1) Rochia fetiței cu buline albastre, Cristian Koncz, Ed. Universității de Vest, 2019 (Cenaclul H.G. Wells Timișoara, Proză 1969-2019)
O povestire în ton cu pandemia omniprezentă – la o conferință cu iz de întâlnire operativă, mai multe personaje cu rol decizional schimbă informații în ceea ce privește provocările de moment ale virusologiei.
Ideea centrală a textului este interesantă, chiar dacă insuficient exploatată din punct de vedere narativ: omenirea se confruntă cu un virus-școală, ce absoarbe informație genetică, fără a-i găsi o aparentă aplicabilitate imediată. Virusul bibliotecar se comportă, astfel, precum un simbiont benign, cu un ceas biologic-apocaliptic amânat pe termen nedefinit. Finalul devine, prin urmare, unul criptic, în absența unor indicii narative suplimentare. De asemenea, legătura, intermediată de titlu, cu prezența mai mult sau mai puțin alegorică a fetiței este una artificială, în ton cu vorbirea doctă: Știi și tu, capcanele bacteriene le deschidem cu mâinile goale (pag. 155). Greu de crezut că un copil poate vorbi în felul acesta.
O povestire promițătoare, care, în absența unor dezvoltări subsecvente, nu oferă decât un deznodământ apocaliptic, ca atâtea altele. Ca în zilele lor bune dinainte de Atac. (pag. 155)
2) Atingerea metalică a zilei, Laurențiu Nistorescu, Ed. Universității de Vest, 2019 (Cenaclul H.G. Wells Timișoara, Proză 1969-2019)
O povestire al cărei scop principal este imaginarea unei lumi în care cursa de colonizare a spațiului se află într-un stadiu incipient. Procesul acesta anevoios de worldbuilding îi iese, în cele din urmă, autorului, însă pasajele descriptive, introductive, abundă în acumulări adeseori obositoare de amănunte și detalii epuizante.
Ruperea de ritm, strecurată în monotonia unor fraze sudate în pagini-monolit, apare spre finalul textului, când, în succesiunea de personaje, ne putem, în sfârșit, focaliza pe o incipientă poveste de dragoste. Nonlinearitatea narativă nu face parcurgerea textului mai ușoară, dimpotrivă, din moment ce suntem invitați să deducem și să construim, indirect, arhitectura universului Science-Fiction propus.
Ritmul narativ este, astfel, pietrificat, în ton cu senzațiile experimentate de personajul pricipal, victimă a unei forme sofisticate de terorism economic. Miza povestirii este una ridicată, iar rezultatul, reușit, deși ansamblul mijloacelor artistice la care Laurențiu Nistorescu apelează n-a fost întru totul pe placul meu, trebuie să recunosc.
Personajul, îmbălsămat de viu în țesuturi metalice, se va trezi, în spațiu, cu o mobilitate de adolescent. În cele din urmă, deriva sa sentimentală își găsește corespondent într-o sclavie supraorbitală, în ton cu mizeria existențială marcată de lipsa unor obiective pe termen lung. Morala, ca în viață: dacă nu ai o agendă proprie, ți-o vor umple alții cu tot soiul de sarcini cronofage colaterale; mereu se va găsi cineva bucuros să te salveze de propria inutilitate. Este meritul autorului în a fi reuși să imagineze căi insidioase de mântuire contrafăcută.
3) Rusia libertară, Michael Swanwick, Antologiile Gardner Dozois #8, Ed. Nemira, 2014
Într-o Rusie depopulată, un motociclist (Victor) este abordat de o… autointitulată și onestă cu meseria ei… curvă (Svetlana), descrisă în culori vii încă de la începutul povestirii: (…) femeia purta niște pantaloni foarte scurți, cu imprimeu de leopard și o haină roșie înfoiată și modernă, strâmtă în jurul taliei și amplă în zona umerilor, care era deschisă în față în așa fel încât dezgolea partea superioară a sânilor, ca niște rodii etalate pe o farfurie. (pag. 348, 349). Colaborarea dintre cei doi se înfiripă imediat, la inițiativa femeii, exprimată frust: Ți-o sug dacă mă iei cu tine. (pag. 349)
Ceea ce urmează sunt niște superbe pasaje narative și încă o dovadă a faptului că Michael Swanwick nu a câștigat întâmplător 5 premii Hugo la categoria povestire, în intervalul 1999-2006. Cele două personaje au un istoric veridic (Victor este un fugar din Moscova, în căutarea libertății existențiale, Svetlana părăsește Ekaterinburg-ul din cauza corupției generalizate, sperând că va găsi un loc pentru libertatea economică) și aspirații în deplină concordanță cu motivele pentru care și-au luat lumea în cap. Relația dintre ei, pe parcursul călătoriei inițiatice printr-o Rusie postapocaliptică, cunoaște și valențe mercantile amuzante. Svetlana insistă să plătească pentru orice favor din partea lui Victor, însă prin servicii sexuale, detaliate în toată splendoarea și varietatea lor pe o listă care nu doar îl pune pe bărbat pe gânduri, ci îl și încarcă de pofte costisitoare pentru orice buget.
Ritmul delicios al povestirii, întrețesut cu mesajul social prin viziunea pe care Victor o are despre o Rusie descentralizată, se întrerupe brusc atunci când cei doi se decid să renunțe la siguranța înnoptării peste noapte în corturile de campanie și să tragă la un restaurant care le făcea cu ochiul. În scurt timp, au de-a face cu niște personaje dubioase, care-i vor pune lui Victor la încercare concepțiile utopice despre democrația locală și libera inițiativă a rusului de rând.
Impecabilă până în acest punct, povestirea păcătuiește pe final prin deznodământul moralizator, însoțit de o serie de scene teatrale, implantate artificial din zona Occidentului prosper, care n-a avut vreodată a face cu lupta pentru supraviețuire din lagărul socialist postbelic. O astfel de imagine este a lui Victor aruncând, declamativ, în stradă, partea lui din banii obținuți de Svetlana de la cei care le doriseră moartea la restaurant (rămân evaziv în exprimare pentru a nu spulbera farmecul povestirii). Nu doar că un astfel de gest vine în contradicție cu fiecare copeică pe care Victor o economisește în Moscova pentru planificarea călătoriei pe o motocicletă cu motor hibrid și combustie cu comandă personalizată, ci eludează instinctele de supraviețuire ale locuitorilor din Estul Bătrânului Continent. Este de neînchipuit cum un est-european, antrenat în rezistență și anduranță totalitară, ar putea lăsa un teanc cu bancnote să fie spulberat de vânt, în virtutea unui mesaj moral pentru o viitorime puțin probabilă.
