în acest SF speculativ științific, o cercetătoare în virusologie se confruntă cu un sfârșit al lumii lipsit de spectaculozitate, dar și de orice speranță… și totuși, poate că viclenia omenească mai poate fura o minusculă, însă foarte complicată șansă?
Nu va uita niciodată ziua când au sosit. Ceea ce nici nu va fi prea greu, din moment ce „niciodată” va mai dura, până la urmă, doar câteva luni. Așa cum i-a fost clar de la început. După aceea nu va mai avea nevoie să-și amintească nimic vreodată.
Rămăsese ultima în laborator, după încheierea programului. Era vară, deși nu ar fi părut dacă te luai după răcoarea menținută precaut la 18 grade și umiditatea controlată a aerului, conform standardelor regulamentare. Se concentra asupra experimentului: un rând de mici eprubete Eppendorf; o placă microfiltru din plastic, precum o matrice rectangulară cu puțuri minuscule; pipete de precizie aranjate după mărime într-o ordine strictă, de la stânga la dreapta, cu toate căpăcelele gradate aflate la îndemână. Caietul deschis, unde obișnuia să mâzgălească fraze îmbârligate și să deseneze diagrame din pix, spre amuzamentul colegilor săi mai tineri.
Ca de obicei, își construia planul experimentului din mers și decidea în ultima secundă ce condiții să altereze și când să scurgă din pipetă picăturile esențiale de proteine lichide și nanoboți în colțul corect al plăcii microfiltru. Un obicei care-l dispera pe Paul – Paul cel ordonat, care scria totul încă din seara dinainte, în trei exemplare: o copie de încărcat în calculator, una pentru el și alta pentru tehnician. Paul, care practic își planifica și pauzele de toaletă în protocolul experimentelor. Încetase de mult să-i mai explice cum funcționează mintea ei – cum reușea să închidă ochii și să alunece în abis, iar acolo să simtă pur și simplu calea cea dreaptă pentru a scoate adevărul la iveală.
— 8,5 microlitri, decisese cu voce tare în ultimul moment posibil și picurase un strop cu prețioșii boți într-o eprubetă, apoi amestecase rapid, cu o mișcare deja automată de la atâta exercițiu.
După ani de cercetare, putea derula în minte calculele necesare, fără a le mai trece prin rațiunea conștientă. Desigur, ar fi putut lăsa Mașina să facă toată treaba, dar, în acel stadiu al proiectului – faza febrilă dinainte de punctul de cotitură – era egoistă și voia să păstreze întreaga epifanie doar pentru ea. Oricum urma cât de curând partea plictisitoare a afundării în caiete și foi listate, pentru a aduna toate datele electronice (corectate conform regulilor) și să le încărca pe serverele Institutului, pentru verificare. Dar nu în acea seară – momentul de glorie era doar al ei.
Începuse treptat să conștientizeze, în timp ce lucra, o căldură în creștere la marginea razei sale vizuale: o ciudată nuanță rozalie care se întindea peste albul steril și mundan al laboratorului. Nu destul de ciudată, la început, pentru a-i distrage atenția. Dar apoi o rază de soare înflăcărase vasul cu lichid de lângă cot și acoperise placa microfiltru cu un smalț de pete topite. Diversele abstracții cu care jongla în minte – diluții, concentrații, șiruri și coloane pe microfiltru – se sfărâmaseră atunci când privise afară.
Soarele apunea peste Puget Sound, împurpurând cerul în pasteluri prăfuite. Nu ceva extraordinar în sine. Aflat la etajul 12 al clădirii și cu o priveliște de invidiat către golf, laboratorul ei mai văzuse destule apusuri splendide și ea le admirase adesea în deceniile petrecute la Institutul Pike pentru Studii Avansate de Genetică.
Nu, era altceva în neregulă cu lumina. O sclipire în colțul ochiului. Mai întâi crezuse că o încearcă o migrenă, dar apoi închisese ochii și scânteile dispăruseră. Nu ar fi reușit să le descrie: aveau culoare sau formă? Cumva, informațiile-i trecuseră prin cortexul vizual fără a crea metadate. Erau… scântei. Nu de felul văzute vreodată de creierul său și deci neimprimate în vreun nod de neuroni, cu o etichetă pentru utilizări viitoare.
Peste tot prin lume, oamenii încercau în exact același moment să descrie aceeași senzație. Și, la fel ca și ea, nu reușeau.
*
Alesese specializarea de virolog încă din facultate, cu decenii în urmă. Aflase pe atunci că virusurile nu sunt tocmai vii. Mai captivant, nu erau nici inamicii malefici pe care fusese dresată să-i creadă. Erau mai degrabă niște nanoboți simpli, cu un singur program: reproducere oarbă, cu orice preț. Faptul că în timpul procesului afectau celulele umane și provocau boli era doar un efect secundar accidental – acea parte o fascinase în mod deosebit. Cel mai tare o fermecase felul în care unele dintre ele își ordonau genele ridicol de precis, modul în care așa-zisele gene ”pre-timpurii” le precedau pe cele timpurii, care, la rândul lor, le pregăteau pe cele medii, iar acestea pe cele târzii. Economie și eleganță – niciun fragment de cod genetic risipit. Dacă și-ar fi putut trăi astfel viața, ar fi făcut-o.
Treptat, devenise unul dintre cei mai buni experți ai lumii în inginerie genetică ultra-compactă și capabilă să folosească acele strategii virale în propria muncă. De obicei lucra la proiecte agricole, care nu aveau nevoie de înfloriturile genetice pe care nu se putea abține să nu le adauge – Paul glumea că era un Michelangelo angajat să vopsească rafturile din bucătărie.
Nu se mirase nimeni că plantelor le plăcea o planetă cu atmosfera tot mai bogată în CO2,, însă faptul că părțile lor comestibile deveneau tot mai puțin nutritive fusese o lovitură pentru o lume care-și pierdea regiunile de coastă tocmai pe măsură ce populația devenea tot mai flămândă – 10 miliarde de guri de hrănit. Pe scurt, ea se ocupase cu dezvoltarea unor pomi cu fructe ultra-bogate în proteine, iar mărul devenise specia ei preferată. Se aflau în statul Washington, până la urmă. Dar se cam plictisea.
Așa că, atunci când Paul îi propusese să-l ajute într-un ”proiect secundar”, se grăbise să profite de ocazie.
*
— Ce-ai zice să ne întoarcem împreună în timp, vreo câteva miliarde de ani?
Paul – expertul rezident al Institutului în evoluție moleculară – dădea târcoale prin laborator, iar cămașa lui hawaiană bine călcată și sclipitoare părea că pulsează sub lumina fluorescentă.
— Depinde. Au cafea bună acolo?
— Nu, doar supă primordială din belșug.
El s-a sprijinit de masă și a început să-i povestească despre începuturile neimpresionante ale Terrei. Știa deja povestea, dar numai în forma de manual: cursuri de mult uitate, predate în vreo sală aglomerată. Când o spunea Paul, aproape că o putea vedea și chiar mirosi. Mări acide, cu gaze șuierând printre bolovani. Întreaga creație drept o serie ordonată de pași: adunarea moleculelor organice. Dorința lor nu foarte puternică de a se reproduce. Construirea unor pereți separatori din membrane, pentru a păstra componentele despărțite și curate. Descoperirea întâmplătoare a unei modalități de hrănire cu lumina solară, de respirare a oxigenului și astfel de a acorda șansa evoluției pentru ființele care puteau trăi în acel gaz – o scânteie verde care s-a extins în trilioane de posibilități.
— Lucrez cu NASA la un proiect de terraformare, i-a zis Paul. Îi ajut să stabilească ce atribute ar trebui să aibă primele bacterii.
— Și? Ai decis ce-i important?
— Păi, ei vor să mă bazez pe bacteriile primitive de aici – să deduc din urmele pe care le-au lăsat în ADN-ul celor actuale.
A simțit un fior, ceva ce nu mai pățea prea des.
— Dar am putea face mult mai mult de-atât! Asta dacă NASA nu vrea să aștepte câteva miliarde de ani de evoluție.
— Exact. Te bagi? I-am zis lui Parsons că o să am nevoie de ajutor.
— Și a fost de acord?
— Câtă vreme îți vezi de treabă și cu proiectul acela cu merele, da.
Când a ieșit pe ușă, el s-a întors și i-a spus:
— A, și vezi că e secret, da? Știm doar eu și Parsons. Să nu încarci datele în serverul Institutului – o să-ți dau eu mai târziu un protocol criptat.
*
La câteva minute după ce a remarcat lumina stranie, a intrat el.
Și-a ridicat ochii, așteptându-se la Paul, dar nu era colegul său, ci un necunoscut – un bărbat banal, cu o luminescență vagă. Îmbrăcăminte casual: blugi și cămașă cu nasturi, cu un ecuson de identificare strecurat în buzunarul de la piept.
Prietenos. Ferm.
Sunt Shaun. Ascultă-mă, o să-ți spun cum stă treaba.
Nu articulase nimic –cel puțin ea nu auzise cuvinte compuse din sunete – însă în minte i se conturase dintr-o dată întregul scenariu al unei amintiri detaliate, ca al unei conversații. O conversație veche de ceva timp, cu implicațiile deja procesate. Apocalipsa și sensul ei pentru specia sa – pentru orice ființă de pe Terra. Pentru ea personal: pierderea copilului, mort înainte de a apuca să învețe cum să spună Te iubesc, mami. Soțul adorat, cu ochii lui mijiți când râdea la vreuna dintre poantele ei nereușite. Câinele Swift, pasionat de plajele pe care alerga după resturi de lemne. Toți prietenii. Paul. Plimbările lejere cu barca prin Friday Harbor. Totul – pierderile inimaginabile, consecințele, negarea-furia-suferința-acceptarea lor, toate comprimate într-o senzație plată, informă.
Nimic personal.
Chiar părea să regrete. S-a sprijinit de masă exact cum făcea Paul – mai bine zis cum obișnuise să o facă. O parte din mintea ei s-a întrebat dacă nu cumva fusese o alegere deliberată, dacă întruparea lui Shaun nu era construită în timp real din gândurile și experiențele ei.
Pentru tine avem o rugăminte personală. Să ne povestești despre mărul proteinizat.
De ce?
Ne interesează.
De ce?
Nu mai părea capabilă decât să se repete, ca un papagal.
Bine, o să fiu sincer. Șefilor mei nu le pasă. Eu personal sunt interesat. Asta-i una dintre cele mai plictisitoare misiuni din cariera mea și, din nefericire, nu am putut-o refuza.
S-a holbat la el.
Eu sunt un savant, să știi, a continuat el, nu vreun mercenar ca restul echipajului. Dacă învăț ceva nou, va trece timpul mai ușor. Durează luni să cureți complet o lume atât de complexă. Isuse, ai idee câți galoni de apă se găsesc doar în Pacific?
*
În serele Institutului nu se schimbase nimic, slavă Domnului. Măcar atât. Imediat ce a plecat Shaun după prima vizită, s-a grăbit să coboare ca să vadă ce se întâmpla – și instinctiv s-a îndreptat spre locul unde se simțea cel mai în siguranță. S-a oprit în ușă pentru o clipă, a închis ochii și a tras în piept izurile grele de putreziciune și moarte, viață și renaștere, parfumul a mii de plante care produceau oxigen în aerul cald, mirosurile viermilor și insectelor și bacteriilor care-și făceau treaba lor nelăudată destul, ca să țină în mișcare toate procesele. Din acea seară, ultimele de felul lor. Ca și ea.
Atunci i-a venit și ideea – îndrăzneață, nebunească. Dar totuși…
Pentru a lucra, ceruse o seră funcțională întreagă. După o inspecție sumară, a fost ușurată să descopere că pogorârea nu afectase biodomul în vreun fel. Sistemele pentru irigații și îngrășământ erau toate automate. Probabil că apa urma să se termine cândva, dar, cum nu o mai consuma nimeni altcineva, cert mai era destulă pe țevi cât să ajungă pe termen destul de lung. În mod clar încă funcționau și panourile solare, din moment ce curentul electric era în parametrii uzuali. A ieșit din seră și s-a dus la bufetul pentru personal: stocurile de mâncare neperisabilă erau mai mult decât suficiente pentru ea singură. A explorat ceva mai mult și a văzut că ferestrele și ușile clădirii erau într-adevăr sigilate – pentru protecția ei, după cum îi explicase Shaun, fiindcă dacă ar fi ieșit ar fi murit aproape imediat.
Procesul de ”sterilizare” durase doar câteva secunde. Superiorii lui Shaun aveau politici sanitare și de siguranță foarte stricte în privința formelor de viață – nu se putea permite aducerea acasă a ceva periculos odată cu mineralele, metalele, gazele și restul prăzii. Nu mai exista vreo urmă de viață, în afară de cea din interiorul clădirii sale. Dar, se grăbise el s-o asigure, procesul fusese aprobat după o examinare riguroasă de către un consiliu. Nimeni nu suferise, iar planeta fusese restaurată la condițiile dinainte de viață, din punct de vedere chimic și atmosferic – echivalentul celei din urmă cu 3,8 miliarde de ani.
O resetare la setările de fabricație, remarcase el, surâzând la propria glumă.
*
Shaun punea multe întrebări, dar știa să și asculte. Deși nu ar fi vrut, îi făceau plăcere discuțiile științifice cu el, nu foarte diferite de cele cu vreun coleg oarecare din alt domeniu de cercetare. Simțea că și lui îi plăceau. Explicațiile principiilor de bază, ca orice savant ce pregătește o dezbatere decentă. Le lipsea un vocabular comun, fie și rudimentar, din moment ce pentru el viața bazată pe carbon reprezenta o abstracție. Dar era interesat de genetică, așa că s-a străduit să-și folosească trucurile învățate în anii de predat ca să i-o prezinte măcar la nivelul unui om obișnuit. Ca și ea, Shaun părea să aprecieze eleganța genelor. Dar nu pricepea și subtilitățile – cel puțin nu încă.
Ce avea de făcut, a realizat, era să fie destul de prietenoasă și captivantă cât să nu-l se plictisească, dar în același timp să-i prelungească ignoranța până pleca nava.
Când Shaun dispărea pe undeva, cu treburile lui misterioase, se ocupa de noul ei proiect. Nu părea deranjat că lucrează și-n lipsa lui și nici nu se întreba de ce s-ar mai obosi cineva aflat în poziția ei. Probabil că oricum s-ar fi străduit să fie ocupată, chiar și cu tâmpenia de măr proteinizat, doar ca să-și distragă atenția de la vidul inevitabil. Dar, după ce a decis cam ce vrea să facă, a devenit de-a dreptul obsedată.
Săptămâni întregi, a lucrat febril între vizitele lui Shaun, cu scurte pauze pentru somn și mese. Nici măcar nu se mai uita pe fereastră: era prea deprimant, cu cerul lipsit de păsări, trotuarul fără oameni, parcurile pustiite și feribotul pentru Bainbridge Island plutind în derivă tot mai departe, abandonat și înconjurat de o flotilă de bărci goale. Destul de repede s-au întins furtuni teribile, încărcate de trăsnete și, că o fi fost doar imaginația ei sau nu, orașul de jos părea să se topească treptat sub asediul chimic.
A lucrat la dezvoltarea genomului prototip început în proiectul NASA al lui Paul. Planul inițial era doar să sintetizeze o bacterie ce ar fi putut supraviețui în condiții primitive, ca să producă oxigen pentru a susține niveluri ulterioare de viață, aduse de vreo expediție ipotetică. Dar nu va mai exista nicio expediție umană. Din fericire, lui Shaun îi scăpase informația că nu luau chiar totul cu ei. Referirea la Pacific fusese doar o glumă – consiliul etic nu aprobase golirea oceanelor decât vreo câțiva metri adâncime și nici prelevarea tuturor rocilor și gazelor. În condițiile corecte, urmau să fie suficiente cele rămase.
Așa că trebuia să înghesuie cât mai mult cod într-un singur germen. Microbul de tip cianobacterie era un bun punct inițial, dar cât ar mai fi putut strecura în el, în condițiile limitate de timp pentru ea și de spațiu pentru sămânță în sine?
Să luăm virusurile ca model, și-a spus. Cum ar proceda ele? Răspuns: și-ar maximiza genomul prin cadre cu coduri alternative de citire, matisare diferențială, inscripționare și într-un sens, și în celălalt. Ar păstra fiecare nivel în hibernare cât ar fi nevoie, până la momentul potrivit desfacerii precum o corolă florală, și le-ar faza temporal. Ar fi nerecomandat să permită apariția vreunei forme de viață care necesită oxigen înainte ca fundațiile să fie construite de bacterii – așa că s-a străduit să elaboreze coduri regulatorii, care să nu se activeze decât la detectarea unei indiciu specific proceselor bazate pe oxigen. Și tot așa, cu fiecare problemă rezolvată într-un mod personalizat – parțial cunoaștere acumulată, parțial intuiție, parțial căutare prin materiale de referință – și parțial o combinație din toate trei.
După ce a rezolvat pragul pentru oxigen și a început lucrul la scara de evoluție, detaliile genetice au devenit mai simple, dar deciziile mai grele. Ca și în biodom, spațiul era limitat, suficient doar pentru un anumit număr de specii: câteva sute, cel mult. Trebuia să renunțe la ramuri întregi din arborele filogenetic. Pești sau păsări? Lalele sau țestoase? Ciuperci sau râme?
Nu Michelangelo era ea, ci Noe, cu apele deja în creștere.
A descoperit că joaca de-a Dumnezeu nu era așa dificilă. A simțit doar o vinovăție moderată când a decis că Terra 2.0 nu o să aibă nevoie de păienjeni – dintotdeauna urâse bestiile miniaturale. Și tot așa, până când a ajuns la mamiferele primitive. Nu mai avea timp pentru faza primară, dar a concluzionat că nu era un lucru rău. De acolo să se mai descurce și evoluția – dacă dinozaurii au pierdut prima repriză, poate vor primi o nouă șansă de la un grădinar mai rațional și binevoitor.
Când a terminat într-un final, a umplut o fiolă de sticlă sterilă cu prețiosul material genetic și a coborât în seră. S-a strecurat pe sub liane, a trecut printre ferigile din sectorul de junglă și a înaintat către zona de propagare. Picuratul stropilor de apă a liniștit-o precum un sedativ. A luat o folie din incubator și a strecurat-o în microscop, apoi a focalizat pe marea de ovule de măr pregătite dinainte, care sclipeau pe suprafața de geloză. A folosit aparatul de microinjecție pentru a impregna vreo două duzini dintre corpusculele alburii cu genomul produs de ea prin inginerie genetică. După aceea, cu precauție maximă, le-a introdus pe fiecare într-o capsulă sintetică și le-a plantat în solul negru și fertil.
*
Ce faci?
Trecuse o lună – viața ei se scurgea în afara timpului, dar tot simțea cum i se apropie sfârșitul. Shaun se materializase în seră, lângă ea, îngenuncheată pentru a săpa la un lăstar. Îi altoise pe cei mai promițători pe un pom adult și-i urmărea îngrijorată cum înfloreau – cea mai frumoasă nuanță de roz și cel mai delicat parfum create de ea vreodată. Prinseseră rod câteva flori, dar – după multe zile agonizante de încordare – supraviețuise doar un singur fruct primordial. Încă mic, arăta ca un ghem verde de mărimea unghiei, dar se vedea că va rezista – dacă va avea timp la dispoziție. În lumina potrivită sclipea de parcă era un smarald neșlefuit.
Mă ocup de cel mai recent măr proteinic, i-a răspuns. Am un presentiment bun în ce-l privește.
Crezi că ai rezolvat problema cu bio-disponibilitatea nitrogenului?
Au început una dintre dezbaterile lor. Lipsa de somn o afecta și începea să se simtă paranoică. Era imposibil ca Shaun să nu fi realizat că un proiect atât de rudimentar nu era chiar așa de pasionant cât să o țină constant de pază lângă pom. Mai mult ca sigur remarcase faptul că deja dormea în seră, ghemuită în iarba din sectorul de orhidee. Luminișul era o progresie graduală de meri, de la bătrân spre tânăr: de la specimene solide ale căror coroane se frecau de acoperișul domului, până la răsaduri mici cât buruienile, toate lăsate să crească mai mult din sentimentalism decât necesitate. Livada ei, munca de-o viață, culminând cu un ultim cântec de lebădă.
Dar, până la urmă, Shaun nu era uman. Poate că nu bănuia astfel de comportamente. Sau poate doar presupusese că era obsesia unui coleg savant, un sentiment pe care-l cunoștea și el.
*
Se concentrase atât de tare pe detaliile genetice ale proiectului, încât uitase să se ocupe cum se cuvine de logistica de bază: mărul ar fi fost inutil dacă nu-l putea scoate din laborator. Când s-a trezit și l-a găsit pe Shaun în picioare lângă ea, cu un surâs jenat pe buze, și-a dat seama că i-a sunat ceasul și inima i s-a strâns.
Noi plecăm, a zis el. Hai cu mine.
Dar… dar mărul, s-a bâlbâit ea, încă zăpăcită de coșmaruri. Nu pot măcar să-l gust? Azi ar trebui să fie gata.
S-a străduit să ascundă panica pură din voce.
Îmi pare rău, nu e posibil. Reguli sanitare și de siguranță și tot așa. Deja mi s-a frecat ridichea pentru că te-am mai păstrat pe aici.
A mai aruncat doar o privire în spate după ce el a apucat-o de mână și a tras-o din luminiș către ieșirea din dom, însă pomul ei fusese deja ascuns de restul vegetației. Cu sufletul la fel de amar precum cerul planetei moarte, l-a urmat prin coridoarele întortocheate ale Institutului și prin ușa din spate, cea dinspre parcare, deschisă larg la un simplu gest de-al lui.
S-a încordat în așteptarea aerului caustic și de nerespirat, dar acesta era neschimbat. A observat că erau înconjurați de o peliculă strălucitoare. Dincolo de balonul protector, noapte și liniște completă, precum într-un cavou. Stele palide și reci, strecurate printre dreptunghiurile întunecate ale blocurilor și nederanjate de dâra vreunui avion.
Shaun s-a oprit după câțiva pași.
Mi s-ar fi părut urât să te încui înăuntru pentru final, i-a explicat. Ca pe un șobolan într-o capcană.
Nu i-a răspuns. Mintea-i era alertă, încercând să descopere o soluție de a salva situația, care o luase razna complet. În spațiul de câțiva metri dintre ei, aerul mai că pârâia cu un fel de energie statică în creștere, acompaniat de un bâzâit imperceptibil ce părea să devină tot mai sonor cu fiecare clipă.
Ei bine, a zis el, nesigur. Cam asta a fost. După ce plec eu, mai ai vreo câteva minute să te împaci cu soarta, după care o să apăs de pe orbită butonul și o să sterilizez clădirea și acest cerc de lumină. Nu-ți face griji, nu vei simți nimic.
Mulțumesc.
Să nu ieși din cerc. Ar fi o moarte mult mai neplăcută, crede-mă.
Bine.
Mi-a făcut plăcere să te cunosc.
Și mie.
Știa că deveniseră oarecum prieteni, dar tot nu ar fi vrut s-o vadă izbucnind în lacrimi. El a făcut o pauză și s-a strâmbat.
Știi ce? Ia mai dă-le încolo de regulamente. Ce mare lucru ai putea strica?
Mărul i-a răsărit în palmă – strălucind de viață rozalie și aproape radiant sub lumina extraterestră. Shaun a ezitat, iar ea s-a simțit suspendată în timp și spațiu, rezultatul extrem de improbabil al unui lanț de evenimente aleatoare, derulate timp de milenii, pe cale de a fi șterse printr-o clipire din pleoape.
Oare pentru totdeauna? Sau doar momentan?
Uite ce ți-am adus, i–a șoptit el în cele din urmă. Hai, ia-l.
Tradus de Miloș Dumbraci
© 2017 by Jennifer Rohn.
Originally published in Science Fiction by Scientists, edited by Michael Brotherton / publicat inițial în antologia Science Fiction by Scientists, editor Michael Brotherton
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
