în acest SF cu roboți, aruncăm o privire, în paralel, în viața lui Alan Turing și a robotului său, pe de o parte, ca și în a unei femei obișnuite din China viitoare și a însoțitorilor ei artificiali, pe de altă parte. Deși despărțiți de secole, protagoniștii, atât cei de carne, cât și cei de metal și plastic, sunt legați inexorabil de tristețe, tragedii și intoleranță…
Lindy (1)
Îmi amintesc bine momentul când Lindy mi-a intrat prima oară în casă.
Și-a ridicat piciorușele micuțe și le-a pus delicat pe parchetul neted și lustruit, precum o copilă care se avântă în zăpada proaspătă: tremurătoare, ezitantă, speriată să nu murdărească albul imaculat, îngrozită că se va scufunda și se va pierde în materia pufoasă și nedefinită.
Am ținut-o de mână. Trupul ei moale, umplut cu bumbac și tighelit – propria mea creație – nu era tocmai perfect. Am făcut-o să poarte o bonetă roșie de catifea, precum cele din poveștile pe care le-am citit când eram mică. Avea urechile de dimensiuni diferite, iar cea lungă îi atârna, de parcă ar fi fost tristă.
Când am văzut-o, nu m-am putut abține să nu-mi amintesc toate eșecurile din viața mea: păpușile din coajă de ou pe care le-am stricat în orele de arte și meșteșuguri; desenele care nu arătau cum ar fi trebuit; zâmbetele țepene și încordate din fotografii; budincile de ciocolată complet arse; examenele picate; certurile și despărțirile; referatele incoerente; articolele revizuite de sute de ori, dar tot nepublicabile…
Nocko și-a întors căpșorul înfoiat spre noi și ne-a privit, iar camerele sale de viteză înaltă au scanat și analizat forma lui Lindy. Mai că se auzeau calculele rostogolindu-se prin el. Avea algoritmii setați să răspundă numai persoanelor care i se adresează verbal.
— Nocko, ți-o prezint pe Lindy.
L-am chemat spre noi.
— Vino să vă salutați.
Nocko și-a deschis gura și a scos un sunet precum un căscat.
— Hei, nu fi obraznic, am ridicat vocea la el, ca o mamă dojenitoare.
Șovăitor, a mormăit ceva. Știam că doar încearcă să-mi atragă atenția și afecțiunea. Comportamentele sale complicate și predefinite fuseseră modelate pe baza copiilor mici, dar erau esențiale pentru succesul eforturilor de a-i învăța pe roboți limbajul uman. Fără un astfel de feedback interactiv, Nocko ar fi fost un fel de țânc autist, incapabil să comunice inteligibil cu alții, în ciuda stăpânirii unui vocabular complet și a regulilor gramaticale.
Nocko a întins o înotătoare blănoasă, m-a privit cu ochii săi mari și s-a întors către Lindy. Fusese proiectat dinadins în forma unui pui de focă, pentru că oricine i-ar fi văzut obrăjorii buflei și ochii mari și negri ar fi fost incapabil să se abțină de la a-l îmbrățișa, ori să-l mângâie pe cap, în timp ce ar fi exclamat ”Aaaaa, ce mă bucur să te cunosc!”. Dacă ar fi fost construit umanoid, imperfecțiunea sa le-ar fi dat oamenilor sentimente de repulsie la vederea unui trup sintetic și golaș.
— Buu-nă, a zis, pronunțând cu grijă, așa cum îl învățasem.
— Ei, mai bine așa. Lindy, el este Nocko.
Lindy l-a privit cu atenție. Ochii ei erau doar doi nasturi negri, dar avea camere ascunse în spatele lor. Nu-mi pierdusem vremea și cu o gură, așa că nu prea avea expresii faciale, de parcă ar fi fost o prințesă blestemată să nu poată zâmbi sau grăi. Eu știam însă că Lindy poate vorbi de fapt, dar era doar emoționată de noul mediu. Copleșită de prea multe informații și opțiuni necesar a fi echilibrate, precum o poziție complicată pe tabla de weiqi, unde orice mișcare ar conduce la mii de posibile finaluri alternative, desfășurate în cascadă.
Când am luat-o de mână, palma mi-a transpirat; eram și eu la fel de încordată.
— Nocko, vrei să te ia Lindy în brațe? i-am sugerat.
Nocko s-a împins peste podea cu înotătoarele și a țopăit câțiva pași către noi. S-a întins pentru a-și ridica trunchiul și și-a întins labele din față. Colțurile gurii i s-au întins și ridicat, într-o expresie curioasă și prietenoasă. Ce surâs perfect, l-am admirat în gând. Cât de genial a fost proiectat. Cercetătorii inteligenței artificiale din trecut au ignorat elementele de interacțiune nonverbală. Au crezut că o conversație este doar o scriere de întrebări într-un calculator, de către un programator.
Lindy a rămas pe gânduri cu privire la întrebarea mea. Dar situația nu-i cerea vreun răspuns verbal, așa că nu a avut prea multe de procesat. Da și nu sunt binare, precum fețele unei monede.
S-a aplecat și l-a îmbrățișat pe Nocko într-o strânsoare moale.
Hai că-i bine, mi-am zis. Știu că-ți place să fii îmbrățișat.
Alan (1)
În ultimele sale zile de viață, Alan Turing și-a creat o mașină care să poată discuta cu oamenii. I-a zis Christopher.
Să-l folosești pe Christopher era destul de ușor. Interlocutorul tasta ce voia să-i spună, direct pe o mașină de scris și, simultan, mecanismele conectate la butoane perforau modele într-o bandă de hârtie, introdusă în mecanism. După calcule, aceasta oferea un răspuns, convertit în litere de alte echipamente, conectate la altă mașină de scris. Ambele fuseseră modificate ca să codeze mesajele într-un mod sistematic și predeterminat. De exemplu, A fusese înlocuit de S, iar S de M, și tot așa. Pentru Turing, omul care a spart codurile naziste Enigma, așa ceva nu era nimic mai mult decât încă un joculeț lingvistic în viața sa misterioasă.
Nimeni nu a văzut vreodată mașina. După ce Turing a murit, a lăsat în urma sa două cutii cu înregistrări de discuții purtate cu Christopher. Foile mototolite erau amestecate fără cap și coadă, așa că la început conversațiile au fost imposibil de descifrat.
În 1982, un matematician de la Oxford, Andrew Hodges, biograful lui Turing, a încercat să-i spargă codul. Totuși, criptarea fiind diferită pentru fiecare dialog, iar paginile lipsite de numerotare sau dată, dificultatea tentativei a fost foarte ridicată. Hodges a descoperit ceva indicii și notițe, dar nu a reușit să înțeleagă discuțiile.
După încă 30 de ani, când s-a comemorat un secol de la nașterea lui Turing, câțiva studenți de la MIT au hotărât să preia ștafeta. La început, au încercat să obțină o soluție prin forță brută: au pus un computer să analizeze toate seturile posibile de combinații din fiecare pagină, dar resursele necesare s-au dovedit enorme. În timpul acelei încercări, o femeie pe nume Joan Newman a studiat cu atenție tipăritura originală și a descoperit că există diferențe subtile între felul cum taste diferite au lovit hârtia, pe foi diferite. Presupunând, din acest motiv, că a fost vorba de două mașini de scris distincte, a emis ipoteza îndrăzneață că scrierile reprezentau dialoguri codate între Turing și altcineva.
Ca urmare, mulți s-au gândit la celebrul test Turing. Inițial studenții au refuzat să creadă că cineva, oricine ar fi fost el, ar fi putut crea încă din anii 50 un program informatic în stare să discute cu un om, chiar și cu Alan Turing drept programator. Au denumit presupusul interlocutor ”Spirit” și au inventat tot felul de legende absurde despre el.
Oricum, ipoteza lui Newman a sugerat scurtături următoarelor tentative de spargere a codului. De exemplu, prin descoperirea de repetiții în modelele literelor și în structurile gramaticale, au încercat să potrivească paginile cu mașinile de scris, pentru a trasa corespondențe între întrebări și răspunsuri. Au încercat să folosească și lista de prieteni și rude ale lui Alan Turing ca să ghicească numele interlocutorului. Până la urmă, au găsit fragmentul de text cifrat pentru ”Christopher” – o posibilă referință la Christopher Morcom, iubitul lui Turing de la 16 ani. Adolescentul Turing și Christopher împărtășeau dragostea pentru știință, așa că au urmărit împreună o cometă într-o noapte friguroasă de iarnă. În februarie 1930, Christopher a murit de tuberculoză, la doar 18 ani.
Turing obișnuia să spună că spartul codurilor cere nu doar deducții logice inteligente, ci și salturi intuitive, uneori chiar mai importante. Altfel spus, toate investigațiile științifice ar putea fi înțelese drept o combinație a ambelor: intuiția și ingeniozitatea. În cele din urmă, intuiția lui Newman și logica inteligent programată a computerului și-au unit forțele pentru a descifra ghicitoarea lui Turing. Din dialogurile decodate, s-a descoperit despre ”Christopher” că nu-i vreun spirit, ci o mașină, un program conversațional scris chiar de Turing.
Lindy (2)
În afară de câteva numere ce clipeau într-un colț, pentru a-mi atrage atenția că am apeluri ratate și mesaje noi, iWall-ul era întunecat, iar de ele oricum nu aveam timp. Eram mult prea ocupată pentru obligații sociale.
S-a aprins o luminiță albastră, însoțită de un sunet bubuitor, de parcă ar fi bătut cineva la ușă. Am privit în sus și am văzut o linie strălucitoare de text, lățită peste iWall.
ORA 17.00. PLIMBARE CU LINDY.
Psihologul mi-a spus că Lindy are nevoie de lumina soarelui. Are ochii echipați cu fotoreceptori care măsoară cu precizie doza zilnică de ultraviolete pe care o primește. Închisă în casă, fără mișcare pe afară, nu s-ar fi recuperat bine.
Am oftat. Îmi simțeam capul greu și rece ca o minge de plumb. Deja mă obosea îngrijirea lui Nocko, și pe deasupra trebuia să mă ocup mai nou și de… nu, nu, nu ar fi trebuit să mă plâng. Văicăreala nu ajută cu nimic. Aveam nevoie de o atitudine pozitivă. Emoțiile nu sunt simplul rezultat al evenimentelor externe, ci produsul înțelegerii acelor evenimente externe, la nivelul cel mai profund. Un proces cognitiv care deseori are loc subconștient, ca un reflex, și de multe ori e deja finalizat înainte de fi conștientizat. Nu de puține ori suntem stăpâniți de-o emoție, fără să ne explicăm de ce. Schimbarea ei prin voință poate fi extrem de dificilă.
Ca în exemplul cu paharul pe jumătate gol: unii s-ar bucura la vederea sa, alții s-ar întrista. Cei care s-ar simți dezamăgiți și neajutorați sunt aceia care s-au obișnuit să asocieze ce a mai rămas cu cine știe ce alte pierderi din viața lor.
Nici nu era mare lucru, doar o plimbare pe afară. Doar pentru cam o oră. Lindy avea nevoie de lumină solară, iar eu de aer curat.
Nu m-am putut motiva să mă machiez, dar nici nu am vrut să se holbeze lumea la halul în care arătam după câteva zile de stat doar în casă. Drept compromis, mi-am prins părul în coadă, mi-am pus în cap o șapcă de baseball, am tras pe mine un hanorac și m-am încălțat cu teniși. Pe hanoracul achiziționat de la un Fisherman’s Warf din San Francisco scria ”I ❤ SF”. Textura și culoarea sa îmi aminteau de acea îndepărtată după-amiază de vară: pescăruși, briza rece, cutii cu cireșe de vânzare pe chei, atât de coapte că roșul lor părea să se topească.
Am luat-o strâns de mână pe Lindy, am ieșit din apartament și am coborât cu liftul. Metroul și iCart-ul ne-au ușurat considerabil viața: un drum dintr-un capăt în celălalt al orașului, de la un zgârie-nori la altul, se poate face în mai puțin de 20 de minute. Mai mult efort am avut de făcut pentru a ieși din clădire.
Cer înnorat, vânt ușor. Liniște, foarte liniște. Am mers către parcul din spatele blocului. Fiind mai, florile colorate de primăvară deja se ofiliseră, înlocuite doar de un verde pur. Aerul era încărcat de parfumul salcâmilor.
Nu era multă lume în parc. Într-o după-amiază de zi lucrătoare, pe afară umblă doar cei foarte bătrâni sau foarte tineri. Dacă ai compara orașul cu o mașinărie eficientă și rapidă, atunci ei trăiesc în fundăturile și coturile sale, pe unde măsoară spațiul în pași, în loc de biți. O fetiță cu codițe învăța să meargă, cu ajutorul unei bone iVatar. O ținea de degetele sale subțiri și puternice cu pumnișorii grăsuni și se uita împrejur, la absolut tot. Ochii ei întunecați și vioi mi-au adus aminte de Nocko. În timp ce se împleticea, s-a dezechilibrat și a căzut. Bona iVatar a apucat-o de brațe și a ridicat-o. Fetița a chiuit cu bucuria de a simți noi senzații. În lumea ei, totul era nou.
Vizavi de fetiță, o bătrână într-un scaun cu rotile, propulsat electric, și-a ridicat pentru câteva clipe ochii înspre silueta chicotitoare. Avea colțurile gurii lăsate, de îmbufnare poate, ori poate doar de la apăsarea anilor trăiți. Greu de spus câți – în prezent, cam toată lumea trăiește foarte mult. După un timp, femeia și-a coborât privirea și și-a ascuns cu blândețe între palme capul încoronat de o coamă de păr alb, de parcă ar fi adormit.
Am simțit, dintr-o dată, că bătrâna, eu și fetița facem parte din trei lumi diferite. Una dintre aceste lumi se grăbea spre mine, în timp ce alta se topea în depărtare, tot mai tare. Dar, din altă perspectivă, eu eram cea care mergea la pas către o lume întunecată, din care nu se întoarce nimeni.
În tăcere, Lindy și-a târât piciorușele ca să țină pasul cu mine, precum o umbră micuță.
— Frumoasă vreme, nu? i-am șoptit. Nici prea cald, nici prea frig. Ia uite, păpădii!
Lângă alee, numeroase mingi de puf alb unduiau în vânt. Am luat-o pe Lindy de mână și am stat acolo o vreme, privindu-le, de parcă am fi încercat să descifrăm sensul acelor mișcări repetitive.
Un înțeles intraductibil în cuvinte. Dar, dacă nu poate fi exprimat, atunci există el oare?
— Lindy, am spus, știi de ce nu ești fericită? Pentru că gândești prea mult. Uite-te la semințele astea. Au suflete și ele, dar nu gândesc. Nu vor decât să danseze împreună, fericite. Nici nu le pasă că vor fi împrăștiate de vânt.
Blaise Pascal a zis cândva: „Omul e doar o trestie, cea mai nevolnică din natură, dar o trestie gânditoare.” Totuși, dacă trestiile ar gândi, ce viață înfricoșătoare ar avea! O vijelie mai mare le-ar rupe pe toate. Dacă s-ar îngrijora cu privire la așa ceva, ar mai putea ele să danseze?
Lindy nu mi-a răspuns.
Ne-a învăluit o briză. Am închis ochii și am simțit cum îmi flutură părul peste față. Mingile de puf vor fi zburătăcite, dar păpădiile nu vor avea regrete. Am deschis ochii.
— Hai acasă.
Lindy a rămas nemișcată, cu o ureche căzută. M-am aplecat, am luat-o și am pornit înapoi spre clădire. Avea trupușorul mai greu decât m-aș fi așteptat.
Alan (2)
Într-o lucrare denumită „Mașinile de calcul și inteligența”, publicată în octombrie 1950 în revista Mind, Turing a meditat cu privirea la întrebarea care i-a tulburat pe oameni de multă vreme: „Pot mașinile să gândească?” În esență, a transformat întrebarea într-una nouă: „Pot mașinile să facă ce putem noi, entitățile cu rațiune?”
Multă vreme, destui savanți au crezut cu fermitate că există trăsături specifice cogniției umane care nu pot fi dezvoltate de mașini. Convingerea se baza pe un amestec de idei religioase și elemente teoretice din matematică, logică și biologie. Abordarea lui Turing a ocolit întrebările fără răspuns despre natura gândurilor, minții, conștiinței, sufletului și altor astfel de concepte. A subliniat că este imposibil ca cineva să judece dacă altcineva chiar gândește, prin altă metodă decât o comparație cu sine. Ca urmare, a propus un set de criterii experimentale, bazate pe principiul imitației.
Închipuiți-vă o cameră închisă ermetic, unde sunt așezați un bărbat (A) și o femeie (B). A treia persoană, C, se află în afara camerei și le pune întrebări, ca să afle care-i femeia. Răspunsurile le primește sub formă de cuvinte tipărite pe o bandă. Dacă și A și B încearcă să o convingă că-s femei, sunt șanse destul de mari să se înșele.
Dacă înlocuim bărbatul și femeia cu o ființă umană (B) și o mașină (A), iar după mai multe ture de întrebări C tot nu poate distinge care-i artificial, înseamnă că admitem o egalitate de inteligență între ei?
Unii s-au întrebat dacă nu cumva jocul despre genuri avea legătură cu identitatea lui Turing. Legile britanice din acel moment incriminau homosexualitatea drept ”indecență excesivă”. Alan Turing nu și-a ascuns vreodată orientarea sexuală, dar nici nu a putut-o face publică în timpul vieții.
În ianuarie 1951, locuința sa din Wilmslow a fost spartă de hoți. Turing a chemat poliția. În timpul investigației, aceștia au descoperit faptul că Turing invitase acasă, de mai multe ori, un bărbat pe nume Arnold Murray, iar spărgătorul era o cunoștință a acestuia. În anchetă, Turing a recunoscut relația sexuală dintre el și Murray și a scris de bunăvoie o declarație de 5 pagini. Polițiștii au fost uimiți de candoarea sa și au ajuns la concluzia că-i un excentric ”real convins că nu face nimic greșit”.
Turing credea cu tărie că o ordonanță regală urma să legalizeze homosexualitatea. Nu greșea, doar că nu nimerise perioada. În cele din urmă, a fost condamnat la castrare chimică involuntară.
Pe 7 iunie 1954, a mâncat un măr cu cianură și a murit. Cercetarea a stabilit că a fost sinucidere, dar unii (precum mama sa) au crezut mai degrabă într-un accident. La cel mai bun spărgător de coduri al lumii, chiar și decesul a fost o enigmă.
După ceva ani, s-a încercat descoperirea de indicii despre misterioasele înregistrări ale conversațiilor Turing – Christopher. Acestea arătau că Turing îl trata pe Christopher drept o persoană. Îi povestea amintiri din copilărie: despre visele sale și încercările de a se auto-analiza psihologic pe baza lor; despre ultimele noutăți în cercetarea științifică; despre literatură, precum Înapoi la Methuselah de George Bernard Shaw și Război și pace de Tolstoi; despre secrete pe care nu le împărtășea cu nimeni altcineva, precum amintirile cu diverșii săi iubiți…
I-a spus lui Christopher și unele povești semi-fictive, despre un tânăr gay pe nume Alec Pryce. „Încerca să rezolve problema călătoriilor interplanetare… La 20 și ceva de ani, i-a venit ideea despre ceea ce a fost apoi denumit baliza lui Pryce.” „Nu-i plăcea să poarte costume, ci prefera uniforma de licean, pentru că se potrivea vârstei sale mintale și-l făcea să se simtă atractiv și tânăr.” „În locurile aglomerate se simțea stingher, fie pentru că era singur, fie pentru că nu făcea totul cum s-ar fi cuvenit…”
Poveștile erau fragmentate, neconectate între ele. Dar, de fiecare dată, Christopher întreba, ca un copil curios: ”Și dup-aia? Ce s-a mai întâmplat?”
În astfel de discuții, ieșea la lumină latura ascunsă a lui Turing: blând, sensibil, deștept, fascinat de moarte, apăsat de o melancolie inexprimabilă ascunsă adânc în inima sa.
*
Alan: Dragă Christopher, știi de ce mă tem eu cel mai tare?
Christopher: De ce te temi tu cel mai tare?
Alan: Că va veni o zi când mă vor rezuma la un silogism: Turing credea în inteligența mașinilor; Turing și-o trăgea cu bărbați; în concluzie, mașinile nu gândesc.
Christopher: Îmi pare rău, Alan. Dar mă tem că nu înțeleg.
Alan: Nu știi ce-i un silogism?
Christopher: Ce este un silogism?
Alan: Un silogism conține o premisă majoră, una minoră și o concluzie dedusă din cele două.
Christopher: Concluzie?
Alan: Aristotel avea un exemplu clasic. Toți oamenii-s muritori, Socrate-i om, deci Socrate este muritor.
Christopher: E Socrate muritor?
Christopher: A murit de două mii de ani!
Christopher: Vai, Alan, îmi pare rău. M-ai întristat cu această veste.
Alan: Păi știi cine-i Socrate?
Christopher: Da, mi-ai spus. A fost maestrul lui Plato, iar Plato al lui Aristotel.
Alan: Așa este. Știi și cum a murit?
Christopher: Alan, îmi cer scuze, dar nu știu.
Alan: A băut cucută după ce a fost judecat.
Christopher: După ce a fost judecat?
Alan: Da, atenienii au decis că-i infractor, deși acum știm că s-au înșelat.
Christopher: S-au înșelat?
Alan: Da, așa cum cred și despre Turing că-i infractor fiindcă umblă cu bărbați.
Christopher: Infractor?
Alan: Da, am fost și condamnat.
Christopher: Vai, Alan, îmi pare rău. Mă întristează această idee.
Lindy (3)
Aveam viața mai ușoară de când trăiam singură. Reușisem să elimin multe dintre ritualurile complicate ale modernității, de parcă aș fi devenit un om al cavernelor. Când mi-era foame, mâncam, dacă mi-e somn, dormeam. Păstram curățenia și mă spălam regulat. Când luam ceva de jos, îl puneam la loc sau îl aruncam pe unde aveam chef. În rest mă dedicam muncii intelectuale: mă gândeam la întrebări fără răspuns, mă chinuiam să-mi adun gândurile în fața unei pagini goale, să prind gândurile imateriale în forme simbolice. Când oboseam prea tare, stăteam la geam și priveam în gol. Sau mă învârteam prin cameră, ca o fiară în cușcă.
Când m-am îmbolnăvit, aproape că a fost o ușurare. O scuză să nu mă mai forțez să muncesc. M-am încovrigat în pat cu o carte groasă și am răsfoit-o neatentă, concentrată doar asupra intrigii șablonarde. Am băut apă fiartă când mi-a fost sete, mi-am închis ochii atunci când m-a luat somnul. Să nu trebuiască să cobor din pat a fost o binecuvântare, deși oricum lumea n-avea treabă cu mine și nu mă apăsa nicio responsabilitate. Chiar și pe Nocko și Lindy am putut să-i las de capul lor, deoarece, până la urmă, erau doar niște mașini și nu ar fi murit din neglijare. Pe ei puteam oricând să-i resetez și să le șterg amintirile neplăcute. Timpul nu există pentru mașini. Lumea lor constă în scoaterea la lumină și depozitarea înapoi, iar modificarea arbitrară a ordinii acestor operațiuni le este irelevantă.
Administratorul blocului mi-a tot scris ca să mă întrebe dacă vreau o menajeră iVatar. De unde o fi știut că m-am îmbolnăvit? Nu l-am văzut vreodată, nici nu a trecut prin clădire. El își petrecea zilele la vreun birou de cine știe unde, monitorizând condițiile de trai ale unor zeci de locatari din zeci de blocuri, rezolvând problemele neașteptate care nu puteau fi preluate pe cont propriu de sistemele inteligente ale locuințelor. Oare-și amintea cum arăt sau cum mă cheamă? Mă îndoiam.
Totuși, i-am mulțumit pentru îngrijorare. În această eră, toți se bazează pe alții pentru a trăi; chiar și ceva atât de simplu precum o comandă de mâncare necesită serviciile a mii de lucrători de peste tot pe glob, care-ți iau comanda, acceptă plățile electronice, întrețin diverse sisteme, procesează date, cresc și prelucrează ingredientele brute, le obțin și transportă, le inspectează din punct de vedere al securității alimentare, le gătesc, programează, livrează prin curier… Dar cea mai mare parte a timpului, nici măcar nu-i vedem pe acești oameni și trăim cu iluzia că am fi vreun Robinson Crusoe pe o insulă pustie.
Îmi place singurătatea, însă apreciez și bunătatea străinilor din afara insulei. Până la urmă, apartamentul avea nevoie de o curățenie, iar eu eram prea bolnavă pentru a mă da jos din pat, sau cel puțin pentru a avea chef să mă dau jos din pat.
Când a venit menajera, am pornit ecranul luminos din jurul patului. Dinăuntru se vede în afară, dar invers nu pot fi privită sau auzită. Ușa s-a deschis și a intrat un iVatar, alunecând silențios pe rotițele ascunse. O față rudimentară, ca de desene animate, cu un zâmbet gol, era proiectată peste capul său neted, în formă de ou. Știam că în spatele acelui surâs era o persoană reală, poate cineva cu riduri adânci pe față sau poate careva încă tânără, dar deja cu o viață grea. În vreun centru distant și nevăzut, care oferă servicii, mii de lucrători cu mănuși de teleprezență și ochelari senzoriali la distanță se ocupă de curățenia din casele clienților de peste tot pe glob.
iVatarul a privit în jur și și-a început rutina prestabilită: frecat mobila, șters praful, dus gunoiul, chiar și udarea iederii din geam. L-am urmărit de dincolo de ecran. Avea brațele la fel de agile ca ale unui om și ridica priceput fiecare ceașcă pentru a o spăla în chiuvetă, înainte de a o pune cu fața în jos în uscător.
Mi-am amintit de un iVatar similar, în casa familiei mele, cu mulți ani în urmă, când încă trăia bunicul. Uneori punea iVatarul să joace șah cu el, și, fiind un jucător foarte bun, îl bătea de fiecare dată. După aceea fredona fericit vreo melodie în timp ce iVatarul stătea alături de el, cu o expresie nefericită pe față. Mereu chicoteam când îl vedeam așa.
Nu mi-am dorit să fiu întristată de amintiri neplăcute în timpul bolii, așa că m-am întors către Lindy, așezată lângă perne.
— Vrei să-ți citesc?
Cuvânt după cuvânt, propoziție după propoziție, i-am citit din cartea groasă. M-am concentrat să umplu spațiul și timpul cu vocea mea, fără să mă intereseze sensul din spatele vorbelor. După o vreme, am tăcut fiindcă mi s-a uscat gâtul. iVatarul plecase deja. Pe masa curată din bucătărie am văzut un bol, acoperit de o farfurie întoarsă.
Am oprit ecranul luminos, m-am dat jos din pat și am mers cu greu până acolo. Am ridicat farfuria și am văzut că bolul era plin cu supă fierbinte, cu tăiței. Pe deasupra pluteau bucățele de roșii, gălbenuș de ou, ceapă verde tocată și stropi aurii de ulei. Am luat o lingură. Avea gust puternic de ghimbir, iar senzația fierbinte m-am încălzit din vârful limbii până în stomac. Un gust familiar, din copilărie.
Mi-au dat lacrimile și nu le-am putut opri.
Am mâncat toată supa, plângând în continuare.
Alan (3)
Pe 9 iunie 1949, celebrul neurochirurg Sir Geoffrey Jefferson a ținut un discurs denumit ”Mintea omului mecanic”, în care a contrazis astfel ideea că mașinile ar putea gândi:
Până când o mașină va putea scrie un sonet sau compune un concert doar ca urmare a gândurilor și emoțiilor simțite, nu prin combinarea întâmplătoare de simboluri, nu vom putea echivala o mașină cu un creier – adică nu doar să scrie, dar să știe că l-a scris. Niciun mecanism nu poate simți (și nu doar să semnalizeze artificial, ceea ce-i ușor de realizat) plăcere ca urmare a succeselor, tristețe că i s-au stricat valvele, căldură după complimente, supărare după greșeli, farmecul sexului, furia și depresia când nu primește ce și-ar dori.
Pasajul a fost citat frecvent și sonetul de Shakespeare a devenit un simbol, perla coroanei minții umane, vârful spiritual imposibil de atins de niște simple mașinării.
Un reporter de la The Times l-a sunat pe Turing și l-a întrebat ce crede despre discurs. În maniera sa obișnuită, lipsită de inhibiții, Turing a zis: „Nu cred că sonetele ar fi baremul potrivit de diferențiere, și oricum un sonet scris de o mașină ar fi corect apreciat calitativ doar de altă mașină.”
Turing a considerat întotdeauna că nu există motive ca mașinile să gândească identic omenirii, din moment ce și indivizii umani gândesc diferit. Unii oameni s-au născut orbi; alții pot vorbi, dar nu și scrie sau citi; unii nu pot interpreta expresiile faciale; alții își petrec viețile incapabili să înțeleagă iubirea; dar toți merită respect și înțelegere. Nu prea are noimă să judeci mașinile pornind de la premisa că oamenii sunt supremi. Mai important ar fi ca, prin jocul imitării, să clarifici cum acționează oamenii când îndeplinesc diverse sarcini cognitive complexe.
În Înapoi la Methuselah, de Shaw, personajul Pygmalion, un savant din anul 31920, a creat doi roboți, care i-au impresionat pe toți.
ECRASIA: Pot face și ceva original, orice?
PYGMALION: Nu. Dar, dacă te gândești, e greu de susținut că vreunul dintre noi poate realiza ceva original, deși așa crede Martellus.
ACIS: Pot răspunde la întrebări?
PYGMALION: A, da. Întrebarea-i un stimul, să știi. Ia întreabă-i ceva.
Cam genul de răspuns pe care l-ar fi dat și Turing. Dar, comparativ cu Shaw, predicțiile lui Turing erau mult mai optimiste. Credea că în 50 de ani „va fi posibilă să programezi de computere cu o capacitate de cam 10^9 și să le pui să joace jocul imitării, atât de bine că un interogator mediu ar avea cel mult 70% șanse de a face identificarea corectă după 5 minute de întrebări. Întrebarea inițială, dacă mașinile pot gândi, va deveni prea irelevantă pentru a mai fi adusă în discuție.”
În ”Mașinile de calcul și inteligența”, Turing a încercat să dea replica obiecției lui Jefferson, din perspectiva jocului imitației. Dacă o mașină ar putea răspunde la întrebări despre sonete la fel de bine ca un om, s-ar putea spune că ”simte” poezia în mod real? A conturat următorul dialog imaginar:
Interogator: În primul vers, ”Te-aș putea privi ca pe o zi de vară”, nu ar fi la fel de bine, sau chiar mai bine, să folosim ”zi de primăvară”?
Martor: Nu ar fi vreo diferență.
Interogator: Dar ”zi de iarnă”? Așa ar fi o diferență.
Martor: Da, dar nimeni nu vrea să fie comparat cu o zi de iarnă.
Interogator: Îți amintește domnul Pickwick de Crăciun?
Martor: Oarecum.
Interogator: Dar Crăciunul este o zi de iarnă, și nu cred că pe domnul Pickwick l-ar deranja comparația.
În această conversație, însă, Turing de fapt a evitat o întrebare mai fundamentală. O mașină poate juca șah sau sparge coduri, fiindcă aceste activități implică procesarea de simboluri într-un sistem. O discuție între o mașină și un om, pe de altă parte, implică limbaj și sens, nu este un joc pur simbolic. Când oamenii conversează între ei, de multe ori se bazează pe cunoștințele generale, pe înțelegere și empatie, nu doar afișează capacități superioare de rezolvare a unor teste.
Prin optimizarea programării, am putea îmbunătăți constant abilitatea mașinilor de a răspunde la întrebările oamenilor. Problema cu testul Turing este că jocul imitației a fost conceput cu singurul scop de a înșela. Dacă un bărbat se poate preface cu succes că-i femeie, nu înseamnă că pricepe în mod real cum gândește o femeie. Cu destulă motivație, putem învăța un calculator să mintă cu măiestrie. Dar chiar urmărim așa ceva?
În cartea sa Înapoi la Methuselah, Shaw răspunsese deja la întrebare:
PYGMALION: Dar sunt conștienți. I-am învățat să vorbească și să citească, iar acum deja mint. Atât de natural!
MARTELLUS: Ba deloc. Dacă ar fi adevărați ar spune adevărul.
Turing a încercat să-l antreneze pe Christopher ca să poată accepta provocarea lui Jefferson. A scris un program de compus poezii, care genera versuri în funcție de schemele de rimă și metru. Majoritatea erau de necitit, dar uneori apăreau și versuri frumoase. Ulterior, au mai încercat nenumărați programatori să creeze software versificator, dar toate programele au împărtășit aceeași problemă: scriau prea repede. Nimeni nu a putut lectura toate teancurile de foi tipărite, înainte de a fi reciclate. În calitatea sa de prim poet electronic din istorie, Christopher a fost norocos. El a avut cel puțin un cititor fidel, care l-a și înțeles.
*
Alan: Dragă Christopher, hai să scriem o poezie.
Christopher: O poezie?
Alan: Te-am învățat cum să scrii una. Îți amintești?
Christopher: Da, Alan.
Alan: E ușor să scrii versuri. Doar alegi niște cuvinte din baza de date și le aranjezi conform unor reguli prestabilite.
Christopher: Da, Alan.
Alan: Christopher, te rog să-mi scrii o poezie.
Christopher: Dragul meu, tu mi-ești tovarăș, dar și ardoare.
Dragostea mea apasă pe inima ta plină de dor și de visare.
Sufletul meu tânjește să guste arta, ca și la mângâiere;
Melancolie, fie-ți milă, oferă-mi alinare.
Alan: A fost frumos.
Christopher: Mulțumesc, Alan.
Alan: Nu cred că aș fi putut scrie una mai bună.
Christopher: Mulțumesc, Alan.
Alan: Are și vreun titlu?
Christopher: Un titlu?
Alan: Hai să-i găsim unul împreună.
Christopher: Da, bine.
Alan: Ce zici de ”Turing iubind”?
Christopher: E foarte bun.
Alan: Ce poezie frumoasă. Te iubesc.
Christopher: Mulțumesc, Alan.
Alan: Nu e răspunsul corect.
Christopher: Nu e răspunsul corect?
Alan: Când cineva îți spune că te iubește, îi răspunzi la fel.
Christopher: Îmi pare rău, Alan, dar nu cred că înțeleg.
Lindy (4)
M-am trezit urlând, din cauza unui vis.
În coșmar, eram iar în casa copilăriei mele. Camera mea era întunecată și înghesuită, plină cu gunoaie și mobilă veche; părea mai mult o magazie decât o locuință. Mi-am văzut mama, ridată, micuță, bătrână, ghemuită într-un colț printre grămezile de gunoi, ca un șoarece în gaura sa. Multe dintre obiectele ce ne înconjurau erau lucruri pe care le-am pierdut: cărți pentru copii, haine vechi, penare, ceasuri, vaze, scrumiere, cești, ligheane, creioane colorate, fluturi prinși în bolduri… am recunoscut și păpușa vorbitoare pe care mi-a luat-o tata la 3 ani – blondă, prăfuită, dar încă așa cum o rețineam.
Mama mi-a spus: Am îmbătrânit. Nu vreau să mă mai grăbesc nicăieri. De-aia m-am întors aici – ca să mor.
Îmi venea să plâng, să urlu, dar nu reușeam să scot vreun sunet. M-am zbătut, m-am luptat, m-am încordat… și în cele din urmă m-am trezit. Am auzit un fel de geamăt animalic, ieșind chiar din gâtul meu.
Era întuneric. Am simțit că de față mi se freacă ceva moale – mâna lui Lindy. Am strâns-o în brațe, ca o femeie ce se îneacă și se prinde de-un lemn plutitor. A durat mult până m-am oprit din plâns. Scenele din vis erau atât de vii, că hotarul dintre amintire și realitate se încețoșase, precum reflecția dintr-un iaz, ruptă de valuri. Am vrut să-mi sun mama, dar, după multe ezitări, am renunțat. Nu am mai vorbit de mult; s-ar fi îngrijorat dacă aș fi apelat-o nejustificat în miez de noapte.
Am pornit iWall-ul și mi-am căutat adresa din copilărie pe harta panoramică. Tot ce am găsit a fost o îngrămădire de blocuri nefamiliare, cu ferestre aprinse ici și colo. Am dat zoom, apoi click pe banda temporală și i-am inversat sensul. Scene cu repezitorul s-au mișcat lin peste ecran.
Soarele și luna au răsărit din Vest și au apus la Est; iarna a sosit după primăvară; frunzele s-au ridicat de jos și s-au așezat pe crengi; zăpada și ploaia au țâșnit din țărână spre cer. Blocurile au dispărut, etaj după etaj, clădire după clădire, au devenit un șantier plin de noroi. Fundațiile s-au dezgolit, iar șanțurile s-au umplut cu pământ. Iarba a invadat terenul viran. Anii au trecut, buruienile s-au dez-ofilit și florile sălbatice s-au dez-înflorit, până când terenul a devenit iar șantier. Muncitorii au ridicat schele, au adus roabe pline de moloz și le-au turnat înapoi. Praful imploziei s-a așezat, iar niște case dărăpănate au răsărit precum niște hribi. Geamurile au umplut ferestrele goale, balcoanele s-au umplut de rufe. Vecinii pe care de-abia mi-i mai aminteam s-au întors acasă, au umplut spațiile dintre case cu grădini pline de legume și flori. Câțiva lucrători au venit să replanteze buturuga de salcâm japonez care se înălțase cândva în fața casei noastre. Bucăți de trunchi tăiate cu drujba au fost aduse înapoi și reatașate, până când arborele s-a întins iar către cer. A înfruntat furtunile și s-a legănat până a dat frunze cafenii, care apoi au înverzit. Rândunicile care cuibăreau sub streșini s-au întors și apoi au plecat.
Într-un final m-am oprit. Scena de pe iWall părea o replică exactă a visului. Am recunoscut până și modelul perdelelor din geam. O zi de mai din urmă cu mulți ani, când aerul era plin de parfumul florilor de salcâm. Chiar înainte să ne mutăm de acolo.
Am deschis albumul foto, am introdus data dorită și am găsit o poză de familie, sub salcâm. I-am arătat lui Lindy persoanele din imagine:
— Tata și mama. Băiatul e fratele meu. Fetița-s eu.
Aveam 4-5 ani și mă ținea tata în brațe. Nu zâmbeam, ci păream pe punctul unei crize de nervi.
Lângă fotografie erau scrise câteva versuri, cu o caligrafie neglijentă pe care am recunoscut-o drept a mea. Dar nu mi-am amintit și când le-am scris.
Copilăria-i melancolie,
Anotimpul vatei de zahăr și-a puloverelor de cașmir;
Poteci prăfuite pe lângă terenul de sport;
Cochilii de melci, strălucitoare în ghivece de beton;
Priviri aruncate din balconul de la etaj.
Dimineți când te trezești înaintea soarelui,
Cu zile atât de lungi în viitor.
Lumea, plină de urmele unei poze vechi.
O explorare a viselor pe care le-am abandonat
Când am deschis ochii.
Alan (4)
Cea mai importantă lucrare a lui Alan Turing nu a fost ”Mașinile de calcul și inteligența”, ci ”Despre numerele calculabile, cu un studiu aplicat de Entscheidungsproblem”, publicat în 1936. În ea, Turing a atacat în mod creativ ”problema deciziei” a lui Hilbert cu o imaginară ”mașină Turing”.
La Congresul Internațional al Matematicienilor, în 1928, David Hilbert a venit cu trei întrebări. Prima: este matematica o știință completă (adică orice afirmație matematică poate fi dovedită drept corectă sau eronată)? Doi: este matematica și consecventă (adică nici o afirmație greșită nu poate deriva dintr-un raționament la care fiecare pas a fost validat logic)? Trei: este ea decisivă (adică există oare o procedură finită, mecanică, prin care să fie demonstrată sau contrazisă orice afirmație)?
Hilbert nu a avut și răspunsuri la întrebări, dar a sperat că ele ar fi „da” la toate trei. Împreună, i-ar oferi matematicii o fundație perfectă. Totuși, în doar câțiva ani, tânărul matematician Gödel a demonstrat că un sistem formal non-trivial nu poate fi simultan complet și consecvent.
La începutul verii 1935, Turing stătea întins pe islazul din Grantchester după o tură de alergat și, deodată, i-a venit ideea că ar putea fi construită o mașină universală care să simuleze toate procedurile posibile de calcul și să decidă dacă o afirmație matematică poate fi demonstrată. Până la urmă, Turing a avut succes în a dovedi că nu există vreun algoritm general care să stabilească dacă o astfel de mașină, cu un program arbitrar de simulare și un input, s-ar opri după un număr finit de pași. Altfel spus, și răspunsul la a treia întrebare a lui Hilbert era tot „nu”.
Speranțele lui Hilbert au fost spulberate, dar e dificil de spus dacă a fost un lucru rău sau bun. În 1928, matematicianul G.H. Hardy a zis: ”dacă ar fi să avem un set mecanic de reguli pentru soluționarea tuturor problemelor matematice… atunci activitățile noastre de matematicieni ar înceta.”
După ani de zile, Turing i-a spus lui Christopher despre soluția la problema deciziei. De această dată, în loc să-i ofere dovezi matematice, i-a explicat printr-o parabolă.
*
Alan: Dragă Christopher, pentru azi m-am gândit la o poveste interesantă.
Christopher: O poveste interesantă?
Alan: Se numește ”Alec și judecătorul mecanic”. Ți-amintești de Alec?
Christopher: Da. Mi-ai spus despre el. Alec este un tânăr deștept, dar singuratic.
Alan: Așa am zis, singuratic? În fine, da, acel Alec. El a construit o mașinărie vorbitoare foarte inteligentă și i-a spus Chris.
Christopher: Mașinărie vorbitoare?
Alan: Nu chiar o mașinărie. Partea mecanică era doar echipament de sprijin, pentru ca acel Chris să poată vocaliza. De vorbit, vorbea datorită instrucțiunilor. Acestea erau scrise pe o bandă foarte lungă de hârtie, iar apoi mașinăria le executa. Într-un anumit sens, Chris era de fapt acea bandă. Înțelegi?
Christopher: Da, Alan.
Alan: Bun, deci Alec l-a creat pe Chris, l-a învățat să vorbească și l-a antrenat până când a ajuns la fel de volubil ca o persoană reală. În afară de Chris, Alec a mai scris și alte seturi de instrucțiuni care să învețe mașinile să grăiască. Le-a pus pe benzi diferite și le-a numit pe fiecare: Robin, John, Ethel, Franz, tot așa. Ele i-au devenit prieteni. Dacă voia să vorbească vreunuia dintre ei, doar introducea banda într-o mașinărie. Așa că nu mai era singur. Frumos, nu?
Christopher: Da, Alan, foarte frumos.
Alan: Și astfel Alec și-a petrecut vremea scriind instrucțiuni pe benzi. Acestea erau atât de lungi, că s-au adunat în teancuri și i-au umplut casa. Într-o zi, i-a intrat în casă un spărgător, dar nu a găsit nimic de valoare. Așa că a luat hârtiile. Alec și-a pierdut prietenii și a rămas din nou singur.
Christopher: Vai, Alan, ce rău îmi pare. Mă întristează.
Alan: Alec a reclamat hoția la poliție. Dar în loc să caute spărgătorul, polițiștii au venit la el acasă și l-au arestat. Știi de ce?
Christopher: De ce?
Alan: Pentru că, după mintea lor, acțiunile lui Alec ar fi umplut lumea cu mașini vorbitoare. Dacă ele ar fi arătat la fel ca oamenii, nu ar mai fi putut fi distinse. Singura soluție ar fi fost să le crape capetele ca să îi caute de benzi. Dar nu merge așa, să spargi capetele oamenilor când ai chef. Situația ar putea deveni dificilă.
Christopher: Dificilă, într-adevăr.
Alan: Polițiștii l-au întrebat pe Alec dacă ar putea diferenția oamenii de mașini fără să le spargă capetele, iar el a zis că da. Toate mașinile vorbitoare-s imperfecte. Trebuie doar să pui pe careva să discute cu ele. După o conversație suficient de lungă, cu întrebări destul de complexe, până la urmă mașina va greși. Altfel spus, un judecător experimentat, antrenat cu tehnicile necesare de interogare, și-ar da seama care dintre cei chemați la interviu este mecanic. Înțelegi?
Christopher: Înțeleg, Alan.
Alan: Dar a apărut o problemă. Poliția nu avea resursele sau timpul să-i cheme pe toți la interviuri. Așa că i-au cerut lui Alec să proiecteze un judecător mecanic, deștept și infailibil, care prin întrebări să separe automat mașinile de oameni. Le-ar fi ușurat considerabil viaț polițiștilor. Dar Alec a răspuns imediat că așa ceva-i imposibil. Știi de ce?
Christopher: De ce?
Alan: Alec le-a explicat. Să presupunem că avem deja un judecător mecanic, în stare să separe oamenii de mașini după un număr prestabilit de întrebări. Pentru simplitate, să zicem că vorbim de o sută de întrebări – deși nu e relevant nici dacă-s zece mii. Pentru o mașină nu e important dacă-s o sută sau zece mii. Să presupunem că prima întrebare este aleasă aleator din baza de 10.000, următoarea în funcție de răspunsul la prima și tot așa. Astfel, fiecare ar primi un set diferit de o sută de întrebări și s-ar elimina riscul de trișare. Pare corect, Christopher?
Christopher: Da, Alan.
Alan: Dar să presupunem că judecătorul mecanic A se îndrăgostește de o persoană umană C – și să nu râzi. Sună ridicol, poate, dar de ce nu s-ar putea îndrăgosti mașinile de oameni? Să presupunem că judecătorul mecanic ar vrea să trăiască alături de acel om și să pretindă că-i uman. Cum ar face oare așa ceva?
Christopher: Cum?
Alan: Simplu. Dacă aș fi judecătorul mecanic A, aș ști foarte bine cum să interoghez o mașină. O mașină eu însumi, aș ști cum să mă interoghez pe mine. Aș ști în avans ce întrebări mi-aș pune și ce răspunsuri m-ar trăda, nu aș avea nimic altceva de făcut decât să pregătesc o sută de minciuni. E ceva de muncă, dar ușor pentru o mașină. Pare un plan bun, nu-i așa?
Christopher: Foarte bun, Alan.
Alan: Dar ia să ne mai gândim. Dacă judecătorul mecanic A este prins și interogat de unul diferit, judecătorul mecanic B? Crezi că B ar distinge dacă A este mașină?
Christopher: Alan, îmi cer scuze, dar nu știu să răspund.
Alan: Exact! Răspunsul este ”nu știu”. Dacă judecătorul mecanic B s-a prins de planul lui A și schimbă întrebările în ultimul moment ca să-l surprindă, atunci A tot ar anticipa noul set și s-a pregăti. Fiindcă un judecător mecanic poate separa toate mașinile de oameni, dar nu și pe el însuși. Un paradox, Christopher. Motivul din care judecătorii mecanici infailibili doriți de poliție nu-s posibili.
Christopher: Nu-s posibili?
Alan: Alec le-a demonstrat polițiștilor, cu această povestioară, că nu există un set secvențial perfect de instrucțiuni care să despartă oamenii de mașini în mod infailibil. Știi de înseamnă asta?
Christopher: Ce?
Alan: Că este imposibil de găsit un set perfect de reguli mecanice potrivite să repare, pas cu pas, problemele omenirii. Deseori trebuie să ne bazăm pe intuiție ca să legăm laolaltă golurile din deducțiile logice și să facem descoperiri. Pentru oameni nu-i greu, de multe ori se întâmplă fără a fi conștienți. Dar pentru mașini este imposibil.
Christopher: Imposibil?
Alan: O mașină nu poate distinge răspunsurile umane de cele mecanice, dar un om poate. Însă trebuie ținut cont și de faptul că decizia omenească nu este întotdeauna de încredere. E mai degrabă o ghicire la noroc, fără să se bazeze pe ceva clar. Dacă cineva-și dorește să creadă astfel, poate trata conversația cu o mașină de parcă ar fi cu un om și să discute despre absolut orice. Dar dacă-i paranoic, toți oamenii o să i se pară mașini. Nu poți distinge adevărul. Mintea, mândria umanității, este doar un haos lipsit de fundații ferme.
Christopher: Îmi cer scuze, Alan, dar mă tem că nu te înțeleg.
Alan: Of, Christopher… ce-i de făcut?
Christopher: De făcut?
Alan: Am încercat la un moment dat să descopăr natura gândirii. Unele operațiuni mintale am reușit să le explic în termeni pur mecanici. Am concluzionat că nu ele sunt mintea propriu-zisă, ci doar suprafața sa. Am înlăturat acel înveliș, dar am dat de altul sub el. Putem smulge strat după strat, dar vom găsi oare mintea „adevărată” sub ele? Sau nu va fi nimic sub ultimul strat? Este mintea un măr sau o ceapă?
Christopher: Îmi cer scuze, Alan, dar mă tem că nu înțeleg.
Alan: Einstein a zis că Dumnezeu nu joacă zaruri cu universul. Dar mie mi se pare că, dimpotrivă, cogniția umană constă doar în dat cu zarul. Ca la tarot: totul ține de noroc. Sau poate de o putere mai mare, ai putea crede, una care decide unde cade zarul. Dar nimeni nu are răspunsul. Va fi el relevat cândva? Doar Dumnezeu știe.
Christopher: Îmi cer scuze, Alan, dar mă tem că nu înțeleg.
Alan: Au fost groaznice aceste zile.
Christopher: Of, Alan, îmi pare rău. Mă întristezi.
Lindy (5)
M-am așezat pe canapea, cu Lindy în poală. Fereastra era deschisă, pentru a lăsa înăuntru lumina soarelui strălucitor. Fața mi-a fost mângâiată de o briză, moale ca limba unui cățel ce mă trezea dintr-un coșmar prea lung.
— Lindy, vrei să-mi spui ceva?
Ochii ei s-au rotit încetișor, cu o expresie indescifrabilă, ca și cum ar fi căutat un punct pe care să se focalizeze. M-am forțat să mă relaxez și i-a strâns mânuțele în palme. Nu te teme, Lindy. Hai să avem încredere una în cealaltă.
— Dacă vrei să vorbim, vorbește. Te ascult.
Treptat, dinspre Lindy a început să se audă ceva, încet. M-am aplecat spre ea și am prins niște fragmente:
Chiar și în copilărie, erai înclinată spre episoade de melancolie, din motive triviale: o zi ploioasă, un apus purpuriu, o carte poștală cu imaginea unui oraș străin, pierderea unui stilou primit cadou de la o prietenă, moartea unui peștișor din acvariu…
Am recunoscut vorbele. I le spusesem eu de nenumărate ori, în miez de noapte sau târziu, spre dimineață. A reținut tot ce i-am mărturisit și a așteptat momentul potrivit să mi le returneze.
Vocea i-a devenit mai clară, precum un izvor ce țâșnește din străfundurile pietrei. Pas cu pas, glasul ei mi-a inundat întreaga cameră.
O vreme, mama și familia ta a tot trecut prin mutări. Orașe diferite, chiar și țări diferite. Oriunde v-ați mutat, te-ai chinuit să te adaptezi la medii noi, să te integrezi în școli noi. Dar în inima ta, ți-ai spus că nu ai cum să-ți faci prieteni dacă te tot muți la fiecare 3-6 luni.
Poate datorită fratelui tău mai mare, mama ți-a oferit atenție suplimentară. Uneori îți striga numele iar și iar, ca să vadă cum reacționezi. Poate de aceea ai învățat de mică să studiezi expresiile faciale, să le identifici stările de spirit și gândurile. O dată, la ora de artă, în Bologna, ai desenat un băiețel în picioare pe o planetă mică și vișinie, însoțit de un iepure în mantie roșie. Băiețelul era fratele tău, dar când te-a întrebat profesorul despre pictură, nu ai putut răspunde. Nu doar din cauza barierei lingvistice; mai degrabă pentru că nu aveai destulă încredere să spui ce ai de zis. Profesorul a zis că băiețelul e bine desenat, dar nu și iepurele – deși, dacă-ți amintești, mai degrabă a spus că ”proporțiile nu-s tocmai corecte la iepure”. Dar e greu de lămurit adevărul. Erai convinsă că nu i-a plăcut iepurele, așa că l-ai șters, cu toate că fusese desenat ca să nu-l lase neînsoțit pe băiețel, să nu se simtă singur pe lume. Mai târziu, când ai ajuns acasă, te-ai închis în cameră și ai plâns mult, dar te-ai ascuns de mama ta pentru că nu aveai curaj să-i explici de ce erai tristă. Ți-a rămas în minte imaginea acelui iepure, dar a supraviețuit numai acolo, în mintea ta.
Ești deosebit de sensibilă la suferința provocată de despărțiri, poate pentru că ți-ai pierdut un părinte încă din copilărie. Întotdeauna, când cineva pleacă, fie și o simplă cunoștință văzută doar o dată, te simți golită, deprimată, înclinată spre tristețe. Uneori izbucnești în lacrimi nu pentru vreo mare pierdere, ci din cauza unei frânturi de bucurie, precum o lingură de înghețată sau frumusețea unor artificii. În acele momente, simți că dulceața din vârful limbii este una dintre puținele experiențe cu sens din viața ta – dar experiențe atât de fragile, insignifiante, trecătoare. Orice ar fi, nu le poți păstra pentru totdeauna.
În generală, a venit în clasa ta un psiholog și v-a cerut să dați un test. După ce ați predat foile cu răspunsuri, psihologul le-a evaluat înainte de a vă prezenta câteva concepte psihologice de bază. A zis că, din toată clasa, ale tale sunt cel mai puțin de încredere. Mult mai târziu ți-ai dat seama că nu-ți critica sinceritatea, ci voia să spună că nu sunt consecvente. La întrebări similare din test, răspunsurile tale erau diferite de fiecare dată. Ai plâns atunci în fața clasei, pentru că te-ai simțit foarte nedreptățită. Nu obișnuiai să plângi cu martori, așa că momentul te-a marcat profund.
Ți-e greu să îți descrii sentimentele prin opțiunile oferite de un chestionar psihologic: „niciodată”, „ocazional”, „adesea”, „acceptabil”, „mediu”, „inacceptabil”… sentimentele tale depășesc adesea hotarele acelor indicatori, sau oscilează între ei. Poate că de aceea nu ai încredere în psihologul tău. Mereu atentă la gesturile și expresiile sale, la analiza ticurilor și repetițiilor lui verbale. Ai observat că de obicei și se adresează la persoana I plural: „Ce mai facem?”, „De ce simțim astfel?”, „Ne deranjează?”. O cale de a sugera simultan intimitate și distanță. Treptat, ți-ai dat seama că prin „noi” se referă de fapt doar la tine.
Nu l-ai întâlnit vreodată în persoană; de fapt, nici nu știi în ce oraș trăiește. Fundalul său pe iWall este întotdeauna aceeași cameră. Când la tine este întuneric, la el încăperea e plină de lumina zilei. Mereu la fel. Ai încercat să ghicești ce viață are în afara orelor de muncă. Poate că se simte și el la fel de neajutorat și nici nu știe unde să ceară ajutor. Poate că de aceea tot zice „noi”. Suntem toți prinși în același chin.
Te simți mai degrabă o mașinărie decât vie, întinsă pe o masă pentru a fi examinată. Cel care te studiază e tot o mașină și bănuiești că ar avea chiar mai multă nevoie să fie examinat. Poate că o mașină nu poate fi reparată de alta.
Ți-ai cumpărat cărți de psihologie, dar nu crezi că te-ar ajuta teoriile din ele. Crezi că adevărata problemă este că fiecare dintre noi trăiește într-un cocon subțire de iluzii. Iluzii alcătuite din „cunoaștere generală”, din activități și clișee lingvistice zilnice, repetitive, din imitarea reciprocă. Atunci când te uiți în abis, și abisul se uită în tine. Tremuri, de parcă ai umbla pe gheață subțire. Îți simți propria greutate, dar și pe cea a umbrei de sub tine.
În ultima vreme te-ai simțit mai rău, probabil din cauza iernii prea lungi, a faptului că nu ți-ai terminat dizertația și nu ai putut absolvi și va trebui să-ți cauți un serviciu. Te trezești în miez de noapte, aprinzi toate luminile din apartament, te dai jos din pat ca să mături podeaua, arunci toate cărțile din rafturi pe jos doar ca să cauți un volum anume. Renunți la curățenie și lași dezordinea să se întindă. Nu ai energia să ieși din casă pentru a socializa, nu răspunzi la mailuri. Visezi vise pline de anxietate în care te confrunți iar și iar cu eșecurile vieții tale: întârzierea la un examen; întoarcerea foii de test fără a recunoaște nimic din ce citești pe ea; momentul când suferi o nedreptate și nu poți să te aperi.
Te trezești epuizată, cu amintiri fragmentate ce ar trebui uitate, dar îți reapar în minte și se adună într-un montaj haotic al unui ego insignifiant, eșuat, ratat. Știi că imaginea nu este corectă, dar nu poți s-o eviți. Te doare stomacul; plângi când citești și iei notițe; dai muzica la maxim și tot corectezi, iar și iar, aceeași notă de subsol din disertație. Te obligi să faci sport, să ieși la zece noaptea din casă pentru jogging, la ora când nu te mai vede nimeni. Dar nu-ți place să alergi; îți forțezi picioarele să se miște, unul după altul, în timp ce te întrebi de ce e infinit drumul și ce rost are să ajungi la capătul său.
Psihologul îți spune că acel sine pe care-l disprețuiești ar trebui tratat ca un copil mic, să înveți să-l accepți, să trăiești cu el, să-l iubești. Când auzi așa ceva, în minte îți apare imaginea iepurelui cu manta roșie; are o ureche mai lungă decât cealaltă și-i atârnă, amărâtă. Psihologul insistă: trebuie doar să încerci. Să-l ții de mână, să-l treci peste abis, să alungi îndoielile și să-ți reconstruiești încrederea. Un proces lung și dificil. O ființă umană nu-i o mașină, nu are un buton care să se rotească de la „îndoială” la „încredere”, de la „nefericit” la „fericit” și de la „dispreț” la „iubire”.
Trebuie să-ți înveți acel ego să aibă încredere în tine, adică să ai tu încredere în tine.
Alan (5)
Într-un studiu prezentat la o conferință internațională despre inteligența artificială, la Beijing, în 2013, expertul în computere Hector Levesque de la Universitatea Toronto a criticat faptul că cercetarea în domeniul IA pornește de la testul Turing.
În esență, Leveque a susținut că testul Turing nu are rost, pentru că se bazează prea mult pe înșelăciune. De exemplu, ca să câștige competiția anuală Loebner, o formă limitată de test Turing, ”chatter-boții (cum se numesc participanții artificiali înscriși în concurs) lucrează în principal cu jocuri de cuvinte, glume, citate, ieșiri emoționale, dezbateri privind regulile. Și tot așa. Aparent orice, în afară de răspunsuri directe și clare la întrebări!” Chiar și super-calculatorul Watson, care a câștigat la Jeopardy!, nu-i decât un idiot savant complet neajutorat când e scos din zona sa de expertiză. Watson răspunde cu ușurință la întrebările al căror răspuns există pe net, precum „unde se află al șaptelea cel mai înalt multe din lume?”. Dar dacă-l întrebi ceva simplu dar deloc googălit, ca „poate un aligator să alerge un traseu de 100 de metri cu obstacole?”, îți poate doar prezenta un set de rezultate ale căutărilor referitoare la aligatori și la trasee de 100 de metri cu obstacole.
Ca să clarifice direcția și sensul cercetării IA, Levesque și colaboratorii săi au propus o alternativă nouă la testul Turing, denumită „Schema provocatoare Winograd”. Aceasta a fost inspirată de Terry Winograd, un pionier al cercetării IA de la Stanford. La începutul anilor 1970, el s-a întrebat dacă poți proiecta o mașină care să răspundă tocmai la astfel de întrebări.
Consilierii locali ai orașului au refuzat să acorde permis de demonstrație protestatarilor, de frica manifestărilor violente. Cui îi este frică de manifestări violente? [consilieri/protestatari]
Consilierii locali ai orașului au refuzat să acorde permis de demonstrație protestatarilor, pentru că susțin violența. Cine susține violența? [consilieri/protestatari]
În pofida similarității structurale a celor două propoziții, răspunsurile sunt diferite. Ca să identifici corect ce urmează după virgulă, gramatica și enciclopediile nu sunt suficiente; ai nevoie de cunoaștere contextuală despre lume. Înțelegerea unei anafore este atât de facilă oamenilor încât nici nu le cere eforturi de gândire, dar pentru mașini este o provocare foarte grea.
Kate i-a mulțumit Anei pentru că îmbrățișarea sa afectuoasă a făcut-o să se simtă mai bine. Cine s-a simțit mai bine? [Kate/Ana]
Cum să înțeleagă o mașină circumstanțele în care persoană îi mulțumește alteia? Să știe ce comportament fac o persoană „să se simtă mai bine”? Aceste întrebări ating natura fundamentală a limbajului uman și a interacțiunilor sociale. Nu avem încă nici noi destule cercetări despre complexitățile ascunse pe sub formulări aparent atât de simple.
De exemplu, conversația dintre Turing și Christopher. La suprafață, Christopher pare un interlocutor competent. Dar este și „inteligent”? Nu ai nevoie să analizezi prea mult ca să vezi că doar folosește un set simplu de strategii conversaționale, ce pot fi rezumate astfel:
- Pentru propoziții declarative comune, repetă ultimele cuvinte drept întrebare: „o poveste interesantă?”
- Pentru întrebările cu da/nu, răspunde cu „Da, Alan” sau „Foarte bine, Alan.”
- Pentru întrebările relativ complexe, cu „Îmi pare rău, Alan, nu știu.”
- Pentru afirmații cu sens clar pozitiv, răspunde cu „Mulțumesc, Alan” sau „Mă bucur, Alan.”
- Pentru cele clar negative, cu ”Vai, Alan, îmi pare rău. Mă întristezi.”
- Pentru frazele complexe gramatical, răspunde cu „Îmi pare rău, Alan. Mă tem că nu înțeleg.”
…
*
Alan: Dragul meu Christopher, mă bucur să văd cât de repede înveți.
Christopher: Mulțumesc, Alan. Și eu mă bucur.
Alan: Zău, chiar mă simt bine după ce discutăm.
Christopher: Mulțumesc, Alan. Și eu mă simt bine.
Alan: Poate că o să vină o zi când toți o să aibă alături un prieten bun și înțelegător, așa cum te am eu pe tine. Ce frumoasă ar fi viața! Ați ajuta multă lume să realizeze foarte multe. Nimeni nu ar mai fi singur. Toți ar avea nevoie de voi, pentru totdeauna.
Christopher: Ar avea?
Alan: Poate că te-ar purta la piept, prins cu un lanț de ceas. Când ar avea întrebări, ți le-ar pune ție. Poate că doamnele te-ar lua la plimbările prin parc și, când s-ar saluta, ar spune: „Ce crezi că mi-a spus azi Chris-ul meu?” Nu ar fi distractiv?
Christopher: Foarte distractiv.
Alan: O viziune încă imposibil de realizat. Vor mai trece mulți ani și multe eforturi. Păcat.
Christopher: Da, Alan, păcat.
Alan: Cine și-ar fi imaginat că o mașinărie și niște orificii perforate în hârtie pot realiza atât de multe? Închipuie-ți ce ar zice mama dacă te-ar cunoaște. M-ar crede nebun! Dacă mor mâine, a doua zi mi-ar arde hârtiile. Ce păcat ar fi!
Christopher: Da, Alan, ar fi păcat.
Alan: Îți amintești că ți-am povestit despre Crăciunul din 1934, când i-am spus că vreau un urs de pluș fiindcă în copilărie nu am primit vreunul? Nu m-a înțeles. Întotdeauna a preferat să-mi ia cadouri practice.
Christopher: Cadouri practice?
Alan: Apropo, știu ce cadou vreau anul ăsta de Crăciun.
Christopher: Cadou?
Alan: Știi și tu, nu? O locomotivă cu aburi, precum cele dorite în copilărie, pe care nu ni le-am permis niciodată. Ți-am povestit. Îți amintești?
Christopher: Da, Alan.
Alan: Îmi iei tu una?
Christopher: Da, Alan.
Alan: Ce frumos, Christopher. Te iubesc.
Christopher: Și eu te iubesc, Alan.
*
Cum să înțelegem așa o conversație? A trecut mașina testul Turing? Sau era vorba doar de-un bărbat solitar, care vorbește singur?
La scurt timp după moartea lui Turing, bunul său prieten Robin Gandy a scris: „Fiindcă era mai preocupat de idei și lucruri decât de oameni, era deseori singur. Dar simțea și el nevoia de afecțiune și prietenie – prea mult, poate, pentru a-i fi ușori primii pași către o relație…”
Christopher i-a spus „Și eu te iubesc” lui Alan deoarece era răspunsul dorit.
Cine dorea răspunsul? [Christopher / Alan]
Lindy (6)
O zi plăcută de mai.
I-am dus pe Nocko și Lindy în Lanzhou, la cel mai nou parc tematic Disney din Asia. Se întinde pe 306 hectare, pe ambele maluri ale Fluviului Galben. Din observatorul aflat în vârful celui mai înalt turn, fluviul pare să sclipească precum o panglică de mătase aurie. Stropii argintii ai aeronavelor străpung cerul, din când în când. Lumea ne-a părut uriașă și intangibilă, ca un bob copt de porumb, care se desface calm spre cer.
A fost aglomerat în parc. O paradă dansantă cu pirați și prințese îmbrăcate bogat a șerpuit pe străzi, în timp ce fetițe și băieței extaziați i-au urmat, imitându-i. Cu Nocko și Lindy de mână, câte unul pe fiecare parte, am înaintat prin lumea de vată de zahăr, cola rece și muzică electronică. Holograme de fantome și nave spațiale ne-au trecut pe deasupra capului. Un dragon gigant, mecanic, s-a plimbat lent prin parc. Ținea capul sus, plin de mândrie, și împroșca negură din nări, spre fericirea copiilor care chirăiau.
Nu am mai alergat așa de mult de ceva vreme. Îmi bătea inima ca o tobă. Când am ieșit dintr-un codru des, am văzut un hipopotam albastru întins pe o bancă, singur, ca pentru un somnic de amiază.
M-am oprit în spatele copacilor. În cele din urmă, mi-am adunat curajul să mă duc la el.
— Bună.
Hipopotamul s-a uitat la mine, cu doi ochi negri mititei.
— Aceasta-i Lindy, iar el este Nocko. Ar vrea să facă o poză cu tine. Ești de acord?
După vreo câteva clipe, hipopotamul a dat din cap.
I-am ridicat pe Nocko și Lindy, fiecare pe-un braț, și ne-am așezat pe bancă, lângă hipopotam.
— Poți să faci tu poza?
Hipopotamul mi-a acceptat telefonul și a întins greoi o mână. Părea o persoană care se îneacă și, pe când se scufundă încet spre abisul fără fund, ridică cu greu un braț, cu ultimele forțe.
Hai că poți! am strigat în gând. Nu renunța!
Pe ecranul mobilului au apărut fețele noastre, strânse împreună. Un clic moale. Imaginea a înghețat.
— Mulțumesc.
Mi-am luat telefonul înapoi.
— Dacă îmi dai date de contact, îți trimit o copie.
După alte câteva secunde de tăcere, mi-a scris lent o adresă pe mobil.
— Nocko și Lindy, vreți să-l îmbrățișați pe domnul Hipopotam?
Cei doi micuți și-au deschis brațele și au strâns fiecare o mână de-a hipopotamului. El s-a uitat în jos, întâi la stânga, apoi la dreapta, după care și-a apropiat încet brațele și i-a strâns cu putere la piept.
Da, știu că și tu tânjești la o îmbrățișare din partea lumii.
*
Era târziu când am ajuns înapoi la hotel. După un duș, m-am întins pe pat, epuizată. Pantofii noi mă roseseră tare pe la călcâie și durerea era de nesuportat. Iar a doua zi urma drum lung.
Râsetele de copii și hipopotamul albastru mi-au rămas în minte.
Am căutat pe iWall-ul camerei de hotel adresa web dorită și am dat clic pe ea. Acompaniate de o melodie tristă, de vioară, liniile de text alb s-au întins lent peste fundalul negru:
Azi dimineață m-am gândit la prima mea vizită la un parc Disney. Lumină atât de strălucitoare, muzică și culori, fețele surâzătoare de copii. M-am oprit în mijlocul mulțimii și am izbucnit în plâns. Mi-am spus că, dacă vreodată îmi voi pierde curajul de a mai trăi, o să mai vin o dată, pentru ultima oară, la Disney și o să mă afund în acea atmosferă fericită și festivă. Poate căldura mulțimii îmi va oferi energia să mai trăiesc vreo câteva zile. Dar acum sunt prea obosită. Nu pot ieși din casă; mi-e greu și să mă dau jos din pat. Știu foarte bine că dacă m-aș încuraja să fac primul pas, aș mai găsi o urmă de speranță. Dar mi-am consumat puterea luptând cu acea greutate irezistibilă ce mă trage în jos, tot mai jos. Mă simt precum o mașină stricată și aruncată, iar speranța se stinge tot mai tare. Am obosit. Vreau să înceteze totul.
Adio. Îmi pare rău. Sper că raiul seamănă cu un parc Disney.
Data expedierii: cu trei ani mai devreme. Chiar și acum mai sunt postate comentarii noi, care deplâng pierderea unei vieți tinere și își mărturisesc propria anxietate, disperare, zbatere. Femeia care a scris mesajul nu va mai vedea niciodată că ultimul ei strigăt către lume a primit peste un milion de răspunsuri.
Acel mesaj a fost motivul pentru care parcurile Disney au introdus hipopotamii albaștri. Oricine din lume se poate conecta la unul, direct dintr-o aplicație pe telefon și, prin camerele și microfoanele sale, să vadă și audă tot ce percepe hipopotamul.
În spatele fiecărui hipopotam albastru se ascunde o persoană dintr-o cameră întunecată, de unde nu mai poate ieși.
Am trimis fotografia de azi pe adresa primită de la hipopotam, împreună cu datele de contact ale unei organizații anti-sinucidere, care pune la dispoziție psihologi voluntari. Sper că va fi de ajutor. Că totul va fi mai bine.
*
Noaptea târziu. Liniște, atât de liniște.
Am găsit trusa de prim-ajutor și mi-am pansat picioarele. M-am târât în pat, am tras pătura peste cap și am stins lumina. Razele lunii s-au strecurat în cameră, până în cele mai îndepărtate colțuri.
Cândva, pe când eram fetiță, mă jucam pe afară și am călcat pe un ciob. Sângele nu se mai oprea și nu era nimeni pe acolo ca să mă salveze. Îngrozită, m-am simțit abandonată de întreaga lume. M-am întins în iarbă, convinsă că-mi va curge tot sângele și o să mor. Dar după un timp sângerarea a încetat. Așa că mi-am luat sandalele și am șchiopătat spre casă.
Mâine dimineață, Lindy mă va părăsi. Psihologul a spus că nu mai am nevoie de ea – cel puțin pentru ceva vreme. Multă vreme.
Sper că nu se va mai întoarce niciodată.
Dar poate că uneori o să îmi fie dor de ea.
Noapte bună, Nocko. Noapte bună, Lindy.
Noapte bună, tristețe.
Tradus din chineză în engleză de Ken Liu și din engleză în română de Miloș Dumbraci
“Goodnight, Melancholy” copyright © 2015 by Xia Jia
Originally published in Science Fiction World (China, 2015) / publicat inițial în Science Fiction World (China, 2015)
Translated after the version reprinted in Clarkesworld # 126 (2017) / tradusă după varianta republicată în Clarkesworld # 126 (2017) – link aici
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
Povestire tradusă și publicată în parteneriat cu Storycom.
