Păsări aprinse (Andrei Puică) – Editura Grafic 2022
Un oraș decăzut plutește în spațiu, victima unui virus care i-a transformat locuitorii în spectre care ascultă orbește poruncile lui Violanzo, despotul fără milă care vânează puținii supraviețuitori rămași, furându-le păsările din inimi. Ultimul copil din oraș se ascunde în umbra ultimului copac, privind crudul ritual al spectrelor, imposibila alegere a victimelor (să sară în inima-genune a orașului, sau să trăiască fără păsările lor aprinse?) și revolta celui-fără-cușcă, spectru rebel, singurul capabil să ignore poruncile lui Violanzo. Există oare un viitor pentru oraș, și pentru locuitorii lui – supraviețuitori și spectre, deopotrivă?
“Păsări aprinse” e un exercițiu de visare, un coșmar elegant și misterios, un poem desenat cu precizie chirurgicală. E debutul lui Andrei Puică, ilustrator timișorean îndrăgostit de muzica celor de la Implant Pentru Refuz, într-atât încât și-a dedicat ani din viață construcției acestui vis inspirat din piesa cu același nume. Povestea din album e însă complet alta, chiar dacă ideea păsărilor aprinse rămâne fundamental aceeași (“lumina interioară / aspirațiile / adevăratul sine / întruparea a tot ce aveau pur, frumos și sincer în suflet” în album, respectiv “gânduri imense” în cântec). E cartea lui Andrei, doar a lui, și e modul lui de a mulțumi celor care l-au inspirat.
Povestea lasă multe întrebări nerăspunse, chiar dacă prologul și epilogul abundă în cuvinte și încearcă să ordoneze visul. Dar puterea cărții nu stă în vorbe, ci în imagini – desenul mi-a plăcut foarte mult, în ciuda abordării hieratice, imobilitate bizantină pe fundal renascentist, prezentă până și în momentele de acțiune. Evoluția artistică de la primele pagini ale poveștii de bază până la extraordinara secvență fără cuvinte dintre paginile 44-55 e evidentă; stilul rămâne același, dar precizia desenului e pusă în slujba unui haos controlat, care-l umanizează. Impactul secvenței respective a fost atât de puternic încât, retrospectiv, m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva cartea ar fi fost mai bună dacă renunța complet la cuvinte.
Oricum ar fi, e un debut decent, pentru cititori cărora le plac enigmele filozofice – și care au răbdarea să investigheze detaliile pentru a înțelege mesajele ascunse în suferar.
Dacian Comics – Dacii și romanii (Daniel Eduart Buruiană) – self-published, 2022
44 de pagini format A5 de caricaturi și benzi desenate despre (evident…) daci și romani. Nici o grijă, adevărul istoric e respectat cu strictețe, așa că dacii o încasează de cele mai multe ori iar hazul de necaz e omniprezent. Umor de limbaj, nepotriviri temporale, uneori amândouă la un loc (Sarmi.. Sarmi… Schwarzennegertusa!), umor de cartier sau de bibliotecă, pentru toate gusturile și toți urmașii dacilor și romanilor
Dincolo de umor, însă, am fost surprins să descopăr aici o adevărată pasiune pentru istorie, reflectată în precizia detaliilor (arme, uniforme, decorațiuni… recunoașteți cu siguranță coiful de la Coțofenești pe copertă) și în referințele care te obligă să-ți scoți manualul de istorie din fundul bibliotecii (de exemplu, dezastruoasa campanie a lui Lysimachos stă la baza a cel puțin două gaguri).
La fel de surprins am fost să NU găsesc aici unele dintre desenele pe care le știam și care s-ar fi potrivit tematic (BD-ul “Iscoade”, poantele cu dacul și romanul la spa) dar presupun că va exista și un al doilea volum al Dacian Comics, iar unele dintre piesele de rezistență au fost puse deoparte De fapt, judecând după progresul evident și desenele din ce în ce mai elaborate, mă aștept oricum la un nou volum semnat de Daniel – poate unul cu tematică SF, de data asta? (da, am citit interviul din volumul lui Dodo Niță, Panorama Benzii Desenate Românești)
Pe scurt, o revistă plină de zâmbete, pentru cei care își admiră înaintașii, dar pot să și râdă de (și cu) ei.
Căpitanul RO #2 – Djihad! Totul se joacă la Marea Neagră! (Puiu Manu / Adrian Cioroianu) – self published, 2022
Cei care au citit deja primul volum al aventurilor Căpitanului RO, “Război în inima Europei?”, apărut în 2016 la editura Adenium, pot sta liniștiți – acest al doilea volum nu se îndepărtează deloc de la direcția stabilită încă de la început. Cel mult, se poate spune că întrebarea “e o carte pentru copii sau nu?” a dispărut complet, dat fiind că vajnicul căpitan s-a maturizat sexual și a devenit încă și mai cuceritor ca în primul volum, iar intriga e centrată pe un grup jihadist care colecționează personalități și se amuză punându-le în genunchi în filmulețe propagandistice. Rezumând – Căpitanul RO e egal sieși, iar dacă v-a plăcut primul volum, o să vă placă și acesta.
Cine e Căpitanul RO, totuși? E Mihai, un student la istorie care, lovit de dragoste, cade de pe o stâncă din Bucegi, e salvat de o acvilă (romană, bineînțeles…) și de un urs (dacic… poate că lupul dacic a fost considerat prea banal?), apoi e transformat de Traian și Decebal (don’t ask, don’t tell…) într-un supererou a cărui singură limitare pare să fie nevoia să se încarce energetic în fiecare lună (ca o baterie de Tesla…), singura priză compatibilă fiind… în vârful Sfinxului. Cel din Bucegi, nu cel din Egipt – deși, așa cum aflăm în finalul primului volum, există un coridor secret care leagă Sfinxul nostru de… Egiptul antic al faraoancei Fenertiti.
Ca orice supererou care se respectă, Căpitanul RO are o întreagă galerie de inamici – unii de cursă lungă, precum Baronul M, liderul Luciferienilor, “discipola” lui, diva Cotho Raontza, contele Skar O’Tzke – și alții limitați la întinderea unui singur volum, ca mumia stalinistă din #1 sau jihadiștii din #2. Evident, are și friends with benefits, pardon, ajutoare – Ana Manola (da, victima lui Manole), Jeanne d’Orleans, fecioara cu jartiera de titanium, Cavalerul Trac, Cneazul Igor, invizibilul Shadow U.S. sau pilotul de covoare Benuin Al-Suur.
Acum că e clar (sper…) cine e, rămâne de spus ce e Căpitanul RO. E o parodie, o aventură în care logica lasă loc liber răsturnărilor de situație (cu cât mai frecvente, cu atât mai bine), o cursă nebună în care scenaristul Adrian Cioroianu se amuză teribil, fără teamă de ridicol, înțepând metehne naționale și platitudini politice, strecurând în același timp o puzderie de anecdote și informații menite să ridice nivelul culturii generale a populației de cititori (istoricul tot istoric rămâne, chiar și atunci când își demonstrează erudiția în domeniul culturii pop). Mi se pare, totuși, că linia dintre satiră și xenofobie / sexism e destul de fină, iar stereotipurile folosite din belșug riscă să trimită cititorii în altă direcție decât cea dorită.
Fiți fără griji – albumul își propune în primul rând să amuze, iar publicul adult pe care îl țintește se va amuza, cu siguranță. Nu sunt sigur cât de adult sau cât de cult ar trebui să fie acest public, totuși – sunt destule glume care vor rezona mai puternic cu cititorii… citiți, care au avut experiența directă a comunismului românesc, de exemplu De fapt, o parte din public e deja în paginile albumului – veți recunoaște cu siguranță personaje din mica lume a benzii desenate românești – chiar Căpitanul RO e foarte ușor de recunoscut
Despre desen, numai de bine, combinația creion/colaj foto m-a aruncat imediat în copilărie (domnul Manu fiind o prezență ușor de remarcat și de reținut în Cutezătorii, Almanahul Copiilor, ș.a.m.d.), iar coloritul vesel se potrivește de minune cu aventurile exuberante ale Căpitanului RO. Sper ca selecția de planșe pe care le-am atașat să vă convingă, în ciuda evidentei mele mediocrități fotografice
Una peste alta, Căpitanul RO e un OZN în peisajul BD românesc, o carte care nu se ia în serios, o adevărată lectură de plajă pentru adolescentul din voi (dacă nu vă e milă de obiectul-album, bineînțeles).
20.000 de leghe sub mări (Adrian Serghie, cu o mână de ajutor de la Jules Verne) – 44 de pagini format A5, autopubllicat, Iași, 2017
O adaptare foarte liberă și jucăușă a romanului clasic al lui Jules Verne – profesorul Pierre Arronax e un iepure într-o ureche , Conseil, servitorul lui, e un broscoi, Ned Lang e un motan, Nemo e un leu, iar aventurile lor au loc într-o lume fluidă și alb-negru, ca un vis de copil. Inocența grafică e poate cel mai mare atu al acestui micro-album de 40 de pagini, un debut decent (prima ediție datează din 2009) în care copilul din artist e acolo, cu naivități și stângăcii, dar și cu multă sinceritate. Luați-vă o cutie de creioane și colorați paginile.
MEOWtopia #1 (Adrian Serghie) – 44 de pagini format A5, autopublicat, Iași, 2019
După submarinul Miautilus, urmează Miautopia O planetă cu zgardă, una cu coadă stufoasă și una cu urechi de Mickey Mouse zburdă liniștite în jurul aceluiași soare. Pacea și liniștea sunt însă rezultatul unui război nimicitor, povestit cu lux de amănunte de generalul Le Meow, în care șoarecii s-au săturat să fie masa favorită a pisicilor și s-au aliat câinilor ca să bombardeze Meowtopia. Cel mai ambițios proiect semnat de Serghie se remarcă în primul rând prin umor și prin puzderia de detalii haioase împrăștiate prin planșe, referințe culturale pop SF sau pur și simplu gaguri vizuale. Începutul e trepidant, acțiunea se mai potolește însă odată cu apariția unui duo bizar – un șoricel și un câine care pretind că pot opri războiul. Cum? Vom afla în volumul următor…
Meow & Meuw (Adrian Serghie) – 28 de pagini, autopublicat, Iași, 2022
24 de bancuri cu pisici. Exact aceleași pisici în toate strip-urile Cele mai reușite bancuri sunt cele care ies din șablon (de exemplu gluma cu “noaptea, toate pisicile sunt negre”). O mică problemă – publicul țintă e, de data aceasta, format din cunoscătorii de limbă engleză, care s-ar putea să aibă un mic sentiment de deja-vu citind unele dintre glume (deh, internet is everywhere, and internet memes, too). O cărticică reușită, totuși.
Sunt un leneș, așa că am furat de la autor fotografiile și filmulețul de prezentare al albumelor. E cu siguranță mai bun decât fotografiile pe care le-aș fi făcut eu cu telefonul
Prezentarea video a BD-urilor: https://www.youtube.com/watch?v=R47vdXQwvRE
Găsiți desenele și BD-urile lui Adrian Serghie aici: https://www.adrianserghie.ro/for-sale/