1.
— Mamă, o să accept contractul ăsta și nu puteți face nimic, nici tu, nici mătușa Doinița, nici măcar unghiul Anghel, să mă opriți. Vă las firma să vă spălați cu ea pe cap, să faceți ce vreți cu ea!
— Dar… Carol…
— Știu placa asta, nu mă scoate din sărite! Ce-ar fi zis, ce-ar fi dres, ce-ar fi făcut taică-miu. Ei bine, e mort de-aproape doi ani, doi ani, mamă, în care numai eu știu cum mi-am stors creierii să-i găsim măcar rămășițele, să-l îngropăm creștinește în cripta de la Ciclova Montană, cu ăi bătrâni.
— Carol, oprește-te, nu are nimic de-a face cu Mihai.
Tonul ei rece, caustic, neînțelegător îl exaspera. Da, eșuase în preluarea afacerilor familiei, trântise în câteva luni un business care dădea de lucru pentru șase mii de angajați, cu spații de producție ultramoderne și birouri în buricul târgului, în mijlocul Timișorii, într-o perioadă de prosperitate pentru Federația Statelor Dunărene. O dăduse, zgomotos, în bară, cu o afacere de familie moștenită la cheie, unde investise și el zece ani din viață.
— De parcă s-ar fi gândit cineva și la mine! Toate deciziile strategice le-a luat el, numai și numai pentru el. Retehnologizarea, amânată de atâtea ori. Diversificarea producției, anulată! De cât ori i-am spus să nu rămână focalizat doar pe imprimantele 3D. Da, a rupt ușa acum 50 de ani, dar suntem în fucking 2070, mamă, DOUĂMIIȘAPTEZECI!
— Băiete, liniștește-te și hai înapoi. Pe ce navetă te-ai îmbarcat? Ai cumpărat-o, ai închiriat-o?
— NU E TREABA VOASTRĂ! Și să-i spui mustăciosului ăla de Anghel să-și bage toate rapoartele în CUR. Mie mi-a lăsat tata afacerea, nu lui, escrocul dracului.
— Vai, Carol, ce-mi aud urechile…
Trecuse de inelele lui Saturn iar conversația prin subspațiu, cu dificila și mereu caustica sa mamă, mergea de minune din punct de vedere tehnic, ceea ce-l mai liniști puțin. Tastă din reflex câteva comenzi redundante de ajustare a Rețelei la interferențe, goli jumătate de litru de apă, apoi reluă, împăciuitor:
— Mamă, naveta e-a mea și e luată pe divizia de Metale Neconvenționale, care a fost dintotdeauna proiectul meu și condiția, știi bine, pe care am pus-o când am terminat facultatea ca să intru în firmă. Vă las, repet, și spune-i asta și boșorogului lacom de-și spune unchi, toată firma, în afara acestei activități. Știi bine că am rentabilizat-o și-am avut randamente mult mai bune decât imprimantele 3D, care s-au perimat, mamă, PERIMAT, iar clănțăul ăla de Anghel știe cel mai bine. Am rămas eu cu retehnologizarea pe cap, de parcă tata și-a ales momentul cel mai bun să iasă din ecuație.
Transpirase de supărare, iar gura începea să vorbească fără el. Știa asta; goli încă un flacon de apă așteptând reacția mamei, pregătit să decupleze transmisia și să-și vadă de traseul spre Pluto.
— Vai, Carol, să nu mai spui niciodată așa ceva!
Tonul ei era blând, însă rece, neutru, indiferent. Exasperant.
— Mamă, trebuie să închid. Contractul ăsta de neutralizare a deșeurilor nucleare este ceea ce ne trebuie pentru a încheia retehnologizarea, fără să dăm oameni afară. Știi prea bine că, la primele disponibilizări, se volatilizează jumătate din capitalul bursier, doar ne-a împuiat capul cu rapoarte UNCHIUL Anghel.
Devenise sarcastic aducând în discuție gradul de rudenie al hrăpărețului frate mai mare al mamei.
— Carol, nu mai vorbi așa despre Nenea.
Aia era porecla de alint, respectul pe care ea trebuia să-l arate mereu, ca soră mai mică. Încrederea venea la pachet, deși amândoi știau că Nenea mânărea de ani buni cifre și trăgea, cu nesimțire, pe turta lui, mult peste cât i-ar fi asigurat participația în afacere.
— Mă rog, faptul e consumat, contractul semnat, cu ajutorul lui Dumnezeu voi neutraliza prima încărcătură în 3-4 săptămâni, mai am 2 zile să ajung pe Pluto.
— Dar de ce pe Pluto, copile?
— Mamă, nu mă mai dădăci. Știi bine că banii cresc exponențial, cu cât distanța față de Terra e mai mare, iar ONG-urile alea, cărora, da, eu n-am vrut să le dau șpagă, spre deosebire de Nenea, fac în continuare presiuni uriașe în ceea ce privește depozitarea deșeurilor nucleare. Din avans puteți achita salariile pentru șase luni; când încasez tranșa pentru prima neutralizare, o să vă redirecționez un procent pentru etapa numărul unu. Vreau să mutăm injecția de plastic în afara orașului și să ne orientăm spre profile mult mai prietenoase, din nanofibră.
— Păi și te-ai gândit că va trebui să modificăm liniile de producție, integral?
— Da, mamă, de o mie de ori. Și la faptul că nu vă mai suport și că vreau să scap de gura voastră. Măcar pentru o vreme.
2.
Ishara avu nevoie de-o întreagă după-masă pentru a găsi liniștea necesară să-i scrie. Fuseseră nedespărțiți în facultate, deși ea era deja logodită cu Bibi, care pe vremea aceea era curtenitor și prezentabil, nimic din alcoolicul retardat de care fusese nevoită să divorțeze cu câteva luni în urmă, după o relație de aproape 12 ani. Se legase între ea și Carol o prietenie solidă, deși de multe ori avea impresia că se apropiase de ea ca să alunge mulțimea de pretendente din jur și să se poată ocupa de preluarea afacerilor familiei. Cine n-ar fi dorit să fie partenera fiului unui timișorean miliardar în Euro?
Ishara… încă nu se putea obișnui cu numele de alint pe care i-l născocise Silvana Saresh, colega ei plecată în Tunisia într-un program interdisciplinar, susținut de către Universitate, prin care catalogau, pentru descrifrare, cele mai recente inscripții ale misterioaselor amfore metalice cartagineze.
Se pregătea, așadar, să-i scrie lui Carol prin subspațiu, nu avea suficiente credite pe cardul personal cât să asigure o discuție live. Arheologia fusese marea lor pasiune, încă de când se regăsiseră, alături de Silvana, la un curs opțional despre Cartagina, derulat de Universitatea Arabă din Tunis prin parteneriat cu Universitatea de Vest. Acolo deveniră prieteni la cataramă. Ea rămăsese apoi în cadrul departamentului de xenolingvistică din cadrul Facultății de Litere, într-o vreme în care nu mai chestiona nimeni proveniența extraterestră a inscripțiilor metalice. Silvana preferase arheologia de teren, iar Carol nu găsea puterea să refuze planurile gândite de ilustrul său tată pentru rolul din cadrul uzinei de imprimante 3D.
Îi trimise, așadar, un mesaj scurt, în care se arăta îngrijorată de plecarea lui intempestivă. Își alesese cu grjă cuvintele, îi luase o după-amiază întreagă. Luminița consolei pâlpâi peste câteva minute.
— Vai, Iris, ce bine că mi-ai scris! Abia ce-am terminat de parlamentat cu mama și sunt un pachet de nervi.
Apoi o sună, rugând-o să stea linișită, că suportă el tariful. Să nu-și facă griji pentru el, ea cum mai este, ce mai face Silvana. Simți o ușoară urmă de gelozie în vocea lui atunci când rosti numele prietenei lor comune, chiar de la marginea inelelor lui Jupiter, pentru că nu-l putea convinge în niciun fel că solitudinea impusă după divorțul de Bibi nu-și avea rădăcinile într-o prietenie intimă cu ea.
— Carol, de ce nu mi-ai spus când pleci?
— N-o puteam face, draga mea.
De fiecare dată când i se adresa pe un ton afectuos, știa că n-ar fi trebuit să accepte logodna și apoi căsătoria cu alcoolicul ăla nenorocit. Acum ar fi putut fi a lui, în drum spre ruinele metalice de pe Pluto…
— Pentru că ar fi fost șanse foarte mari să mă răzgândesc dacă m-aș fi consultat cu tine. Știi cât de bine îmi face prezența ta și cât de mult mi-aș dori să văd realizate planurile noastre din studenție.
Acum ajunseseră pe terenul ei; purta o corespondență bogată cu Silvana, care o ținea la curent cu cele mai noi descoperiri ale arheologilor tunisieni, finanțați cu generozitate aparent dezinteresată de Grupul Statelor Neafiliate, alianță ce se închega între Rusia, China și Califatul Saharian.
Nu degeaba chinezii înființaseră o bază permanentă pe Pluto și nu întâmplător stipendiau contracte grase prin companii-surogat, cum se întâmpla să fie și colaborarea lui Carol în ceea ce privea deșeurile nucleare. Nu mai era un secret în mediile academice ale arheologilor de teren că amforele metalice cartagineze emiteau radiații. E posibil ca bunul ei prieten să transporte, în necunoștință de cauză, materie primă pentru experimente ruso-chineze. Categoric, deșeurile nucleare erau mai mult decât simple reziduuri, iar ea trebuia să-l pună în gardă legat de aceste lucruri. Și era foarte probabil ca timpul unei conversații în subspațiu să fi fost insuficient.
Cât despre convertirea senzorilor navetei în detectoare de radiații Hicks-Schuster, nici nu știa cum s-ar fi cuvenit să facă aluzie.
— Carol, dragul meu, știi bine că mă poți găsi la orice oră din zi și din noapte. E bine că ai plecat, o perioadă fără influența nefastă a rudelor tale îți va face bine. Dar mi-ar fi plăcut atât de mult să ne fi văzut, măcar o dată, înainte să alegi naveta. Nu este exclus să fi putut veni cu tine…
— Of, măi Iris, nu voiam să te împovărez cu stările mele nasoale.
— Așa ai fost tu mereu, grijuliu cu ceilalți, să te sacrifici întotdeauna pentru binele mai mare. Și, totuși, vremea ta, viața ta, Carol? Când, dragule?
— Uite-acum, Iris, cum când? Acuma, azi, peste două săptămâni, când ajung pe Pluto și încasez bani pe gunoaiele astea pline de radiații. Am făcut-o și din sadism, să știi, că riscurile sunt mari. Doar ca să simt măcar o urmă de îngrijorare în vocea aia egală a maică-mii.
— Carol, îmi pare așa de rău că trebuie să suferi. De-aia mi-aș fi dorit să-mi dai ocazia să vin cu tine. Contractele astea pe Pluto nu sunt întâmplătoare, dragul meu. Știu destul de multe, inclusiv despre planul Statelor Neafiliate de colonizare. De-asta îți spun că era bine să ne fi consultat înainte de a opta pentru tipul navetei de transport.
O asculta resemnat și îndrăgostit, simțea asta în pofida imensității spațiului interstelar ditre ei. Acum nu avea decât să aducă vorba despre recalibrarea senzorilor de distanță, iar căutarea de comori pe suprafața înghețată a unei planete aruncată la marginea sistemului solar nu avea decât să înceapă, în condiții și cu șanse rezonabile de reușită.
3.
— Shiannah, nu-mi cere așa ceva! Nu mă pune să aleg între copii.
Malekh își aranjă, precipitat, faldurile robei turcoaz, ce-i trăda rangul negustoresc însemnat. Înalt, pieptos, cu mâine uriașe și blânde, își cuprinse soția după umeri. Cei doi copii ascultau dintr-o cameră alăturată, îngroziți de forfota din jur, cu toți servitorii casei strângând, pe apucate, din lucruri.
— Știi bine că trebuie să asigurăm, în primul rând, supraviețuirea familiei. Eu sunt fiica Marelui Preot, iar chemarea a fost făcută până la apusul soarelui. Nu trebuie să mai repet, Gibr’akh rămâne cu tine, e băiat, a trecut de zece ani, are șanse mai mari să supraviețuiască în deșert decât micuța noastră.
Tonul ei, deși grav, era conciliant, calm, liniștitor.
— Și să-mi abandonez copila, unica fiică, romanilor?
Se aflau în ultima zi din cele trei pe care Legatul Imperial al Romei le oferise locuitorilor Cartaginei pentru evacuarea cetății, condamnată.Casa lor era, oricum, sortită blestemului și distrugerii, încă de când oferiseră lui Moloh cei mai iubiți copii ai sclavilor moșteniți de generații. Ultimul sacrificiu înecase în sânge și miros de carne arsă toată cetatea; majoritatea nobililor cartaginezi aduseseră drept ofrandă neînduplecatului zeu fenician cei mai îndrăgiți dintre copii. Nu și el, nu și Casa lui, chiar dacă Shiannah era fiica Marelui Preot. Cât avea el să trăiască sub Soarele acela sterp și dogoritor, niciunul dintre copiii săi nu avea să cunoască măruntaiele cuptorului ritualic. Moloh putea să se hrănească cu progeniturile sclavilor săi, deși nu știa care dintre aceștia avea să-i taie primul beregata, odată cu plecarea, în caravană, spre triburile de la miazăzi.
— Gibrahk, știi bine că ăsta este prețul tatei. L-am dezonorat prin înlocuirea copiilor.
— Ei bine, să-i putrezească oasele în măruntaiele lui Baal. Plecăm de-aici, cu toții.
Ea își aranjă, neabătută, coafura complicată. Voia să se înfățișeze demnă înaintea morții și a Doamnei Tanit. O privea pierdut, răvășit de siguranța pe care ea o afișa înaintea unor clipe îngrozitoare. Știa și el că fiecare familie avea să plătească un preț și că ar fi trebuit să fie recunoscător. Consiliul hotărâse să lase o portiță de salvare pentru cei mai puțin credincioși dintre ei. Astfel se încropise caravana, care urma să o ia, la adăpostul nopții, către miazăzi. Ceilalți locuitori ai Cartaginei aveau să se îndrepte, până la Apusul Soarelui, sub oblăduirea Marelui Preot, către adăpostul acvatic al Templului Dintre Tărâmuri, acolo unde îi așteptau licorile înșelătoare ale lui Baal Hammon, care îi împărtășea pe fiecare din amfore sidefii de absynth.
Se spunea că lutul întunecat al vaselor ritualice venea de pe alte lumi și nu l-ar fi putut străpunge nici măcar colții nemiloși ai înfometatului Moloh. Resemnat, își sărută, printre lacrimi, soția, apoi, cu mângâieri părintești, copila, pe creștet. Trase băiatul după el, cu gesturi ferme, deși levita, ca în transă.
Caravana porni, în agitația cămilelor, sudalmele sclavilor, scârțâitul roților zdrobind solul nisipos. Știa că în adâncimile pustiei se aflau, pe lângă nenumite oaze, necromanți în stare să trezească balauri adormiți în vremurile uitate, când regina fugară Ellisar alesese țărmurile Cartaginei pentru Qarth Hadath, orașul cel nou. Cu o astfel de armată ar fi putut rade Roma din temelii; gândul unor asemenea clipe îl ținea în viață, îi pulsa în vene, îl făcea să-i pese de caravană, sclavi, de fiul și moștenitorul său. Avea să se răzbune pe nenorociții ăia, pe închinătorii spurcați ai zeităților eline, deși cea mai mare dorința a sa, trebuia să recunoască, era revederea și reîntregirea familiei sale.
— Blestemată fie Roma, cu toți Legații ei. O să vină vremea, jur pe măselele lui Moloh, când, de pe țărmurile incendiate ale Cartaginei, vom stârni balaurii Reginei Ellisar drept peste capetele lor, peste vilele, orașele, armatele și fiii lor fiilor lor.
Își strânse, suspinând, băiatul de mână, în hurducăielile caravanei, care părăsea ierburile înalte ale savanei în căutarea oazelor-refugiu, unde Malekh avea să găsească Necromanții. Acest fapt era neîndoielnic, precum amuleta din lut întunecat, pe care o strângea, răzbunător, în căușul palmelor.
4.
Transportul de date prin subspațiu avea să-l ruineze, asta dacă nu încasa banii pentru prima încărcătură nucleară înaintea decontărilor cu furnizorii serviciilor Rețelei. Iar data viitoare trebuia să ia un inginer de sistem cu el, pentru că pierduse aproape zece ore cu recalibrarea senzorilor de distanță, pe care i-o făcuse, remote, un asistent. Lăsase la o parte orice precauție și-i spusese omului că dorea să detecteze o anumită semnătură de radiații, pe care o primise, criptată, de la Iris. Avea să-l promoveze pe respectivul, care se nimerise de serviciu la ora aceea, posibil să fie chiar persoana pe care s-o ia cu el în următorul voiaj, asta dacă era dispus să-și asume riscurile de sănătate aferente. Deși scorurile praticate i-ar fi permis o retragere la pensie mai mult decât anticipată. Costuri, beneficii și multă manipulare, asta fusese viața lui de la bun început; o includea aici, din nefericire, și pe Iris, dar ea măcar se pusese în slujba unui scop mai înalt, pasiunea arheologică, spre deosebire de materialista lui familie.
Andocă nu fără dificultate, iar funcționarii chinezi îl năpădiră; de unde își permiteau gălbejiții finanțarea unui personal supradimensionat pe-o stație la marginea sistemului solar? Într-adevăr, Grupul Statelor Nealiniate, odată cu cooptarea Califatului Nord African, căpăta rang de superputere, alături de statele europene ale Republicii și de proaspăt proclamata Congregație Aquarius, cu mormonii ei cu tot. Apropos, Silvana avea mai nou asemenea înclinații religioase conservatoare, după cum le mărturisise la ultima lor întâlnire în trei. Iris o încurajase, admirativ, încă era soția lui Bibi, însă o dezbrăca din priviri pe Silvana, cu trupul ei feciorelnic, sânii pietroși, conturați de salopeta din stofă și ochii aceia albaștri înnebunitori. Îi plăcea lui ca bărbat, însă nu s-ar fi așteptat ca până și Iris Marcu să fi nutrit asemenea pasiuni trupești; să fi fost, până la urmă, cele mai apropiate prietene ale lui, lesbiene?
Un anume Cho îl trezi din reverii, cerându-i să semneze procesul verbal de predare-primire a încărcăturii. Îi replică apoi, mecanic, într-o engleză aproximativă:
— Deșeurile se prezintă în parametri solicitați. Avem nevoie, însă, de validarea datelor în teren, așa că puteți rămâne andocat încă 20 de ore, cât este asigurată gratuitatea.
— Îmi dați și banii după orele astea?
Chinezul se sili să ofere un zâmbet care se dorea ospitalier:
— Cel mai probabil. Să așteptăm validarea experimentală. Puteți să vizitați stația, evident, în sectoarele dedicate vizitatorilor. Să vă pregătesc un ecuson?
În minte-i sunau, însă, rugămințile mieroase ale lui Iris. Așa că răspunse, nu fără ezitare:
— Nu, mulțumesc, nu aș vrea să vă stau pe cap. Producătorii navetei m-au rugat să fac niște exerciții suplimentare de zbor suborbital și asolizare în spațiu glacial, necartografiat, așa că o să le fac pe plac, mai ales că recunoștința lor se va lăsa și cu lovele.
Făcu, din degete, semnul numărării bancnotelor. Chinezul înțelese repede ideea și se retrase amuzat, nu înainte de a-l asigura, politicos, îndatoritor:
— Dacă obținem repede validările necesare, vă transferăm banii fără nicio altă formalitate suplimentară. Apoi adăugă pe un ton solemn, forțându-se să nu se încrunte:
— Să fiți cu ochii pe consolă, s-ar putea să finalizăm transferul înaintea experimentelor dumneavoastră de asolizare.
Receptase, tăcut, avertismentul. Avea să fie, așadar, monitorizat pe durata excursiei private în afara perimetrului stației. Să-mi bag ranga-n iei de gălbejiți, și-au adus trei-patru tomberoane și câteva zeci de hoituri să zacă-n ele și se consideră deja stăpânii planetei. Lasă că mai vedem noi, nemâncaților. Zâmbi afabil, știind că minciunile lui cu teste pentru constructorii navetei produseseră nimic mai mult decât un teatru ieftin. Își strânseră mâinile cu camaraderie, deși s-ar fi înjunghiat la prima ocazie.
5.
Primele coordonate transmise de Carol o nemulțumiră și neliniștiră totodată. Încercările lui de localizare a ruinelor metalice de pe Pluto invalidau toate premisele de la care plecaseră în decriptarea inscripțiilor de pe amforele cartagineze. Oricât de mult îi displăcea, trebuia să se recunoască învinsă și să accepte varianta de rezervă a Silvanei. O apelă prin Rețea; o incita poza ei de profil, în jerseu muștar, cu un templu tunisian în fundal și zâmbet destins, cu ochii aceia albaștri tulburători. Când devenise atrasă de Silvana? Poate în momentul acela în care îi scrisese, nesolicitat, când avusese ultima ceartă-monstru cu Bibi, care o sechestrase, turbat, în baie. Își jurase atunci că nu va mai primi în viața ei vreun alt bărbat; apoi îi scrisese Silvana, îngrijorată.
Alungă repede gândurile nesănătoase, așteptând răspunsul bunei sale prietene. Acesta nu întârzie să apară, prin licăririle consolei:
— Hei, înțeleg că nu prea vă descurcați.
— Măi, l-am rugat să scaneze în emisfera nordică, în primul hegaxon determinat de calculele confirmate și de tine.
Silvana se replie, precaută. Ce dinți frumoși avea, transmisia video îi făcea parcă și mai strălucitori. Irisse văzu petrecându-și limba pestei ei, apoi scutură, îndărătnică, din cap, pentru alungarea gândurilor pătimașe.
— Ți-am spus că nu este decât o ipoteză, încă nu suntem siguri că numerele pitagoreice reprezintă cheia decriptării inscripțiilor. Am găsit, însă, o altă pistă, grație pasiunii mele pentru Biserica Sfinților din Zilele din Urmă.
— Vai, Silvana…
— Nu e nevoie să-mi mulțumești, ia-o ca pe o recompensă a aventurilor mele mormone.
Nu mai înțelegea nimic. Silvana mormonă? Prietena ei umplu repede vidul creat de șocul prietenei sale, continuând conversația:
— Iris, Congregația Aquarius nu a răsărit din întâmplare. Crezi că Vaticanul a recunoscut pe degeaba caracterul de religie creștină mormonilor și că doresc să se înfrățească, așa cum au făcut în 2035 cu Biserica Ortodoxă? E o miză mult mai mare la mijloc, pentru că mormonii au devenit, deja, religia dominantă în America. Și orice imperiu intrat în descompunere poate fi salvat numai prin înregimentarea supușilor săi în spatele unor idei mai înalte. În cazul acesta, colonizarea spațiului și descoperirea acelor planete pe care fiecare urmaș al lui Hristos, deificat le va fi luat în stăpânire.
Urmărind-o extatică, pe ecranul pixelizat al consolei, Iris nu se putea lămuri dacă prietena sa chiar credea în preceptele mormone, sau se raliase acestei religii din rațiunile sale egoiste, din fericire arheologice. Răspunse, supusă:
— Bun, ai idee cum putem ieși din blocaj? Carol nu poate lua nicicum urma ruinelor metalice. Semnătura radiațiilor nu-l duce nicăieri…
— Iris, iubito, nu te-ai întrebat ce i-a apucat pe mormoni să inaugureze temple în zone unde nu aveau, până recent, vreun interes anume?
Nu știa mai nimic despre mormoni și planurile lor de hegemonie religioasă, dar apelativul Silvanei o topea, întotdeauna. Avea să devoreze tot ce era de asimilat despre fanaticii ăștia care nu puneau alcool în gură și credeau că evreii au colonizat America mult înaintea vikingilor sau a cavalerilor lui Cristofor Columb.Îngăimă:
— Continuă, te rog…
Silvana îi trase, digital, unul dintre zâmbetele ei irezistibile. Așa erau metișii, răvășitori. Tată tunisian, mamă româncă, în cazul prietenei sale; cum se îndrăgostise de o femeie, cum? Bibi, dracu’ să te ia cu alcoalele tale.
— Am fost la dedicarea Templului din Tunis.
— Ce e aia… dedicare?
— Un fel de sfințire, cum se face pe la voi cu bisericile.
— Pe la voi, de parcă maică-ta n-ar fi născută-n Târgu Jiu.
Silvana se făcu că nu pricepe fitilul. Continuă neabătută, țuguind un rictus în colțul buzelor sculptate:
— Înseamnă că templul este pregătit pentru ritualurile secrete: primirea Șorțului adamic și a darurilor Spiritului Sfânt, căsătoria pentru eternitate, botezul pentru cei morți.
Tăcere. Digitală.
— N-ai habar despre ce spun, așa-i?
— Nu… încă. Promit să…
— … lasă, nu e momentul acum. Am aflat, nu mă întreba cum, planificarea următoarelor dedicări de temple. Și, surpriză, apare unul și la Timișoara.
— Când?
— 28 aprilie, de Paștele ortodox. Intenționat, agresiv, cu intenții de prozelitism și acaparare. Mă rog, ce trebuie tu să faci este să scanezi coordonatele scalare ale vitraliului turnului principal, să le confruntăm cu cele obținute de mine după consacrarea Templului din Tunis.
O asculta ca prin vis. Vorbăria aia misticoidă o obosea peste măsură. Tot ce o interesa era că putea să-i ofere, în timp real, lui Carol, exilat în partea cealaltă a lumii, niște soluții pentru localizarea ruinelor metalice de pe Pluto.
În timp ce confirma, supusă, vizita la viitorul Templu mormon din Timișoara, Iris nu știa de care dintre camarazii ei arheologi se simțea mai atrasă.De Silvana, cu zâmbetul ei serafic, sau de Carol, cu puseele sale de izolare autodistructivă. Se închipui, pentru o clipă, intim, alături de amândoi. Alungă repede gândul spurcat. Avea de citit despre mormoni. Toată noaptea.
6.
Ellia plângea neîntrerupt, iar scâncetele ei o înnebuneau.
— Tati, unde e tati?
Nu avea răspuns, tot ce știa era că trebuia să ajungă cât mai repede la docuri, în mijlocul asediului pe care romanii, necruțători, îl porniseră după apusul Soarelui, cu invincibilele lor mașinării de război.
Ghiulelele incendiare mușcau din oamenii și zidurile Cartaginei; trăgând micuța după ea, Shiannah se furișa, la lumina lor, printre ruinele a ceea ce fusese, odinioară, egala Romei, pe când elefanții lui Hannibal amenințau porțile cetății rivale. Măcar de-ar fi scăpat Malekh și Gibr’akh; ele erau sortite, oricum, sacrificiului ritualic, măruntaielor lui Moloh. Cel puțin, avea să pășească spre Celălalt tărâmalături de tatăl său.
Marele Preot o aștepta, neliniștit, între zidurile docurilor. În larg, ce mai rămăsese din flota cartagineză era incendiat de marinarii sinucigași. Pe acoperișuri, supușii își sfârtecau beregatele, invocând numele lui Baal Hammon și, până atunci, nerostite blesteme asupra Romei. Le găsi, în sfârșit, două siluete îngrozite; le îndrumă, pe tăcute, spre sanctuarul hegaxonal, unde preoții Templului acvatic și preotesele Doamnei Tanit aveau să oficieze Ritualul Crinilor. Nu întrebă despre soarta ginerelui și a nepotului său; Shiannah îi dădu, nerostit, de înțeles că prețioasa amuletă fusese încredințată soțului mai puțin credincios și fugar. Da, artefactul avea să ajungă la Păzitor – măcar pentru atâta lucru, Marele Preot putea săvârși, neabătut, Ritualul de Trecere.
Prea multe nu mai erau de spus, oamenii ardeau pe ziduri, soldații romani pătrunseseră în cetate. În zona sacră de pe docuri se adunaseră câteva sute de cartaginezi. Turnă, extatic, în Cupa Săvârșirii, lichidul turcoaz dintr-una din amforelele de lut întunecat, răscopt. Invocă numele lui Moloh, al Doamnei Tanit, se abandonă protecției lui Baal Hammon, apoi, solemn, pe tăcute, se îndreptă, fără șovăială, spre treptele sepulcrale aparținând templului subacvatic. Se oferi apelor neînduplecate, nu înainte de a mai arunca o privire înlăcrimată fiicei și nepoatei sale. Ultimul gând pe care-l avu, înainte să-și piardă, sufocat, cunoștința, se îndreptă către propria lui amuletă-crin. Poate că Ritualul își va face, în cele din urmă, efectul, iar ei, ultimii urmași ai măreței Cartagine, își vor găsi salvarea pe fundul apelor în care turnaseră lichidul turcoaz al amforelor răscoapte în măruntaiele lui Moloh.
Shiannah ezita, deși cartaginezii refugiați pe docuri îi urmau tatăl în ceea ce părea a fi o sinucidere colectivă, cu nimic diferită de hotărârea, luată cu trei zile în urmă în Consiliu, de a sfida puterea Romei, refuzând să predea, de bunăvoie, cetatea.
Îi vedea cum se împărtășeau din lichidul turcoaz, extatic, al preaplinelor amfore de lut întunecat, incasabile. Apoi, urmându-i Marelui Preot, pășeau netemători pe treptele care conduceau către abisul acvatic. Îi observa cum se înecau, apoi siluetele lor neînsuflețite, în falduri largi aparținând diferitelor ranguri negustorești, se învârtejeau, luând calea întunericului.
Ellia scâncea, copleșită. În zare, flota incendiată oferea mării ultimele pâlpâiri. Apoi, sub licărul unei catapulte incendiare ce explodă, neanunțată, pe ziduri, observă, în malul nisipos, un hexagon sidefiu, în forma unui crin cu irizații turcoaz. Fără să mai stea o clipă pe gânduri, sări de pe docurile muribunde, strângându-și la piept, cu disperarea unei mamei părăsite, copila.
7.
La 05:30, când primi, prin consolă, apelul de subspațiu al lui Carol, dormea tun. Navigase până aproape de ora trei pe site-ul de prezentare mormon, familiarizându-se cu preceptele mai importante, de la descoperirea Americii printr-un glob miraculos, Liahona, de către urmașii evreilor învinși de assirieni, până la revelațiile primite în 1821 de către Joseph Smith. Carol insista, așa că țiuitul necontenit al aparaturii digitale o sili să se trezească.
— Iris, scumpo, cred că am găsit ceva…
— Imediat, lasă-mă să iau ceva pe mine. Apelativul afectuos al prietenului său nu o atingea așa cum o făceau vorbele drăgăstoase ale Silvanei, însă îi cădea, întotdeauna bine.
Se împletici până la baie, stropindu-se pe față, își clăti gura apoi luă pe ea primul capot pe care-l găsi și conectă apelul video la un proiector. Chipul unui bărbat brunet, cu ochi verzi, nas acvilin și buze cărnoase, se proiectă pe un perete.
— Am dat peste un soi de spațioport.
— Spațio-ce?
— Nu se vede prea clar și nu îndrăznesc să pornesc luminile navetei, chinezoii ăștia îmi urmăresc fiecare mișcare. Însă am asolizat, în sfârșit, lângă o structură uriașă, metalică. Anumite porțiuni sunt acoperite de permafrost, însă am recompus o diagramă pe negativul produs de tunul cu radiații. Îți trimit imediat structura grafică, scala e de 1 la 60 metri.
Chipul prietenului său fu înlocuit de o diagramă sângerie. Carol îi trimisese, nefiltrat, rezultatul bombardamentului cu radiații. Rămase cu gura căscată.
— Hei, zi ceva. Mult nu mai pot rămâne aici.
— Ce e zona aceea goală din centru? Pata oarbă?
Structura, alcătuită din mai multe cercuri concentrice, încadra ceea ce părea să fie forma sofisticată a unui crin cu șase petale. Diametrul celui mai mare cerc, care delimita perimetrul metalic, ajungea la cca. 180 de metri. Însă, din centrul crinului, nu se reflecta niciun soi de radiație, precum o pată ce absorbea orice fel de impuls.
— O să încerc să efectuez încă o scanare mai detaliată, am senzația că acolo, în centrul crinului, ar trebui completată o piesă ce lipsește. Te rog, trimite diagrama și Silvanei, o s-o apelez și pe ea puțin mai încolo, dar mă omoară costurile transmisiei.
— Îmi pare rău, sper să te desc…
— … trebuie să închid, cred că m-au detectat ăștia. Of, mă întorc la spațiul de andocare, bye.
Transimia se opri cu un zgomot sec. Cu gesturi mecanice redirecționă diagrama Silvanei, cu mesajul: anunță-mă când putem vorbi. Apoi dădu drumul la filtrul de cafea și se repezi în baie, pentru un duș scurt.
Silvana îi răspunse 30 de minute mai târziu.
— Bună dimineața, iubito, iartă-mă, dar greu mai aud porcăria asta de sonerie, categoric trebuie să-mi schimb semnalul notificărilor. Dar, trebuia și tu să insiști.
— Lasă, că nici eu nu eram prea trează, abia am apucat să sorb niște guri de cafea.
Silvana umplu ecranul cu zâmbetul ei serafic.
— Știu că abia atunci ești operațională, dar vin eu la Timișoara, să vezi atunci cum o să te trezești.
Aluziile intime deveneau tot mai dese. Și mai plăcute, Iris recunoscu în sinea ei, intrigată. Răspunse, abia șoptit:
— Ți-am redirecționat ce-am primit de la Carol.
— Știu, m-a sunat și pe mine, am dat și eu mai departe contactelor mele. Să știi că are dreptate, diagrama are o piesă lipsă. E o pistă de asolizare care se activează cu o cheie circulară, de care, însă, noi nu dispunem.
Își turnă încă o cană de cafea, apoi întrebă, precaută:
— De unde știi toate lucrurile astea?
Silvana țuguie buzele într-un zâmbet ștrengăresc, apoi răspunse, plină de satisfacție:
— Nu spuneai tu, mai demult, că metișii sunt avantajați ca aspect fizic? Ei, iată-mă, între două lumi, cea a Republicii și cea a Califatului, obținând informații din toate părțile, așezându-le cap la cap.
— Ca să fugi apoi cu ele la noii tăi stăpâni religioși, mormonii?
Replica, ușor răutăcioasă, veni nechemată, însă Silvana nu o luă în serios.
— Bun, mi-a scris Carol, a reușit să-i fenteze și se pare că n-au detectat perimetrul hexagonal cartografiat. În plus, și-a încasat banii pentru încărcătura nucleară. Se pare că mai avem o pistă, Iris, însă ne mai trebuie câteva confirmări și nu știu la care contact să apelez prima dată. Oricum ar fi, este esențial ajutorul tău în ceea ce privește vitraliile Templului de la Timișora.
Goli cana de cafea cu înghițituri largi, apoi o așeză, grijulie, pe măsuța joasă.
— Rămânem, așadar, la planul inițial, cu vizita la mormoni?
— Da, vei merge la întâlnirea de duminică, așa cum am stabilit. Îți voi mai scrie până atunci, posibil să o facă și Carol. Bănuim că au început să încripteze în arhitectura templelor coordonate confirmate de inscripțiile cartagineze. De unde le au, habar n-am. Or fi spart serverele noastre, nu degeaba s-au aliat cu englezii și cu fostele colonii britanice. Poate au găsit ceva în Biblioteca Vaticanului, sau, în final, Joseph Smith cu Moroni ăla al lui au avut dreptate și vor instaura pacea celestială pe Pământ.
Nu știa dacă ultima replică a prietenei sale era sarcastică sau rodul oboselii crescânde. Sparse un ou în tigaie, bău apoi încă o cană de lapte, își alese cu gesturi precise o ținută sobră, în taior, și se pregăti pentru o plimbare răcoroasă pe malul Begăi, pe drum către locul de prezentare a viitorului Templu mormon.
8.
Își încasă, bucuros, fondurile generoase, la care chinezii adăugară un bonus pentru operativitate. Achită restanțele furnizorului responsabil cu transmisia în subspațiu, își apelă, scurt, mama, informând-o că va transfera credite pentru salariile angajaților pe următoarele trei luni.Închise rapid, fără să-i mai audă mulțumirile lamentabile, dând, mental, și o muie scurtă unchiului Anghel, care, la capătul celălalt al lumii, abia aștepta să mânărească fondul de salarii. Nenea își va trage o primă grasă din aportul ăsta semnificativ de capital, pe spinarea lui; era sigur de asta, doar îi parazitase, întreaga viață, familia, de ce să nu o facă în continuare, la adăpostul inexpugnabil al soru-sii?
Același Cho-țan-țî-nu-știu-cum îl invită, respectuos, să mai rămână pe stație.
— Încă zece ore, vă asigurăm accesul gratuit. În plus, am putea lămuri detaliile următorului transport.
Refuză, mimând oboseala extremă.
— Îmi pare rău, însă șefii mei sunt nerăbdători să mă întorc. Pe dracu, io sunt singurul șef, măi pulă galbenă, înțelegi, io și numai io.Nu sunt mandatat să discut de unul singur detaliile încărcăturilor și termenii tehnici de colaborare. În plus, am de efectuat încă un zbor suborbital pentru calibrarea motoarelor. Mulțumesc pentru colaborare.
Își luară la revedere în zâmbete mincinoase. Decuplă sasul de andocare al navetei cu gesturi încete. Apoi ridică, alene, cargobotul, neștiind cum să ajungă iarăși, nedetectat, la structura hexagonală. O apelă, extenuat, pe Silvana.
Iris părăsi malul îndiguit, îmbrăcat în sălcii bogate, de-un verde proaspăt, pentru a o lua pe podul Pieței Maria. Clopotele de la catedrala ortodoxă dominau centrul vechi al orașului; trecând prin parcul din apropiere, auzea rugăciunile preoților. Pe scările catedralei, multă lume bună, îmbrăcată de sărbătoare, celebra Paștele.
Trecând de pod, regăsi malul Begăi. De-acolo până la viitorul Templu mormon mai avea câteva sute de metri. Era situat pe malul stâng al râului, în partea opusă Campusului Nokia, un ansamblu ultramodern din opt module de oțel și sticlă ce străpungeau cerul.
Templul, o structură armonioasă, în alb și albastru, se ridica pe locul fostei stațiuni aLigii de volei, desființată după ce Timișoara se integrase în sistemul federal extins, în care se reconfigurase România după unirea cu Basarabia. Trecu și peste vechiul pod de fier, care unea zona Circumvalațiunii cu Piața Sinaia, apoi se pregăti să pătrundă în locul de închinare mormon.
La intrare, o salută un băiat blond, îmbrăcat într-un costum gri-închis, cu cravată albastră.
— Elder Ekstrom e nu-mele meu. În-cântat să vă pri-mesc.
Româna lui nu era prea sigură, însă o vorbea fără greșeală. Fiecare mormon se pregătea pentru doi ani de misiune învățând limba țării alese pentru predicare de către președintele-profet.
Fu condusă într-o sală spațioasă, cu scaune aranjate pe mai mult de zece rânduri. Se aștepta la mai multe persoane. Pe fiecare scaun găsi un caiet de imnuri, cu coperți verzi, solide. Adunarea era prezidată de un alt tinerel, Elder Froerer, așa cum indica insigna. Acesta vorbea într-o română aproape perfectă, semn că stagiul său de misiune se afla aproape de sfârșit. De aceea făcea echipă cu Vârstnicul Ekstrom, cel mai puțin experimentat. Așa se întâmpla întotdeauna, după cum Iris aflase cu o seară înainte, studiindu-le religia și modul admirabil de organizare.
Cântară, pentru început, două imnuri. Elder Ekstrom se îngrijea de orgă, ritmul melodios era vechi, solemn, cu iz medieval. I se opriră ochii pe imnul 123:
Isus a înviat astăzi/Poarta-n cer a descuiat/Și ne-a salvat de păcate/Pe toți ne-a eliberat.
Fusese scris de un anume Cecil Frances Alexander în secolul XIX, pe muzica unuia Joachim Neander, mort în 1680.
După închinarea solemnă, Elder Froerer reluă prezidiul, cu zâmbet larg:
— Hristos a înviat! Suntem puțini în această dimineață, căci frații noștri sunt plecați la Templul din Ucraina, pentru o repetiție generală în vederea consacrării acestui templu. Dar, până atunci mai este, iar Casa noastră de închinare se poate vizita și de către simpatizanți, așa cum știu că avem astăzi printre noi.
Zicând aceste vorbe, o privi, iar Iris înțelese că era singura în această postură. Tânărul anunță apoi restul programului. Aveau să oficieze împărtășania, apoi să rostească o serie de mărturii personale despre revelațiile profetului Joseph Smith, încheind cu încă două imnuri. Apoi, cine voia, putea să viziteze câteva săli ale templului, inclusiv cea în care se oficiau ritualurile secrete.
Elderul o privea iar și iar, fata punând atenția excesivă pe seama faptului că vedea în ea un potențial neofit. Două fete de la Societatea de Alinare, sora Beck, înaltă, cu păr lung, de-un blond natural, și sora Hamilton, mignonă, cu ten ciocolatiu, fuseseră apoi anunțate drept gazde ale vizitatorilor.
Împărtășania se săvârși cu pâine și apă; până acolo mergea înverșunarea mormonilor față de alcool. În buzunarul taiorului, miniconsola bâzâi. Apelul venea de la Silvana, așa încât comută, discret, semnalul în dispozitivul microscopic din urechea dreaptă.
— Iris, iubito, am aflat ce trebuie să faci.
Tresări ușor la auzul apelativului. Prin dreptul ei trecu un domn în vârstă, solemn, care ținea o tăviță cu pâine de împărtășanie. Declină, respectuos. Acesta trecu mai departe, încuviințând amabil.
Carol refuzase de mult să mai creadă că va veni un moment în care să fie recunoscător pentru că viața lui fusese acaparată de imprimantele 3D. Inițial, când Silvana îl anunțase că mormonii inscripționaseră în vitraliile templelor nu coordonate, ci machete ale unor chei de activare, îl apucase disperarea.
Astroportul hexagonal găsit în pustietatea planetei Pluto putea fi trezit la viață cu o astfel de cheie, care trebuia, însă, replicată. Ea, Silvana, avea o serie de specificații de la Templul din Tunis. Pentru a funcționa, însă, toată tărășenia, mai aveau nevoie de încă un set de matrici hexagonale, iar acolo urma să intre în ecuație Iris.
— Și, totuși, presupunând că obținem diagramele de la capela aia din Timișoara, cum crezi că le pun cap la cap?
— Ai face bine să vorbești mai frumos despre amicii noștri devotați. S-ar putea ca în fervoarea lor mistică să ne ducă spre stele. Iar ăla e un ditamai Templu.
— Casă de rugăciune, biserică, templu, ce-o fi.
— Hai, nu mai bodogăni atâta. Nu spuneai că ai luat cu tine și niște prototipuri de imprimante, pentru teste cu radiații?
Aproape căzu de pe scaun. Gravitația navetei îl necăjea oricum, bordul plin de luminițe, asemenea. Chinezii trebuiau să știe că el încă efectua teste de calibrare a motoarelor.
— De ce nu zici așa, mă fierbi atâta! Da, am luat vreo 3-4 modele, am și uitat de ele. Unul e pus degeaba, habar nu am de ce l-am aruncat în cală, probabil să-mi fac viața grea și să scap de gura maică-mii cu justificarea experimentelor, la întoarcere. Dar, cu celelalte putem avea speranțe.
— Cât de repede poți replica o amuletă?
— Amuletă? Ce amuletă?
Silvana zâmbea răvășitor, dinții perfecți erau redați de semnal în toată frumusețea lor:
— Iris și-a făcut treaba, avem macheta finală. Acum e cazul să ți-o faci și tu pe a ta.
— Stai puțin, ce dimensiune?
— 10 centimetri diametru. Nu mai mult decât o farfurioară de cafea, dragule.
— Treizeci, patruzeci de minute.
— Îți trimit acum specificațiile.
Decuplă motoarele de impuls, ceea ce știa că-i va pune în gardă pe chinezi. Avea apoi să aștepte, cu energia la minim, simulând un ultim zbor suborbital, de sincronizare cu atracția gravitațională, timp în care imprimantele 3D îi vor oferi cheia de activare a astroportului plutonian.
9.
Nu mai aveau provizii decât pentru o singură oază.Se hotărî pentru una îndepărtată, unde rar se mai încumetau negustori. Numele ei străvechi, Bēt Zayin, sau Casa Petalelor, îl determină să facă acolo o ultimă încercare. Sacrifică toate bijuteriile moștenite, astfel încât putu să țină pe lângă ei cei mai credincioși servitori, recunoscător zeilor că nu-i luaseră gâtul cei care-ar fi fost îndreptățiți să se răzbune pentru sacrificarea copiilor. Mitui în stânga și-n dreapta să-și scape pielea, dar în loc să se aleagă cu dovezi despre necromanți, abia adună, din oazele prin care pribegiseră, câțiva oșteni fugari, cu moralitate îndoielnică și armele puse în slujba paralelor.
Drumul spre Casa Petalelor ținu câteva săptămâni bune. Însă în apropierea oazei ceva straniu se petrecu în ceea ce privea amuleta în formă de crin. Îi apărură, pe la muchiile petalelor sculptate, irizații turcoaz. De asemenea, se încălzea în palmă, zornăind precum un șarpe cu clopoței. Culoarea amuletei se înteți pe măsură ce se apropiau de oază, iar Malekh socoti semnul acesta ca fiind unul bun, grăbind astfel cămilele.
La marginea oazei, sub palmierii înalți și umbroși, îi aștepta o siluetă neagră, care-i întâmpină în tăcere. Bărbatul, uscățiv și din cale-afară de înalt, bărbos, își descoperi gluga de pe cap abia atunci când Malekh îi prezentă amuleta. Din priviri, îl conduse către izvorul central al oazei, făcându-i semn să-liași pe Gibr’akh. Oricum, nu și-ar fi lăsat băiatul în urmă pentru nimic în lume.
În zadar se uită după alți semeni, nu era nici țipenie de om, deși părea o așezare în toată regula, cu ape îndiguite și ulițe pietruite, din care nisipul părea să muște în zadar. Numără șase canale, care duceau către ceea ce părea a fi izvorul central, similar cu petalele amuletei. Abia atunci înțelese că se aflau în fața unui ritual de trecere, așa cum îi povestea, de multe ori, Shiannah că socrul său oficia, în calitate de Mare Preot. N-o asculta niciodată, fiind scârbit de lăcomia neputinciosului Moloh, care nu pregeta să le înfulece copiii. O expedia, sătul de baliverne:
— Zeii romanilor sunt mai tari, altfel nu l-ar fi dovedit pe Hannibal.
Ea îl repezea, înlăcrimată:
— Nu, Malekh, nu sunt. Nouă ne lipsește credința.
O va mai revedea vreodată, se întrebă în timp ce Necromantul îi conducea, pe tăcute, spre apele turcoaz ale unui bazin care strălucea în lumina nocturnă a deșertului. Se lăsă, apatic, purtat de mâinile înneguratei călăuze. Gibr’akh se ținea, ascultător, de faldurile tatălui său.
Pășiră în apă, apoi alunecară pe niște lespezi, scufundându-se tot mai mult. Necromantul solicită, ceremonios, amuleta, și o potrivi cu încă una, aflată asupra sa. Apoi rosti:
— Te vei duce spre-o altă stea, Păzitorule.
Lăsă amuletele laolaltă, apoi le apăsă în ceea ce părea a fi centrul lespezilor, care se încinseseră. Apa îi trecea Necromantului, aplecat, peste umeri, iar Malekh se întrebă cum poate acesta să vadă prin apă. În scurt timp se trezi tras sub apă, în țipetele copilașului. Apoi totul se sfărâmă în jur. Apucă să mai audă pentru o ultimă dată glasul călăuzei cu glugă, care-i vorbea, de această dată, prin puterea gândurilor:
— Iar pentru mine a sosit, în sfârșit, vremea să mă odihnesc.
Când găsi puterea să se ridice, pentru a lua o gură de aer, lespezile erau luminate de un soare mult mai mic, iar palmierii dispăruseră, lăsând locul unor arbori pitici, care aduceau mai degrabă cu niște tufișuri. Se luminase de-a binelea, iar Malekh nu putea înțelege cum răsărise, dintr-o dată, Soarele și cum de acesta se micșorase într-atâta, de parcă ar fi căzut și el în calea măruntaielor lui Moloh.
Își căută fiul, în timp ce se obișnuia cu lumina neașteptată a zilei. Acesta respira încetișor, prăbușit pe marginea havuzului. De el se apropiară două siluete în straie cartagineze. Apoi auzi o voce gâjâită, care-i impusese toată viața respect și teamă sfântă și care acum îi stârnea numai bucurie. Era Marele Preot.
— Shiannak, Ellia, veniți, veniți, dragele mele. Malekh și Gibr’ahk sunt salvați, iar Poarta între Ceruri, deschisă pentru totdeauna.
10.
Carol asoliză cât mai aproape de incinta hexagonală.Știind că avea puțin timp la dispoziție, nu își făcea nicio iluzie legat de gazdele sale. Verifică încă o dată setările rover-ului, activă clamele costumului și se avântă afară din cală. Până la spațioport avea puțin peste 3 kilometri, iar cu viteza optimă a rover-ului avea să ajungă în aproape 20 de minute.
În cele din urmă, la jumătatea distanței, un huruit uriaș se-anunță deasupra lui. Pe monitor apăru un semnal, pe care îl activă, răspunzându-i o voce metalică, bruiată din rațiuni de securitate:
— Ați intrat într-o zonă interzisă, vă rog să vă indentificați.
Interzisă pe dracu. Vă și considerați stăpânii planetei.
Rosti, la întâmplare, o succesiune de cifre, pentru a mai câștiga timp. Acceleră mașinăria, palpând, grijuliu, amuleta-crin, simțindu-i muchiile prin costumul spațial.
— Cod invalid, reîncercați.
Bun, dacă era o santinelă autonomă, mai putea păcăli AI-ul modulului de urmărire, cel puțin pentru câteva minute.
Rosti, mimând confuzia și împleticeala, cât de anevoie putu, o altă succesiune, lungă, de cifre și caractere.
— Cod invalid. Reîncercați. Mai aveți la dispoziție 2 încercări.
Nu-și făcea iluzii, mașinăria dăduse, cel mai probabil, alarma. N-avea chef să-i iasă în cale iarăși sfrijitul ăla de Cho. Reluă așa-zisa procedura de validare, pregătind ieșirea de urgență din rover. Setă costumul pe sensibilitate motrice maximă, cu prețul energiei de administrare a semnelor vitale. Ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit era să scape amuleta.
Vocea din monitor deveni ușor amenințătoare:
— Cod invalid. Reîncercați. Mai aveți la dispoziție o încercare.
Apoi urmă anunțul sentențios al primului foc de avertisment, dacă nu se oprea. Secundele prețioase se scurgeau anevoie, însă, depe-acum, mai avea puțin peste 500 de metri, cu rover-ul accelerat la maxim. Se rugă de toți sfinții ca spațiul unde avea să cupleze amuleta să nu fie acoperit de permafrost sau de orice altceva. Apoi încetini rover-ul, cât să poată ieși fără să spargă fibra costumului spațial.
Amortizoarele gravitaționale funcționau de minune; o luă cu pași mari către spațioport, în timp ce, în urma lui, santinela distrugea, în cele din urmă, rover-ul, cu foc letal. Alarma țiuia asurzitor, iar în jurul său, din zare, apărură tot mai multe luminițe.
Interfața digitală din cască îi confirmă, instantaneu, structura pentru care riscase atât de mult; recunoscu diagrama reconstituită din bombardamentul cu radiații. Păși, păstrându-și calmul, în pofida efortului, pe niște trepte concentrice. Centrul structurii era liber și se lăsă, fără ezitare, îngenunchi. În momentul în care amuleta se cuplă cu un clinchet scurt, întreaga structură vibră, apoi degajă irizații turcoaz. Luminițele deveneau tot mai puternice, semn că urmăritorii lui se apropiau. Nu știa de ce, însă nu-i mai păsa. Era cu gândul la prietenele lui, la zâmbetul inconfundabil al Silvanei. Apoi îi apăru un gând păcătos, cât o fracțiune de secundă, cum ar fi să-l concedieze pe Nenea? Nu-l mai duse până la capăt, neantul se închise în jurul său, volatilizându-l.
Se trezi pe o colină, la marginea unei oaze, împărăția de verdeață împotrivindu-se unui ocean de nisip sângeriu. Ziua se revărsa cu o lumină blândă, iar casca îi semnala că parametrii ambientali erau în ordine și putea să renunțe la costumul spațial. Privind în jos, recunoscu o structură identică cu cea a spațioportului pe care îl activase. În mijlocul ei, amuleta strălucea cu licăriri turcoaz. Ridică apoi, rob instinctului de conservare, privirile, observând un soare pitic, reflectat în nemărginirea deșertului.
Oaza nu avea palmieri, ci un soi de arbori mai mici, însă degaja multă verdeață. De la înălțimea colinei, un soi de delușor erodat, observă aleile pietruite, canalele ce îndiguiau apa, șase la număr, clădirile alb-albastru, care străpungeau, ici-colo, verdeața. Costumul spațial rezistase manevrelor de părăsire a roverului, iar casca îi reda imaginile cu acuitate. Nu putea fi decât recunoscător, însă nu știa care ar fi fost următorii pași.
Dilemele îi fură scurtate de niște siluete care părăseau perimetrul oazei, îndreptându-se în direcția lui. Abia atunci observă că oaza replica la o scară mai mare structura circulară a astroportului, în forma unui crin uriaș, alb-verde, cu șase petale în irizațiile turcoaz ale apei. Precum amuleta sau vitraliile circulare ale templelor mormone, așa cum erau ilustrate într-una dintre ultimele arhive cu imagini primite de la Silvana.
Siluetele se apropiau tot mai mult. Se îndreptă, așteptându-i, demn, curajos. Erau îmbrăcați simplu, în costume largi, de pânză, în culori deschise. Cel care părea a fi vârstnicul grupului făcu un semn, la care se opriră. Apoi, încrezător, înaintă. Vorbea o engleză cu accent nemaiîntâlnit. Era binevenit, încurajat să scoată casca, ceea ce și făcu. Doar nu avea să moară sufocat, respirând un aer pe care primitorii lui păreau să-l asimileze fără probleme.
— Numele meu este Malekh, Păzitorul Porții Ellisar. Bine ai venit în umila noastră colonie.
Următoarele zile trecură la umbra smochinilor și a salcâmilor cu trunchiuri groase și ramuri îndesate. Malekh era mândru că reușise să-i aducă de-acasă, cu mii de ani în urmă. Păzitorul îi explică, cu multă și îndelungă răbdare, însă direct, fără menajamente, că se aflau într-un alt sistem stelar, la 40 de ani lumină de Terra și că nu era primul asemenea lui care trecuse prin Poartă.
O nouă întrevedere îi găsi în răcoarea zilei, contemplând licăririle havuzului central. Mâncaseră salată de rodii, iar Malekh îi oferise, ceremonios, o băutură tare din anason.
— Casa asta am construit-o fără niciun ajutor, vă puteți face o idee, câți eram, la început?
Carol nu mai știa la ce să se aștepte.
— Șaptezeci, incluzând familia mea.
Lacrimile încolțiră pe tâmplele care păreau fără vârstă. Continuă:
— Dar acum suntem mult mai mulți, răspândiți în toate oazele deșertului. Munca mea se apropie de sfârșit și altul va trebui să devină Păzitorul Porții. Ai mei mă așteaptă și martor îmi este Moloh că, de mii de ani, îmi doresc să-i reîntâlnesc.
Neînțelegând mai nimic din vorbele gazdei sale, tânărul își freca, necontrolat, palmele. Malekh îl prinse, însă, cu blândețe de braț:
— Hai să ne mai plimbăm puțin, nu ți-am arătat încă aleea liliacului sălbatic. Nu te speria, n-o să-mi iei locul, cel puțin nu acum. Până la căderea zilei, o să vină o delegație de pe Hera, sau Trappist 1-h, cum l-ați denumit voi. Îndrăznesc să cred că vei recunoaște pe cineva drag ție, reluă apoi Malekh, cu zâmbet misterios.
Carol încremeni în scaun. Avea atâtea întrebări. Unde ajunsese? Ce era cu sistemul ăsta solar, Trappist? Câte planete erau locuibile? În ce an erau? Cine avea să-l vadă? Îl căutau? Cum era cu chinezii, existau măcar chinezi pe Trappist? Planeta asta se chema Ellisar?
— Da, ne aflăm pe Ellisar, sau Trappist 1-e, numită așa în onoarea reginei fugare feniciene care a colonizat Cartagina. Oaza aceasta se numește Bēt Samēk, sau Casa Peștilor, fiind prima edificată pe noua noastră Casă. De asemenea, Poarta de pe Ellisar este diferită de cea de pe Hera, dar cred că tatăl tău va fi mult mai în măsură să-ți explice toate acestea, abia așteaptă să te reîntâlnească. El ne-a învățat să vorbim limba voastră și pe el l-am încredințat să fie ambasadorul nostru.
Se lăsă, pierdut, în scaun. Oare cum arăta Mihai Bogdănescu, dispărutul său tată? Avea să apară în costum spațial, ori la sacou și cravată, în uniformă militară sau în falduri albastre, după moda urmașilor Cartaginei? Silvana știa ceva despre toate acestea? Parcă prea mersese la sigur, cu mormonii ei cu tot. Cât despre ciudatul ăsta, de-și spune Păzitor, de ce tot invocă numele lui Moloh? Iar contractele lui cu chinezii fuseseră, până la urmă, aranjate? Strânse pumnii, iritat de toate lucrurile care se cereau lămurite.
Malekh se ridică, îndatoritor:
— Delegația tatălui tău o să ajungă în curând. Hai, te rog, până nu se întunecă, să vezi liliacul sălbatic. Te rog, nu-mi refuza plimbarea asta. Și nu uita să termini rachiul de anason, are o aromă deosebită, nu ți se pare? Așa, bravo! Mai torn?
