană și nonumană, iar ea nu poate să fie modificată. Pe baza acestui principiu, viitorul se află în afara oricărei intervenții.
– Viitorul se află în afara oricărei intervenții, repetă, amețit. Viitorul…
Continuă să repete, până când fruntea îi atinse genunchii. În poziția aceea îl surprinse oprirea trenului, într-un scârțâit strident. Pe android îl simți abia când acesta ajunse în spatele ușilor culisante.
– William Erle te așteaptă pe peron, îi comunică el încruntat.
Se ridică greoi și se apropie de ușă.
– Succes! murmură Marie.
Tresări. Dar ciborgul din fața sa nu părea să fi auzit ceva. Îi făcu semn să o ia înainte. Păși pe coridorul pustiu, trimițând în față o undă de avertisment. Riposta sosi sub forma unui gând înspăimântat și furios, în același timp. Capcana, își zise William, concentrându-se, în timp ce cobora scara metalică a vagonului.
Se aflau într-o gară. North Hale. Vagonul se oprise în dreptu unui chioșc de ziare, cu geamurile sparte. Pe tejghea, sub copertina de protecție din plasisc, îngălbenea un număr vechi din „Washington Post”. Pe prima pagină, o actriță umană a altor vremuri le zâmbea unor admiratori demult transformați în pulbere.
Vremea oamenilor, gândi și înghiți în sec. Porni alături de Richard în direcția locomotivei. Dinspre imensa construcție de metal și sticlă, venea un miros de mucezeală, asemănător aceluia pe care-l simțise la nivelul rambleului căii ferate.
– Anotimpul cald s-a petrecut, dădu din cap însoțitorul. Încă puțin și iarna se va coborî dinspre Marele Nord.
Trenul avea șase vagoae. Primul de după tender era cel destinat combustibilului. În jurul său, se învârteau doi roboți, cu forme vag umanoide. William Erle îl aștepta pe o pasarelă, în dreptul unei vitrine întunecate. Spânzurat de un stâlp, felinarul cu ulei făcea un cerc galben în jurul feței sale smochinite, încadrată de lentilele uriașe ale ochelarilor. Îi făcu loc, alături de el.
– Ei, te-ai hotărât?
– Poți… Se opri brusc. E ceva straniu aici. Un câmp protector poate fi fisurat, dar nu spulberat, așa cum ai făcut tu cu al meu. Deții puteri speciale în Psionic? Asta înseamnă că nu ești un William obișnuit. Un Protector sau un Cititor oarecare.
– Nu. Sunt William Erle, după cum ți-am spus deja, râse celălalt sec.
Își înghiți saliva amară. Richard stătea pasiv, la câțiva metri distanță, așteptând răbdător o comandă. Și, totuși, prezența amenințătoare se găsea undeva aproape. Foarte aproape…
– De ce nu mă lecturezi, pur și simplu? Ai acces la viitor și văd că nu te folosești de asta, ci preferi să folosești o metodă veche și destul de ineficientă de determinare a adevărului.
– Înțeleg că ai discutat cu Marie.
– Nu asta ți-a fost intenția, de la bun început?
Sub ei, se auzi un zgomot puternic: roboții tocmai dărâmaseră un zid despărțitor, placat cu panouri subțiri de lemn.
William Erle îl privi o clipă pe Richard. Acesta dispăru în spatele unei vitrine întunecate, apoi reveni, împingând un bărbat, mărunt de statură, cu ochii albi. Gândul îl împunse furios în lobul drept, înlăcrimându-l. Bărbatul cu ochi albi era un…
– Frederic Vine, la dispoziția dumitale, Erle.
Celălalt îl fixă pe deasupra ochelarilor. Dădu din cap și Richard se retrase.
Un Frederic! abia reuși să se dezmeticească William, încercând să-și reamintească discuția cu Marie. Exista posibilitatea să fie sondat psihic prin această fisură în structura sa emoțională. Unul dintre cele mai vechi și mai eficiente tipuri de androizi de identificare a personalității, cu care fuseseră înzestrate înainte de Conflagrație marile instituții publice.
– Mă mai ții minte, orbule?
– Este pentru a unsprezecea oară când treci prin acest sector. Niciodată n-am putut să uit un William Erle. Un Creator de Impresii…
Asta era! oftă și se ghemui în el însuși, ca într-un cocon protector. Pe Manneng Street, se vorbea uneori despre posibile dezvoltări ale seriei William, realizate înainte de Conflagrație. Nimeni nu văzuse însă vreun Plăsmuitor de Imagini, vreun Colecționar de Gânduri sau vreun Creator de Impresii. Lumea oamenilor cunoștea trei piloni principali de construcție logică: Adevăr-Nonadevăr-Minciună. Altfel spus, ieșirea din limita rigidă a binomului algebric obișnuit, cu care lucrau roboții și androizii. El însuși un William, era convins de necesitatea existenței unei baze de operații pentru dialoguri cu mult mai amplă. Dar un William care să gândească Nonadevăruri i se părea ceva uluitor.
– Dar pe el îl cunoști?
Capcana, asta trebuie că era capcana! se înfurie William, când realiză că nu avea cum să ocolească testul.
Oprirea în North Hale avusese ca scop stabilirea identității sale. Deși nu-l văzuse niciodată pe orbul cu ochi albi, acesta urma să spulbere unul dintre atuurile cele mai importante, pe care contase până atunci.
Androirul întinse palma stângă în direcția sa.
– De la Război, s-au scurs 63 de ani, patru luni și șase zile. În acest interval, ai trecut pe aici de trei ori, către Marele Nord. Ești un William cititor, dar…
– Dar…?
– Înregistrez o neconcordanță ciudată între starea ta fizică actuală și aparițiile anterioare.
– Adică?
– Nu știu, e nevoie de o analiză specială a cerebelului. Deși structura pare aceeași, rezonanța energetică este diferită. Parcă ar avea un creier mai bătrân.
– Suntem indestructibili, Vine. Nonumanii nu prezintă procesul degradării fizice.
– Știu, preciză orbul și tăcu.
Erle medită o clipă, privind către locomotivă. Roboții tocmai terminau de încărcat ultimele legături de lemne. Becurile rare ale uriașei hale răspândeau o lumină bolnăvicioasă.
– În regulă, poți să-l iei în laborator. Ai un sfert de oră, ca să identifici anomalia. Cum stai cu mutanții?
– Trei pe an reprezintă un număr suficient pentru necesitățile experimentelor mele. Mergem! i se adresă lui William.
O luă înainte. Îl urmă, flancat îndeaproape de Richard. Coborâră treptele, tăiară în diagonală sala de așteptare și se opriră înaintea unei uși de metal, pe care scria cu litere aurii cuvântul COFETĂRIE. Strigătul lui Erle îi ajunse din urmă:
– William, e bine să nu uiți că și eu o consult pe Marie.
Își înghiți saliva și se strecură în urma orbului.
Laboratorul era o fostă magazie.Cineva lipsit de imaginație, îngrămădise aici o mulțime de lucruri de calitate, dar inutile în lipsa factorului uman, își spuse, trăgând cu coada ochiului în stânga și în dreapta. O chestie făcută înainte de izbucnirea primelor lovituri tactice bacteriologice, care decimaseră jumătate din Europa, în mai puțin de o săptămână. Oamenii se temeau, totuși, de noi, realiză el dintr-odată. Oare de ce?
O extensie automată de identificare moleculară bâzâia înfundat într-un colț. Orbul îi făcu semn lui Richard să se îndepărteze.
– Aici, spuse și arătă către un scaun rotativ, cu rezemătoare pentru cap.
Se așeză și Frederic îi fixă câteva plăcuțe rotunde și un stimulator pe cap și în podurile palmelor. Statisticile prinseră să se agite pe monitor, dar bătrânul nu le luă în seamă. Își proptise coatele de spătarul scund și tresărea din când în când. Se auzi un fluierat și ecranul muri.
– S-a terminat?
Era, de fapt, un gând de protecție. Jocul lui Erle era ciudat și îi era teamă de un atac pe linie emoțională.
– Așa cum am bănuit de la început – o copie, după un genotip, care a evoluat fizic. Trei còpii, trei structuri identice și, totuși, diferite.
Își mușcă buza de jos, intrigt.
– Nu înțeleg.
– Seria William a fost concepută pentru a descifra mecanismul gândirii umane. Dar tu nu ești un William obișnuit, un William de dinainte de Război, ca noi toți. Nu, tu ești o creație nouă, care copiază un anumit genotip.
Înghiți în sec. Plăcuțele de metal deveniseră brusc fierbinți. Își scutură fruntea, împrăștiindu-le pe podea. Richard tresări și încercă să se apropie. Orbul întinse un braț, oprindu-l.
– Nu are rost să îți ascunzi gândurile de mine. Acum cinci ani, când am discutat cu cealaltă copie, i-am spus același lucru. A ascultat, a dat din cap și a plecat spre Nord. Bănuiesc că vei face la fel.
– Ce anume știi? îl întrebă și, simultan, îl sondă.
– Că nu toți oamenii au pierit. Orbul oftă încet, se desprinse de scaun și decuplă punțile biomoleculare. Există legende despre oamenii care trăiesc în Marele Nord. Despre vizitele lor în Zonele Urbane. Despre legăturile interzise cu Auxiliarii…
– Legende, spuse încet William, concentrându-se.
Structurile raționale ale bătrânului nu erau protejate.
– Legende, repetă celălalt. Chiar și Levi Mur este o legendă, totuși tu ești aici. William Erle crede în legende și bate linia fluviului ce separă magapolisul de Țara Ghețurilor de peste 20 de ani. În căutarea lui. Capturarea mutanților reprezintă doar un pretext, nu?
Frederic Vine avea o structură rațională complicată, care nu se lăsa penetrată ușor. Dar William nu depistase încă nicio amenințare directă.
– În peretele din față, există o ieșire de incendiu. Până ca Richard să o găsească, vei fi departe.
Libertatea despre care îi vorbise Marie. De ce să se întoarcă?
– Pentru ce faci asta?
– Pentru că ești copia Stăpânului. Pentru că noi toți așteptăm să…
Tăcu. Ușa era acolo, doar la câțiva pași. Scutură din cap.
– Regret, Vine. Ca să ajung la fluviu, trebuie să îl accept pe Erle. Oricum, mulțumesc.
Albeața din ochii bătrânului tremură preț de o clipă.
– Dacă ai să-l revezi vreodată, spune-i că aici… toți îl așteaptă. Că războiul nu a modificat nicio structură.
Se rdică și îl bătu pe umăr. Apoi, încadrat de cei doi, se îndreptă către pasarelă.
*
Undeva, spre Podul Grant, întunericul începea să se destrame. Fulguiri galbene și roșii se cerneau încet, anunțând răsăritul. Trenul înainta greu, oprindu-se din loc în loc, pentru a lăsa timp roboților să înlăture obstacolele de pe șine.
– O porcărie! se strâmbă Erle, cercetând harta numai cu un ochi. Întotdeauna am avut necazuri în zona asta. Și nici măcar nu este una populată. De unde naiba apar atâtea reziduuri?
Tăcu și se încruntă, sub rama ochelarilor uriași. Pe coridor, Richard privea nemișcat spre purpuriul zorilor. William încercă să-și închipuie la ce se gândea, dar nu reuși. Universul intelectual al unui Richard era limitat – un android de luptă, nicidecum vreunul pentru concursuri de șah.
– Nu mai avem mult până la carierele din Wessex. De acolo, până la fluviu mai e un pas. Erle îl fixă gânditor. Ce-ar fi să dăm cărțile pe față? E limpede că, orice ți-ai fi propus, nu poți realiza fără ajutorul meu. Al nostru, se corectă. Iar noi avem nevoie de o informație, în ceea ce te privește. De una singură. Ce zici?
Își pipăi tâmpla dreaptă. Durerea îl sâcâia ușor, dar câmpul de protecție se refăcea treptat. Iar Erle nu încercase încă să-l citească.
– Nu cunosc nimic despre seria de Creatori de Impresii. Intuiesc doar că nu pot să citească gândurile, altfel ai fi făcut-o până acum.
Erle își scoase ochelarii și îi puse în buzunarul pardesiului.
– În urmă cu 15 ani, am ajuns la concluzia că, pe această planetă, soarta ființei numită OM s-a încheiat. Omul nu este creația supremă a naturii, așa cum îi plăcea să creadă, ci doar una din nenumăratele sale configurații. Și, la fel ca pentru alte milioane de creații, ceasul stingerii a bătut și pentru specia sa. Conform dialecticii, care afirmă că nimic nu este distrus, până ce nu apare un înlocuitor egal sau superior, o specie diferită și cel puțin egală trebuie că a apărut undeva. Noi suntem acea specie nou, mai adaptabilă, mai inteligentă și imună la majoritatea pericolelor care i-au amenințat pe EI.
– Noi?! tresări William și nu știu cum să continue. Noi…
– Exact, noi, confirmă Erle, dând din cap. Noi, roboții, androizii, ciborgii, computerele, dreidele, toate aparatele născute din imaginația Omului, în realitate copiind natura, pur și simplu. Și, pentru că nu am apărut în afara naturii, putem foarte bine să considerăm că facem parte din ea. Ca și EI.
Se auzi din nou fluieratul locmotivei și William Erle sări de pe banchetă către fereastră. Un val de aer rece pătrunse înăuntru, făcândul pe William să se zgribulească. Reveni încruntat și închise fereastra, cu o pocnitură.
– E din ce în ce mai rău, constată, fără să-l privească. Fiecare an aduce cu el noi greutăți. Tăcu o clipă. Ce spuneam?
Își puse iar ochelarii, fixându-l cu atenție de miop.
De miop!
Pentru prima oară, William se înfioră. Gestul era neașteptat pentru un android, indiferent cât de bun era prototipul. Înghiți în sec și își propuse să rămână nemișcat. Un ochi sintetic nu putea să…
– Sunt miop, nu? rânji Erle. Ai reușit să observi, în fine, că ochelarii nu sunt doar de recuzită.
– De asta nu ai încercat să mă citești, înțelese celălalt. Câmpul de protecție putea să fie sfărâmat cu un penetrator portabil, dar pentru a mă citi trebuia să fii un extrasenzorial. Iar oamenii cu puteri extrasenzoriale sunt…
– Extrem de rari, da. Nu e cazul, în ce mă privește. De fapt, pentru asta ați fost creați voi, cei din seria William. Omenirea avea nevoie de astfel de anexe pentru a-și mări capacitatea cerebrală.
– Și Frederic?
– Frederic nu mă poate testa, fără voia mea.
William se strădui să-și pună ordine în gânduri, dar prezența celuilalt îl tulbura vizibil.
– De ce ai nevoie de mine? întrebă într-un târziu.
– De fapt, am nevoie de creatorul tău, de cel ce-și spune Levi Mur. Ar trebui să existe, cu adevărat, nu? – dat fiind că tu ești copia sa. Ar fi unul dintre puținii oameni rămași după Cataclism, cu structura genetică nealterată. Poate singurul care ar mai reuși să repună în funcțiune sistemele automate ale procesatoarelor de androizi.
Oftă.
– Te surprinde dorința mea, nu? Te întrebi de ce nu o fac de unul singur. Pentru că, de fapt, am ajuns atât de protezat, după mizeria asta de război bacteriologic, încât diferențele dintre corpurile noastre sunt insignifiante. Privește…
Apăsă pe pielea brațului drept și aceasta se rulă repede, dezvelind sistemul de mușchi artificiali. Lumina palidă a felinarului pâlpâi, gata să se stingă. William se retrase involuntar, lovindu-se de speteaza băncii.
Situația în care să găsea părea fără ieșire: pe de o parte, era obligat să ducă la îndeplinire ordinul Originalului său, de a-l căuta și regăsi, în cele 48 de ore rămase până la Apusul cel Lung, înaintea răsăritului lunii polare; pe de alta, se vedea nevoit să asculte orbește ordinele unui alt Original, care se găsea alături de el.
Gândul care-l săgetă se dovedi atât de neașteptat, încât uită să și clipească – de ce nu își deconspirase până atunci Erle identitatea, pentru a-i ordona să-i spună adevărul?
– Ceilalți… făcu, după câteva clipe de reflecție, ceilalți nu știu?
– Pentru ei, sunt încă androidul William Erle, pornit la vânătoare de mutanți și de oameni, în ținutul fabulos al ghețurilor. Dacă orice Unealtă-Auxiliară din afara cercului m-ar asculta orbește, de la primul contact, secretul s-ar risipi.
– De ce ții atât de mult să-ți păstrezi anonimatul?
Pentru prima dată, de când se întâlniseră, Erle izbucni în râs. Pe coridor, Richard se răsuci spre ei, dar văzând că totul era în ordine reveni la poziția inițială. Felinarul pâlpâi de câteva ori și se stinse. Cenușiul murdar al zorilor năvăli în compartiment, topind muchiile ascuțite ale obiectelor.
– O întrebare tipică pentru o Unealtă-Auxiliară. Bietul meu William, doar nu-ți închipui că în metropola asta uriașă eu sunt singurul OM, rămas în viață după cataclism? În mod sigur, există mai mulți, invizibili ca și mine, care abia așteaptă să afle despre existența celorlalți, pentru a și-i face robi. Acum, oamenii au ajuns sclavii cei mai de valoare din sistem. Pentru că numai ei pot să pună în mișcare blestematele de instalații, care te ajută să devii invincibil în acest infern post-holocaust. De asta, prefer să vânez la periferie, unde perspectiva de a mă întâlni cu un alt vânător uman este considerabil scăzută.
Aproape fără voie, William răsuci capul către coridor. Spatele impunător al lui Richard umplea jumătate din spațiul ferestrei. Dincolo de geam, luminile izolate ale turnurilor deveniseră tot mai rare.
– Richard? îi ghici gândul nerostit omul. Întotdeauna îl defazez, când urmează să am momente de confruntare nesigură. E un apărător de nădejde. Dar numai atât.
Tăcură. De afară, răzbătea mugetul înfundat al unei turbine, sărită de pe ax. Un miros grețos de cauciuc ars pătrundea printre scândurile putrezite ale vagonului.
– Ia te uită! se miră Erle. Bătrânica Wasea s-a defectat. În curând, nu va mai rămâne nimic din toate astea. Păcat! Era cea mai mare hidrocentrală în funcțiune, pe partea asta a fluviului. Aliaj rezistent, fabricat înainte de Război. Păcat! repetă, întorcându-și capul spre el. Înseamnă că întregul sector Burroughs va cădea în întuneric. Agregatele care mențin curățenia pe străzi se vor opri și ele definitiv. Eroziunea și coroziunea vor desăvârși restul. Neantul, pricepi, William? Neantul care ne pândește din toate părțile. De asta, trebuie să-mi spui unde este Stăpânul tău.
Putea să fie o capcană. Ultima capcană. Trenul se înclină din nou, luând o curbă și fluviul își sticli undele primejdios de aproae. Apele furioase mușcaseră adânc din mal, ajungând aproape de șinele ruginite.
Data viitoare nu va mai fi niciun tren, se gândi și chiar atunci o steluță galbenă îi sclipi sub frunte, anunțându-l despre reîntregirea câmpului de protecție.
– Poți să îmi ordoni, spuse încet.
– Mă crezi idiot, William?
Erle se ridică furios, de parcă ar fi intenționat să-l lovească.
Ușa de la compartiment sări în lături, izbindu-se de perete. Richard îl înșfăcă de umăr, îl săltă de jos și îi răsuci mâna la spate. Se auzi un troznet și William știu că era al osului său rupt. Citea în mintea stupidă a droidului uriaș amenințarea morții. Închise ochii și se concentră pentru a înlătura senzația violentă de durere. Umărul era o flacără vie, care îi incendia treptat întregul corp. Îi trimise celui de alături un impuls de liniștire. Strânsoarea slăbi brusc.
– În regulă, Richard, poți să pleci. Nu e niciun pericol.
Ușa se reînchise încet și William alunecă pe bancă, amorțit de durere. Cu spatele la fereastră, omulețul zâmbea șters.
– E vorba de circuitul de autodistrugere. Nu cred că ai cunoștință despre el. Intră în funcțiune la un anumit semnal, ușor de recunoscut de subconștientul tău. Poți să devii prizonierul oricui, dar nu…
– Nu al unui Om, înțelese William. Pentru că un Om poate dispune de voința mea.
– Acum știi tot. Unde este stăpânul tău?
William dădu din cap a nedumerire.
– Ascultă, reluă omulețul, nu te-am mințit atunci când ți-am vorbit despre stingerea definitivă a rasei umane. Omenirea nu va mai ajunge nicicând o putere pe această planetă. Locul ei a fost luat deja de ceva mult mai viguros, mai evoluat și mai complex. Acest ceva este rasa inteligenței artificiale. Pentru a reuși, însă, aveți nevoie de o mână de ajutor. Cel puțin, la început. Ajută-mă să vă ajut.
Își mușcă buza de jos: și dacă avea dreptate? Umărul îl durea violent, de parcă i s-ar fi răsucit un cuțit în rană.
– Marie Max Uffen ce spune?
– O prostie.
– Nu înțeleg.
– Că nu există viitor. Pe linia asta de prezent, nu există viitor.
Ridică fruntea și se holbă pe fereastră. Trenul scârțâi prelung, după care se opri. Câmpul de protecție bâzâia stins, izbit bezmetic de mii de esențe psihice, cu forme dincolo de capacitatea sa de înțelegere.
– E ceva…! urlă, prinzându-și fruntea în palme. E cineva…
Se lăsă în genunchi. Tâmpla dreaptă îi otrăvea creierul.
– Faceți ceva! urlă, cu gura năclăită de sânge. Vor năvăli peste noi. Suntem deja aici… printre noi…
Erle îl privi zăpăcit. Deschise gura, să spună ceva, dar nu mai apucă. Aerul se crăpă, dintr-odată, în zig-zag, și din întunericul gros de dincolo se ivi capul de dimensiunea unui pumn al unui bătrânel, cu barbă albă și cu două cornițe pe creștet. Acesta se aplecă în afară, examinând compartimentul cu atenție. Când îi descoperi, gura cu buze subțiri se lăți într-un rânjet larg. Le făcu semn cu ochiul, apoi scoase un braț în afară, agățându-se de o bară nevăzută.
– Cerule! articulă Erle și se trase un pas înapoi.
Chiar atunci, Richard smulse ușa de la compartiment cu totul și năvăli înăuntru. William zbură din nou în peretele de lemn, de care rămase lipit, urmărind cu ochi mari scena care urmă.
Alte două crăpături se sfâșiară cu repeziciune, alături de prima, și noi capete apărură în cadrul lor. Richard întinse mâna și îl prinse de barbă, cu sălbăticie, pe primul. Urlă, cu ochii holbați, și încercă zadarnic să-și descotorosească degetele de primejdioasa captură: oasele îi pocniră cu zgomot, apoi pielea de pe întregul corp prinse să i se umfle și să plesnească, împroșcând cu un fel de venin verde. Craniul i se turti, ca și cum ar fi fost presat între fălcile unei menghine nevăzute.
Infernul dură câteva clipe, după care leșul moale alunecă la podea, sfârâi, se contorsionă, fumegă puternic și dispăru în interiorul unei fante lungi, deschisă asemenea unui fermoar, exact deasupra lui. Aerul se cicatriză irizând și totul se încheie într-o clipă.
William se răsuci și trase cu coada ochiului spre fereastră. Departe, pe câmp, deasupra fluviului, în apropierea vagoanelor înțepenite, aerul se crăpa cu febrilitate și, din fantele iscate din senin sute de făpturi minuscule, bătrânicioase, cu coarne și cu barbă albă, își scoteau brațele afară, se agățau de bara numai de ei văzută și săreau sprinteni în exterior. Mișcările, neașteptat de iuți, erau însoțite de scântei mari, albe, care pocneau fără zgomot, împrăștiind în jur un miros puternic de sulf.
– William! mai apucă să strige Erle și celălalt îl văzu chircindu-se sub atingerea celui mai apropiat omuleț, apoi desfăcându-se în fâșii însângerate.
Nu există niciun viitor, își aduse el aminte, închizând ochii și pregătindu-se de stingere. Marie Max Uffen descifrase corect: pe această linie de prezent nu exista niciun viitor. Niciun Levi Mur. Se năștea, pur și simplu, un alt viitor. O altă lume.
Ultimul gând se topi cu amărăciune în creier, în vreme ce vagoanele se spulberau, pe rând, în teribile implozii, la atingerea oamenilor-fantă, porniți spre cucerirea zorilor răzvrătiți.
