Verts (Lacan / Besançon) – Rue de Sèvres 2024
Într-un cartier de case dintr-un oraș oarecare, câteva familii se transformă încetul cu încetul, odată cu societatea, pe măsură ce plantele cuceresc pământul.
O apocalipsă optimistă în care răzbunarea vegetală aduce o schimbare pe cât de pozitivă, pe atât de inexplicabilă – și fără explicații, pentru că Patrick Lacan nu scrie SF, scrie de fapt un poem epic în care violența oamenilor e înfrântă de răbdarea naturii.
Deși Lacan scrie și desenează de treizeci de ani, acesta e primul lui album tipărit de o editură “mare”, și asta i se datorează cu siguranță lui Marion Besançon, o graficiană extraordinară, care debutează cu acest volum muncit mai bine de patru ani de zile. Și asta se vede – planșele alb-negru, desenate în creion și tuș, devin tot mai detaliate și mai șlefuite pe măsură ce povestea avansează, iar explozia de culoare de la final mă face să aștept cu încredere un album în care culoarea să domine încă de la început 🙂
Thorgal Saga #3: Shaïgan (Yann / Surzhenko) – Le Lombard 2024
Nu sunt deloc un fan Yann, mai mult, consider că de când a preluat seria principală calitatea scenariilor a luat-o serios la vale (“Neokora” și “Tupilaks” sunt, după mine, cele mai stupide aventuri ale lui Thorgal). Așa că atunci când am auzit că mai semnează și al treilea one-shot din “Thorgal Saga” m-am enervat: nu-i ajunge că face praf seria principală, mai trebuie să -și treacă în palmares și singura serie Thorgal pe care o pot recomanda cu toată căldura? (Da, mi-au plăcut mult primele două volume.)
Thorgal Saga #3: Shaïgan
Ei bine, mă bucur că m-am înșelat – scenariul “Shaïgan” nu e prost, e doar banal, iar fanii Thorgal nu vor găsi aproape nimic nou aici, pentru că Yann reciclează la greu. Însă grafica lui Roman Surzhenko e senzațională (cu mici excepții) ceea ce compensează. Dar despre ce e vorba?
Thorgal (sub numele de Shaïgan-sans-merci, spaima mărilor) formează împreună cu sălbatica și cruda Kriss de Valnor un cuplu de pirați odioși. De fapt, Kriss e criminala odioasă, Thorgal e același Thorgal pe care îl știm, doar mult mai confuz. Normal, e amnezic – iar căutarea identității pierdute va implica aventuri pe mare, intrigi de palat (mă rog, intrigi piraterești), profanări de morminte (da, Thorgal rivalizează cu Indiana Jones) și întâlniri cu zombies mai mici sau mai mari. Cronologic, “Shaïgan” are loc între volumele 21 și 22 ale seriei principale, și e o aventură palpitantă dar fără nimic memorabil, pudrată din belșug cu referințe la personaje și aventuri… memorabile 🙂
Și totuși, chiar dacă e cea mai slabă dintre cele trei one-shots apărute până acum în “Thorgal Saga”, aceasta carte merită privită – planșele lui Surzhenko sunt excelente, încărcate de detalii, personajele lui sunt foarte expresive (poate oleacă prea caricaturale pe alocuri) iar scenele de acțiune sunt dinamice, dar clare și foarte bine dozate. Un volum decent.
Capuche blanche (Martin / Tha) – Delcourt 2024
Scufița albă e despre o săracă fată bogată care inventariază oamenii care o vizitează în colivia ei de aur așa cum alți copii colecționează fluturi într-un insectar. Evident, singura evadare e plimbarea săptămânală prin pădure spre casa bunicii, ocazie cu care copila devenită aproape femeie descoperă un lup rănit și îl îngrijește. Continuarea e previzibilă și nu chiar; pe măsură ce femeia devine lup, lumea ei devine, surprinzător, mai bună…
Capuche blanche
Un roman grafic de modă veche, în care superbele desene ale lui Tha (muzician și desenator catalan, care a lucrat cu majoritatea scenariștilor spanioli celebri) și cuvintele povestitorului (adică ale lui Oscar Martin, foarte cunoscut pentru seria Solo) sunt puțin distante, puțin timide, ca doi necunoscuți obligați să intre în vorbă pentru că s-au nimerit unul lângă celălalt la tejgheaua unui bar.
Martin vorbește prea mult, explică prea mult, dar un lucru e sigur – e imposibil să interpretezi greșit acțiunile personajelor, pentru că interminabilele monologuri interioare explică tot 🙂
Și totuși poate că tocmai abordarea asta învechită m-a fermecat.
Martin și Tha topesc povestea medievală a Scufiței Roșii, transformând-o într-o poveste modernă la fel de lugubră și la fel de relevantă pentru vremurile în care trăim, un eseu mascat despre conflictul etern dintre siguranță și libertate, dintre conformitate și descoperirea de sine.
O surpriză plăcută.
