– Ai văzut-o? țipă ca un nebun Fića în timp ce traversa curtea. Ai văzut-o pe noua psiholoagă?
Toată lumea s-a dat la o parte din drumul lui. El veni spre mine exact când împiedicam o fată din clasa alăturată să coboare din carusel. Neștiind ce se întâmplă, ea se agață cu putere de bara caruselului.
M-am uitat spre Fića să văd de ce era așa de agitat.
Nu ai fi avut cum să n-o observi. Matahala din drum făcea tot posibilul ca să ajungă la intrarea principală a școlii. Ea purta o rochie înflorată largă care avea aspectul unui cort.
Mergea legănându-se, încet, cu greutate, dar fără să se vadă curgând vreo picătură de sudoare.
Era uriașă. Nu mi-am putut lua ochii de la ea.
– Miss Bradic, a șoptit Fića la urechea mea, triumfător. Ce zici, câte kilograme crezi că are?
Întreaga curte a școlii o privea cum se îndepărta.
– Păpușa Barbie, am spus eu.
Înainte de a intra, se opri și dintre toți copiii prezenți pe teren, care o priveau venind, ea se uită la mine, iar privirile ni se încrucișară. Mi-a făcut cu ochiul.
Am lăsat fata să coboare din carusel. Ea a fugit, plângând, spre clădirea școlii. Știam că nu va spune nimic despre mine. Nimeni nu a făcut asta vreodată.
– Ce o să ne facem? întrebă Fića, lingându-și înghețata. L-a făcut pe Specs să-i dea un con întreg, neatins.
– Preia conducerea, am spus printre dinți. Dă-mi o șansă să te prind din urmă.
– Super. Alege-ți luptătorul!
– Cred că glumești. Eu o aleg pe ea.
– Atunci profesoara de geografie este a mea. Este încă proaspătă.
Am ridicat din umeri. Ea nu a întâlnit încă un adversar pe măsura ei.
– Oamenii au spus că profesoara de geografie avea aproximativ o sută treizeci de kilograme. Noul psiholog, Păpușa Barbie, era chiar mai grasă decât ea.
– Ce ne vom face? a întrebat Fića.
Am zâmbit.
– Există un singur lucru pentru care cele două sunt perfecte.
În timpul pauzei de prânz, Fića m-a găsit agitat și mi-a spus că cei din clasa lui urmau să meargă la noul psiholog unul câte unul la întâlniri introductive.
– Nu-mi place asta, a spus el.
– Calmează-te. Nu ne pot face rău.
– Poate că Manojlo a cârâit ceva. Știam eu că ai mers prea departe.
– Psiholoaga nu este interesată de orice scandal, am spus eu.
Fića s-a uitat la mine cu un amestec de grijă și confuzie.
– Nu ai…?
– Nu am făcut-o. Am râs. Doar sunt mai bun de atât. Nu o să mai deranjeze pe nimeni de acum încolo.
– Ah.
Văzându-l pe Fića nerăbdător privindu-i pe copiii din hol, în căutarea următoarei victime, am luat o decizie.
– Avem meci în această seară, am spus.
Chiar dacă a crezut că a fost prea devreme, Fića a acceptat de teamă să nu fie descoperit. Îi era mereu frică. Nu știu cum a reușit să se apropie de cei din conducere.
Am așteptat-o în hol după ora a șaptea. M-am prefăcut că dau peste ea din întâmplare exact când își încuia biroul. Oftă zgomotos, profund, de parcă tocmai s-ar fi bălăcit în mare sau ar fi avut un șoc electric.
Am condus-o spre sala de sport.
În timp, conducerea ei a devenit mai ușoară. A fost la fel cum mi-am imaginat, ca atunci când conduci un buldozer. O mașinărie mare. O macara. Trebuia doar să prind șmecheria, asta era tot.
Ne-am scufundat în tăcerea gravă a sălii de sport. Fića aștepta împreună cu profesoara de geografie. Restul școlii umpluse locurile.
De cealaltă parte a sălii de sport, Fića își încălzea războinicul: profesoara de geografie își pocnea degetele și își întindea spatele. Fundul. Credea că va câștiga. Alături de mine, păpușa Barbie murmura de parcă furia mea ar fi înjunghiat-o în spate.
Pentru a o calma, am început să o pregătesc și eu, la fel cum i-am văzut pe marii japonezi că o fac la televizor: aplecări lente, picioarele depărtate, cu mâinile așezate pe coapse. Chiar și publicul pe care
l-am adus a fost fascinat.
– Să începem? spune Fića cu un ton batjocoritor.
Am făcut în așa fel încât să se poziționeze în centru. Așteptară, pe jumătate aplecate, palide, cu buzele vineții, murmurând, scoase din fire și dispuse să facă orice am fi dorit.
L-am urmărit îndeaproape pe Fića, așteptând ca el să-și piardă cumpătul. De îndată ce s-a întâmplat asta, am lăsat-o pe Păpușa Barbie să se dezlănțuie asupra profesoarei de geografie care avansase deja pentru a ataca.
Înainte să reușească să se apuce una pe alta, frunțile lor se izbiră zgomotos. Fruntea profesoarei de geografie explodă, împroșcând sânge. Ar fi trebuit să exersăm mai mult, dar timpul a fost scurt.
– Oi! a exclamat Fića.
Profesoara de geografie și-a înfășurat brațele în jurul gâtului psiholoagei, venele de pe gâtul ei erau întinse ca niște cabluri de oțel, înainte să cadă pe spate o trase și pe Păpușa Barbie după ea.
Războinica mea s-a dat mai într-o parte, luând cu ea sala de sport în întregime, cu un centimetru sau doi, luptând ca să se elibereze și sprijinundu-se pe genunchiul stâng înainte de a năvăli asupra adversarului. Am observat frica din ochii profesoarei de geografie care se reflecta în ai lui Fića: sângele i-a țâșnit din nări.
Lovitura a fost teribilă.
Profesoara de geografie a căzut pe spate la o distanță de câteva covorașe. Ștergându-se la nas, Fića a încercat în zadar să o ridice pe războinica lui în picioare. Păpușa Barbie s-a apropiat, a apucat-o de gamba piciorului și a învârtit-o de mai multe ori înainte de a o arunca spre Fića. A dispărut sub o sută treizeci de kilograme de carne profesorială. S-au auzit aplauze pe hol.
Păpușa Barbie făcu cale întoarsă. Se îndreptă spre mine.
Plecă mare, transpirată, supărată. Am încercat să o prind. Am mai încercat încă o dată.
S-a oprit în fața mea și mi-a spus:
– Nu va mai fi nicio hârjoneală în această școală.
În zori, a venit de asemenea echipa de curățenie. Abia au reușit să o târască pe profesoara de geografie spre ambulanță pe o targă. Ne-au pus căști de metal pe cap mie și lui Fića. Nu puteam vedea nimic, nu puteam face nimic.
– Totul va fi bine, a spus omul care într-un fel sau altul nu părea să fie un asistent medical obișnuit. Avem nevoie de oameni ca voi doi.
– Te duci într-un loc unde vei întâlni prieteni noi. Toată lumea este ca tine acolo.
Toată lumea este ca mine acolo.
Prin fereastră, am văzut o parte din curte. În curte, erau câteva fete cu care obișnuiam să mă joc. Aș vrea doar să-mi imaginez ușurarea de pe chipurile lor.
Și ea era acolo. Stătea lângă intrare, bătând din palme, invitând copiii să intre. Odată ce ultimul copil a intrat în clădire, și-a băgat mâinile în buzunarele șorțului și s-a uitat la mine.
Păpușa Barbie. Ea a fost sfârșitul nostru.
– Știi de ce mi-am pierdut controlul? l-am întrebat pe Fića. I-a plăcut. Nu am văzut asta niciodată. I-a plăcut ceea ce i-am făcut, i-a plăcut, omule!
Abia mă abțineam să nu plâng. Șoferul a pornit motorul, îndepărtându-ne de acel loc. Zâmbetul ei mi-a rămas întipărit în minte până am ajuns la noua școală.
