Fiul leului (Adrian Cocos) – Editura Prestige 2023
După “Nemuritorii” (2021) și “Nemuritorii și legendele lor” (2022) Adrian Cocoș își menține ritmul, publicând un nou album la un an distanță față de precedentul.
Inspirația rămâne istoria – volumul de debut spune povestea lupului dacic, a victoriei lui Vlad Țepes împotriva lui Mahomed al doilea și a victoriei lui Ștefan cel Mare la Podul Înalt, iar al doilea volum reia tema frăției dintre daci și lupi prin legenda preotului lui Zamolxis, transformat în lup alb, apoi spune legenda mănăstirii Putna, povestea sabiei lui Ștefan cel Mare și a cupei de aur a lui Vlad Țepeș.
De data aceasta, însă, nu mai e vorba despre episoade din istoria românilor, ci despre o personalitate marcantă a istoriei mondiale și despre un conflict care avea să determine cursul istoriei – da, așa cum “trădează” titlul, e vorba despre viața și moartea lui Leonidas, regele cetății-stat, Sparta. După o serie de anecdote despre spartani și modul lor extrem de brutal de a-și asigura viitorul (nici o referință la sclavi, totuși) partea cea mai interesantă a albumului se concentrează asupra bătăliei de la Termopile, așa cum a fost relatată de Herodot, “părintele istoriei” – bătălie în care vremelnica alianță a orașelor-state grecești, condusă de Leonidas, s-a luptat împotriva forțelor covârșitor superioare numeric ale imperiului persan, conduse de însuși Xerxes.
Desenul e mult îmbunătățit față de albumele anterioare, atât din punct de vedere anatomic, cât și al dinamicii; dacă stilul rămâne naiv, puternic conturat și uneori cam prea imobil, asemenea icoanelor populare pe sticlă, detaliile costumelor, armelor și obiectelor sunt mult mai solide, expresiile personajelor sunt mai coerente și impresia de ansamblu mai bună. Textele sunt și ele la alt nivel față de volumele precedente, dar ar mai fi trebuit șlefuite, totuși, le lipsește naturalețea în momente cruciale (ce soție “înmânează personal” armele bărbatului ei? ce armată “năvălește cu o ploaie de săgeți”?) Mi-au plăcut citatele atent alese și umorul ascuns printre pagini (copilul Leonidas burzuluindu-se la urs, onomatopeele care subliniază acțiunile …) sunt două ingrediente care îmbunătățesc vizibil albumul.
Una peste alta, progresul artistic e evident. Sunt curios ce urmează în 2024 – planșele din “Protectorul” par să indice o direcție oarecum neașteptată (deși abordată și în legenda mânăstirii Putna).
Găsiți toate cele trei albume pe pagina editurii, aici: https://www.edituraprestige.ro/produse/adrian-cocos
Gaston #22 – Le Retour de Gaston Lagaffe (Delaf) – Dupuis 2023
Da, Gaston Lagaffe s-a întors.
Cel puțin în tuș și culoare – desenul e superb, Delaf reproduce la perfecție stilul lui Franquin, dar este departe de spiritul maestrului, chiar dacă cheamă în ajutor greii: toate vechile vedete ale seriei, plus Fantasio și pe… Franquin însuși.
Am apreciat efortul artistului, iar cea mai bună idee a albumului este, după părerea mea, rolul desenatorului anonim care se tot chinuie să-și vadă desenele publicate în Spirou (deși desenele lui duc la… orbire temporară!), și mesajul filozofico-optimist transmis cu țârâita, până la povestea ceva mai lungă și mai închegată din final.
Dar până acolo sunt prea multe gaguri care nu m-au făcut nici măcar să zâmbesc, iar, în ciuda eforturilor, finalul nu-și atinge scopul, rămânând un happy end hollywoodian foarte ne-Gaston
În fine, asta e doar părerea mea personală. Vă încurajez să aruncați o privire pe extrasul disponibil pe site-ul editurii Dupuis – este cu adevărat semnificativ pentru nivelul scenariilor (planșele pe care le-am pus la dispoziție reproduc exact acest extras oficial). Găsiți acolo și cel mai prost joc de cuvinte din carte (ai-ai-ai-fonul, desigur), cel mai confuz desenat gag (cel cu mâța și pescărușul) dar și cel mai plin de speranță (cel în care un băiat obraznic care urăște benzile desenate îl adoră pe Lagaffe – da, când creezi benzi desenate zilele astea trebuie să te gândești la viitor!). Restul planșelor sunt exact în media cărții – așa că, dacă vă plac aceste gaguri, o să vă placă tot albumul.
Una peste alta, mă așteptam la mai rău, dar nu e nici o revelație, nici măcar un album pe care să-l recomand cu ușurință. Poate că Delaf va găsi un scenarist cu care să schimbe idei, și următorul album va fi mai bun.
Uluru – une odyssée australe (Crisse / Paty) – Soleil 2023
1876, Oceanul Indian, în largul insulei Rottnest, Australia de Vest. Un velier e prins într-o furtună puternică, și căpitanul ordonă pasagerilor să se pregătească de naufragiu. Harry, un băiețel, are probleme mai presante – ca să-și salveze câinii, îi închide într-un butoi…
Cei doi câini ciobănești și puii lor supraviețuiesc și ajung pe o insulă plină de animale nemaivăzute, dar ospitaliere. Doar că pe insulă nu există oameni – și, în căutarea lui Harry, familia blănoasă începe o aventură fantastică de-a lungul Australiei.
Christian Paty aduce la viață povestea plină de neprevăzut scrisă de Crisse, în planșe atât de colorate și de dinamice încât parcă aș citi un desen animat de Disney ???? Gwaga (mini-canguri) și goanna (mini-varani) puși pe glume, pelicani bârfitori, pescăruși flâmănzi, câini dingo vicleni și răi, un perentie (varan gigant) războinic, un arici-furnicar care știe să citească poveștile desenate de oamenii focului pe pereții peșterilor, emu veseli, wallabies săltăreți, și un cangur înțelept care călătorește în vise – toate aceste animale sunt atât de viu și expresiv desenate că aproape sar din pagini, și toate îi vor ajuta pe cei patru nou-veniți să ajungă la Uluru – marea stâncă roșie, cea care deține toate răspunsurile.
Un album excelent, superb desenat, o expediție miraculoasă pentru copii și adulți, al cărui singur cusur e că se termină prea repede și că lasă prea multe întrebări fără răspuns.
(Da, mai citesc și benzi desenate pentru copii, doar că n-am timp să scriu despre ele. Ulutu e însă atât de frumos desenată, că n-am putut să nu capturez câteva pagini.)