în acest fantasy cu tușe horror, un poet se îndrăgostește de ruinele unui oraș fascinant prin misterele sale, dar complet părăsit. Începe însă treptat să simtă că farmecul romantic ascunde și tușe de gotic, mai groase decât și-ar fi dorit, dar și că părăsitul ruinelor s-ar putea să aibă alt înțeles decât ar fi sănătos pentru vizitatori…
Când ajunse în sfârșit în Beresford Heights, Doyle fu de-a dreptul fericit. Drumul era complet stricat, așa că parcurgerea lui fusese dificilă chiar și pentru el, ciclist experimentat în trasee montane.
Până la urmă, Beresford Heights era un oraș-fantomă, de ceva timp probabil. Nimeni nu mai trecea pe acolo în afară de Doyle. Traficul nu era permis pe șoseaua ce-l lega de restul lumii.
El mergea acolo pentru că orașul, lipsit cine știe de când de locuitori, îl inspira. Nu se obosise vreodată să cerceteze istoria locului. Nu-l interesa. Ideile pentru multe dintre cele mai bune poezii ale sale din ultima vreme fuseseră provocate de plimbări pe străzile și piețele pustii din Beresford Heights. Descoperise urbea din întâmplare, cu ocazia unuia dintre desele lui trasee montane; se minunase de frumusețea-i tragică, făcuse câteva poze și se lăsase fermecat de șarmul apocaliptic al orașului.
Imediat ce-și reveni după drum, porni în explorarea zonei. Alese ruta care-l ducea spre centrul dominat de o biserică parțial dărâmată. Sosirea în piața încercuită de clădirile cândva maiestuoase i se părea de fiecare dată ca o revenire acasă: după mersul pe străzile mărginite de construcțiile care se transformau treptat în praf, priveliștea celei mai pitorești părți a localității îi tăia respirația.
Deși vizitase de multe ori centrul, tot încremeni de îndată, impresionat, și rămase pe loc, admirând primăria, biserica și celelalte structuri magnifice – încă impresionante în ciuda, sau poate tocmai datorită, stării lor de decădere.
Se întrebă cum o fi fost viața acolo, pe vremea când Beresford Heights era locuit. Închise ochii și încercă să formeze imagini cu locul plin de agitație. Cine-o fi trăit în oraș? Ce fel de comunitate? Or fi avut și ei barzii lor? Or fi bănuit că în viitor urbea lor îi va inspira pe poeții care-l vor vizita, mult după ce primii stăpâni l-au părăsit și au plecat într-un loc mai bun?
Deschise iar pleoapele, iar dezolarea sumbră din jur înlocui închipuirile fantastice. Turlele și domul bisericii erau prăbușite pe alocuri, dar încă mai reflectau lumina soarelui. Buruieni și tufișuri mici crescuseră printre crăpăturile din pavaj, recucerind teritoriul ocupat temporar de oameni. Gargui erodați atârnau de fațada a ceea ce probabil fusese primăria.
Ia stai așa… Doyle se uită la gargui mai de aproape. Îi văzuse și-n vizitele anterioare, dar fie arătau diferiți de această dată, fie îi confunda cu alte structuri similare din oraș. Scoase aparatul foto și făcu vreo câteva poze. Oare le mai avea și pe cele dinainte? Nu fotografia prea mult, iar stickul de memorie îl schimba doar când se umplea.
Verifică, grăbit. Da, le mai avea, imagini cu aceeași fațadă, de la ultima sa vizită. Garguii de-abia puteau fi recunoscuți, pentru că, deși încă parțial roși de ploi și vânt, de data aceasta arătau mai bine. Dar așa ceva nu era posibil. Nu aveau cum să-și amelioreze starea. Ce să însemne așa ceva? O fi fost vreo întâmplare excepțională, sau mai existau și alte cazuri de arhitectură care să se „repare” singură?
Făcu un tur al pieței, dar nu mai găsi alte dovezi. Își aminti că avea poze și din interiorul bisericii, așa că decise să revină acolo pentru a le compara. Doar o parte a construcției mai putea fi vizitată – domul se prăbușise și închisese jumătate din interior cu grămezi de moloz.
Mulțumită enormei deschizături din acoperiș, avea destulă lumină pentru a vedea bine împrejur. Verifică fotografiile și descoperi cu uimire că basoreliefurile de pe pereți erau mai mari decât înainte. Să fi avut aceste decorațiuni rudimentare capacitatea de a „crește” sau „renaște”? Aveau clădirile vreun fel de viață, o febră canceroasă care producea efectul inexplicabil?
Ridicol, se gândi, nu există astfel de viață. Piatra și cărămida nu-s vii. Clădirile abandonate decad și se surpă, dar nu-și schimbă forma în mod conștient. Cad pradă eroziunii, dar nu există un revers al acestui proces, altfel decât de mâna omului, absent de acolo.
Era clar totuși, din dovada pozelor din aparat și a observațiilor sale curente, că locul se transforma: mai exact, repara pagubele produse de degradare. Poate că așa ceva ar putea fi considerat ”viață”, într-un sens mai larg al cuvântului.
Dacă evoluase acolo un fel nou de viață, un fir paralel celei organice și încă nedescoperit? Poate că se ivea doar acolo unde nu era concurată de cea organică, unde aceasta pierise de mult. Sau poate supraviețuise energia vitală a populației originale, transformată în acea bizară pseudo-viață?
Doyle clătină din cap. Exagerez și nu e bine, își spuse. Nu e nevoie de tot felul de teorii deplasate. Nu-s vreun savant și nu am pregătirea de a găsi o explicație corectă fenomenului. Și nici nu caut așa ceva, ci inspirație. Și cum să nu te inspire o descoperire magică? Nu ar trebui pur și simplu să mă minunez, să încerc s-o interiorizez, să extrag forță creatoare din ea? Poate că rezultatele vor fi extraordinare.
Așa voi face, decise. O să explorez acest loc și o să mă bucur de splendoarea sa misterioasă. Și când voi fi văzut destul, o să mă duc să-i anunț și pe alții despre ce am găsit. O să hotărască ei cum să abordeze problema.
Se învârti rapid prin partea încă accesibilă a bisericii, studiind fiecare bucată mai neregulată de cărămidă, întrebându-se dacă forma se datora năruirii sau fenomenului proaspăt descoperit. Ezită când trecu pe lângă scările ce coborau în criptă.
Ținea minte intrarea din vizitele dinainte, dar o considerase prea periculoasă pentru a coborî. Dacă se surpau zidurile sau acoperișul, aflat deja în stare proastă, cât era el înăuntru, ar fi fost prins fără scăpare. Totuși, de această dată simțea o dorință stranie de a explora cripta. Realiză că va trebui să fie foarte precaut și să se întoarcă la cel mai mic semn de risc.
Spre ușurarea sa, nu se întâmplă nimic atâta timp cât coborî lent treptele. Cripta se dovedi a fi aproape intactă. Fuioare de lumină se strecurau prin crevase și crăpături, oferindu-i o viziune limitată, dar îndulcită de un efect splendid de clarobscur.
Înaintă încetișor, pentru a le permite ochilor să se adapteze penumbrei. Deși tavanul și pereții erau încă întregi aproape în totalitate, totul părea sucit și îndoit straniu, ca și cum niște forțe tectonice ar fi încercat să frângă încăperea. Oare fenomenul era chiar mai puternic în adânc, pornise din subsol și-și găsise lent calea în sus? Se năruise biserica fiindcă fundațiile îi erau zgâlțâite de forțe în disonanță?
Ce proces de neînțeles, se gândi. O fi o formă de viață, radical diferită de tot ce descoperise știința până atunci, sau doar o forță a naturii care aștepta să fie cercetată? Își închipuia lucruri, sau chiar mișcau podeaua, pereții și tavanul, chiar dacă aproape imperceptibil? Și vedea atât de bine datorită puținelor raze strecurate înăuntru, ori pietrele emanau propria lor lumină palidă? Fluorescența echivala cu viața? Sau doar îl păcălea mintea sa prea agitată și vedea ce-și dorea cu disperare să vadă?
Nici nu mai contează dacă-s martor la o formă ciudată de viață sau nu, își reaminti. Ar trebui doar să mă expun ei, să-i permit forței bizare, dar fascinante, să mă învăluie, să-mi trezească ea creativitatea. Poate că îmi va oferi o inspirație nemaiauzită, care va duce la o poezie de o calitate hipnotizantă.
Dădu încet un ocol criptei, savurând atmosfera până când aproape că putu simți acea putere cum îi bubuie prin vene. Clar exista acolo o prezență, nedefinită și totuși cvasi-tangibilă. Erau vagele unduiri ale construcției create de razele pâlpâitoare și schimbătoare de lumină, sau chiar se cutremura locul, fie și foarte puțin? O fi fost astfel dovadă a puterilor pe care le bănuia active? Miji ochii și încercă să deslușească adevărata natură a zonei. Chiar oscila lumina, palidă într-adevăr, în nuanțe ba mai vii ba mai șterse, ca un fel de puls? Nu, probabil era doar obosit și avea vederea afectată de mediul neclar. Ar fi trebuit să-și păstreze mintea limpede, nu să sară direct la concluzii.
Își termină inspecția și se odihni puțin, sprijinit de un zid, gâfâind. Ar mai fi stat, dar realiză că trebuia să plece înainte de amurg. Nu ar fi vrut să pedaleze prin beznă, pe un drum deteriorat și neluminat. Ar fi fost prea periculos.
Dar ce experiență incredibilă, se gândi când se întoarse și urcă pe propriile urme, desprinzându-se de cripta ciudat de liniștitoare. Emoționantă, productivă dincolo de orice închipuire, dar și epuizantă fizic.
Realiză cât de obosit era doar când se târî pe trepte. Poate că nu se odihnise destul după suișul cu bicicleta, sau poate că explorarea orașului și mai ales a bisericii și criptei îi consumaseră rezervele mai mult decât bănuise.
Când ieși în sfârșit afară, realiză că cerul se întuneca deja. Probabil petrecuse mai mult timp înăuntru decât simțise. Dar nu pot pleca de-a dreptul. Trebuie să mă liniștesc puțin, să stau jos. După o asemenea zi grea mai urma și un pedalat istovitor, pe care va trebui să-l amâne până își va aduna puterile.
Se așeză pe un soclu care cândva trebuie să fi susținut vreo coloană ori statuie, și simți că epuizarea se transformă în amețeală. Ce bine ar fi prins vreun hotel unde să mă pot caza, își spuse. Sau măcar vreo clădire unde să mă adăpostesc peste noapte. Dar nu voia să petreacă noaptea acolo. Se va urca pe bicicletă imediat ce-și va reveni și va pleca acasă.
Însă pentru moment se impunea un somn. Complet vlăguit, adormi.
*
— Din păcate, nici urmă de Doyle, spuse șeful echipei de salvare. Din fericire le-a zis unor prieteni unde se duce, așa că atunci când a dispărut pentru mai mult de o zi, am știut unde să-l căutăm.
Suntem siguri că s-a dus în orașul părăsit, Beresford Heights, pentru că i-am găsit acolo bicicleta și aparatul foto, în două locuri diferite. Nu și vreo dovadă de violență sau accident. Bicicleta era sprijinită de-un perete, fără să fie stricată în vreun fel. Aparatul avea imagini cu orașul și interioare ale clădirilor, de mare interes pentru el, din câte se pare.
Credem că avea o atracție puternică pentru orașul-fantomă Beresford Heights, fiindcă îl vizita frecvent. Zvonurile că ar fi decis să rămână în urbea atât de dragă lui nu se confirmă. Echipa mea a scotocit toată zona, fără a depista pe undeva vreo urmă a prezenței lui Doyle. Nu știm ce a pățit. Rămâne un mister unde se află în prezent.
Altceva nu mai am de declarat. Orașul este ruinat, cu cele mai multe clădiri năruite parțial sau pe cale să se surpe. Nu ar putea trăi careva acolo.
Mai am o observație, deși nu știu cât e de relevantă. În piața centrală am fost impresionați de statuia unui gânditor. Singurul lucru nealterat de timp din oraș, de parcă ar fi fost adusă recent. În contrast evident și inexplicabil cu restul urbei devastate.
Tradus și publicat cu acordul autorului, mulțumim!
Translated and published with the author’s consent. Thank you!
©Frank Roger
