În dimineața de 11 iunie 1936, Robert E. Howard a ieșit din locuința familiei sale din Cross Plains fără să adreseze niciun cuvânt nimănui, s-a așezat la volanul mașinii sale și s-a împușcat în cap cu un pistol împrumutat de la un prieten. Își făcuse temele temeinic: îl întrebase pe taică-su, medic, cum să faci ca să nu supraviețuiești unui glonț în cap și bătrânul îi spusese că, dacă glonțul străbate creierul dintr-o parte într-alta, șansele de a scăpa sunt minime.
Zis și făcut. La etaj, maică-sa trăgea să moară din pricina tuberculozei care o chinuise o viață; a mai trăit o zi, fără să afle că fiul ei i-o luase înainte, la numai 30 de ani.
Howard murea aproape necitit de puținii săi prieteni și complet ignorat de comunitatea din Cross Plains, care habar nu avea că în sânul ei trăia un scriitor. Deși publicase povestiri în revistele pulp ale vremii (mai ales în Weird Tales), el însuși nu intuia ce longevivă avea să se dovedească una dintre creațiile sale și cum avea să-i asigure renumele de „creator al genului sword and sorcery în America”. Deși Howard îl abandonase după douăzeci de povestiri și un roman – mai întâi renunțând la genul fantasy și scriind povestiri cu teme western sau din lumea boxului și apoi zburându-și creierii -, Conan cimerianul avea să răzbată la lumină, ca în fiecare din povestirile al căror erou este, urcând la suprafață din negura uitării așa cum ieșea din peșterile, închisorile subterane și alte locuri întunecoase în care îl închidea părintele său literar. Și, așa cum cimerianul mereu târa după el câte o domniță pe care o apăra de primejdii, l-a târât și pe Howard cu el către o glorie postumă.
Creatorul și creatura
Conan cimerianul și Robert texanul. Barbarul și autodidactul. Omul fără legături și băiatul ținut de maică-sa sub papuc până la moarte. La prima vedere nici că pot exista creatură și creator care să difere mai tare. Și totuși Conan are mai mult din Howard decât s-ar zice la prima vedere, lucru pe care îmi propun să-l demonstrez mai jos. Privit de mulți ca o antiteză, o expresie a frustrării „băiatului mamei”, un debușeu al unui ins strivit sub un complex al lui Oedip care până la urmă l-a ucis, cimerianul este de fapt produsul mai multor influențe. Iar Howard nu se suprapune nici el complet peste ideea clasică de băiat cocoloșit: aceea a ochelaristului firav, fără prieteni și bătut de cei din jur pentru că-i plac cărțile, care se refugiază pe lângă maică-sa din fața unei lumi ostile. Între autor și personaj sunt asemănări neașteptate și deosebiri extreme.
Să începem, așa cum făcea Howard însuși, cu descrierea fizică. Cimerianul este uriaș, cu membre puternice, gât gros și piept musculos, o coamă de păr negru și ochi albaștri care par să ardă. Simpla sa apariție le inspiră respect tuturor. Există speculații că modelul pentru Conan ar fi fost Isaac Howard, tatăl autorului, descris de vecini ca o figură impozantă: înalt, brunet, coleric, cu ochi albaștri, autoritar, dar capabil să farmece pe toată lumea. Pentru copilul care trebuie să fi fost Robert, un părinte ca Isaac era probabil un uriaș pe care viața însăși nu putea să-l încapă. Îi plăcea să râdă, să spună snoave și să se bucure de tovărășia oamenilor și merită remarcat că Robert Howard l-a înzestrat și pe Conan al său cu aceste calități… dar numai teoretic. Autorul însuși fiind o fire retrasă și singuratică, nu își poate face eroul să se comporte altfel, deși îl descrie ca pe un ins „capabil de melancolii imense și de veselii gigantice”. Și, în general, dacă te uiți la ceea ce ni se spune că ar fi Conan („un barbar”) versus ceea ce face Conan propriu-zis, îl vezi dincolo de el pe Robert, băiatul excentric, însă decent în fond. Dar despre asta – mai târziu.
Robert Howard, după cum ni-l înfățișează fotografiile, avea o fețișoară rotundă, deloc impunătoare, dar… în realitate era un ins înalt, pasionat de sport și de cultura fizică. Îi plăceau trântele, luptele cu spada și boxul și după ce a împlinit douăzeci de ani s-a apucat de ridicat greutăți. Adesea tăia lemne pur și simplu ca să se mențină în formă. Într-o perioadă a boxat el însuși, ca amator. Avea, așadar, un cult al vigorii și forței fizice pe care Conan le întruchipează perfect. Cimerianul este înzestrat cu o vitalitate deosebită, care-l face capabil să înfrunte mai mulți adversari deodată și să se lupte de la egal la egal cu șerpii gigantici și gorilele mâncătoare de oameni care îi taie calea destul de des, uneori chiar în aceeași povestire. Se mișcă precum un tigru sau o panteră. Vede pe întuneric mai bine ca majoritatea oamenilor și auzul îi e și el mai ascuțit. Când atacă, trecerea de la nemișcare la acțiune este subită ca „un trăsnet”. La război, domină întregul câmp de bătălie. Este capabil să se lupte, să se cațăre sau să alerge după ce a suferit răni care ar doborî un ins mai slab. Ca grad suplimentar de dificultate, poate face toate astea în timp ce poartă pe umăr sau în brațe „ca pe un copil” câte o tânără femeie neajutorată.
Robert nutrea un dezinteres bizar față de haine: poate din cauza sărăciei familiei și a dorinței de a nu le cere bani părinților sau poate din pricina firii lui excentrice (se ducea la poștă să-și ia scrisorile îmbrăcat în poncho). La rândul său, eroul lui, Conan, umblă aproape dezbrăcat, numai în sandale și cu o cârpă în jurul șoldurilor. Dacă la începutul vreunei povestiri are ceva mai multe țoale pe el, ne putem aștepta să și le lepede în toiul luptei, prilej pentru Howard de a-i descrie fizicul vânjos. Ca rege al Aquiloniei va purta haine mai elegante, dar Howard ne va informa că nu îi vin la fel de firesc precum spada de la șold.
Când Robert era mic, doctorul Howard s-a tot mutat din orășel în orășel după cum l-au purtat profesia de medic și planurile de îmbogățire rapidă pe care le tot născocea. (Zăcămintele de petrol care erau descoperite în acea perioadă în Texas făceau așezările să înflorească și să piară în jurul lor mai iute ca florile deșertului.) Poate de aceea nici Conan nu reușește să păstreze nimic pe termen lung. Îl lași căpetenie de pirați într-o povestire ca să-l găsești comandant de mercenari în slujba unei regine, apoi șef peste niște triburi deșertice puse pe pradă, aventurier solitar în căutarea unei comori pierdute de veacuri, rege al Aquiloniei și tot așa. Oricum, Conan nu se alege niciodată cu comoara, așa cum nici din variatele aventuri financiare ale tatălui lui Robert nu a rezultat nimic. Și așa cum Robert nu reușea să păstreze nicio slujbă mai mult de câteva luni, fiindcă nu suporta să aibă șefi.
Robert Howard nu a recunoscut însă niciodată că tatăl său ar fi fost modelul care l-a inspirat, la fel cum nu a admis că ar fi pus în el ceva din sine. În scrisorile către prieteni a spus că eroul său este o combinație a numeroșilor oameni de acțiune și aventurieri atrași în Texas de mirajul petrolului.
Un individualist feroce
În mod previzibil, felul în care a murit Howard a oferit o cheie anume de a-i interpreta viața, așa că în biografiile lui speculațiile copleșesc adesea faptele concrete. Se cunosc puține despre copilăria lui timpurie, dar se poate presupune că mutările repetate – în total nouă, cele mai multe în primii ani ai vieții sale – l-au lipsit de prilejul de a socializa cu cei de-o vârstă, ceea ce ar constitui o explicație pentru firea lui singuratică. După ce a împlinit nouă ani, familia a continuat să se mute, dar nu atât de des, așa că Robert a putut să-și facă primii prieteni, aleși de taică-su dintre copiii confraților săi în ale medicinei. Tovarășii lui de atunci povestesc că le plăcea să se joace cu el fiindcă născocea cele mai incredibile povești, bazate pe cărțile pe care le devora încă de mic.
În perioada lui de școlar este descris ca un băiat înalt și arătos, dar foarte tăcut și retras. Materia lui preferată era istoria (ceea ce avea să-l ajute ulterior să inventeze o istorie amplă, multistratificată, a Hyboriei, lumea în care evoluează Conan), iar matematica n-o putea suferi. Avea note bune, dar ura școala fiindcă ura autoritatea și rigoarea. (Să fi avut parte de prea multă autoritate acasă, strâns la pieptul unei mame sufocante, și să se fi revoltat și el unde putea? N-o s-o știm niciodată, pentru că nu avem decât declarațiile vecinilor; or acestea sunt făcute după sinuciderea lui și deci influențate de cele petrecute.)
Nu a vrut să meargă la facultate, lucru pe care mai târziu l-a regretat. Unii spun că maică-sa l-ar fi ținut legat de ea, el a zis pe urmă că de fapt n-a avut bani, dar cert este că sentimentele lui Howard despre sistemul educațional sunt astea:
„Am urât dintotdeauna școala și, chiar și acum, când privesc îndărăt către zilele mele ca școlar, le urăsc în continuare cu o ură profundă și stăruitoare. (…) Nu mă deranja în mod deosebit să studiez, dar nu suportam să fiu închis între patru pereți, să fiu silit să respect un program regulat și să fiu nevoit să caut răspunsuri stupide la întrebări la fel de enervante, puse de persoane care socot că au autoritate asupra mea.”
Un ecou al acestei declarații pătimașe răsună în refuzul pe care Conan, detronat de un vrăjitor atotputernic, i-l aruncă acestuia în obraz, când i se oferă șansa de a-și recăpăta tronul dacă-i jură supunere (Ora dragonului sau Conan cuceritorul, unicul roman scris de Howard.) De altfel, Conan ajunge șef în orice trupă în care intră, neavând nicio jenă să se descotorosească de liderul actual, dacă-i bărbat. (Femeile de obicei le cucerește, fie că sunt regine sau căpitănese de pirați.) Chiar și când îi jură supunere vreunui rege, povestea se învârte tot în jurul lui Conan: nu-l vedem niciodată cu adevărat în postura de supus. La fel cum, de fapt, nu-l vedem nici în postura de comandant de trupe. Chiar și când luptă în fruntea altora, Conan evoluează singur, împărțind scena numai cu câte o frumoasă pe jumătate goală și cu personajele negative pe care trebuie să le învingă. Deloc surprinzător pentru creația unui copil singuratic, obișnuit să le spună altora ce să facă până și când se jucau și care, povestesc colegii, era jalnic la sporturile în echipă. „Nu înțelegea principiile jocului în echipă. Socotea că rolul lui ca jucător era acela de a intra el însuși în posesia mingii și de a trage el însuși la coș. Așa că reducea jocul la o luptă unu la unu, repezindu-se la băiatul care avea mingea și măturând pe oricine i se punea în cale.” De altfel, după cum îi mărturisea într-o scrisoare prietenului său, la fel de faimosul H.P. Lovecraft, sporturile lui preferate au fost individuale.
De altfel, Conan nu are prieteni, chiar dacă există oameni care-i sunt fideli. Fafhrd îl are pe Gray Mauser. Solitarul Elric de Melnibone îl are pe Moonglum. Conan nu are pe nimeni. Merită menționat aici că adultul Howard avea totuși niște prieteni, dar, nelocuind în același oraș cu el, tovărășia era mai ales epistolară, punctată de rare excursii cu mașina când banii i-o permiteau. Ne putem întreba însă cât de strânse erau aceste prietenii. Fiind paranoic, Howard își bănuia amicii că râd de el pe la spate, așa cum Conan e suspicios aproape de fiecare dată când cineva se oferă să-l ajute.
Desigur, sunt privințe în care Howard și Conan nu se aseamănă deloc. Howard era un cititor pătimaș, în timp ce Conan nu este interesat de cărți. Howard scria poezie, în timp ce pe Conan îl interesează elementele materiale ale vieții: mâncarea, băutura, lupta, femeile, comorile. Conan a umblat prin toată lumea, în timp ce Howard nu a reușit să se rupă niciodată de meleagurile unde copilărise. Conan nu ezită să ucidă orice-i iese în cale, în timp ce Howard, deși amator de lungi plimbări în natură cu câinele său și cu pușca, nu a omorât niciodată vreun animal și hrănea pisicile vagabonde. Conan era capabil să iasă din toate capcanele întinse de dușmani, luptând cu încăpățânare până-n ultima clipă, chiar și când el însuși socotea că nu mai are scăpare. Howard n-a avut niciodată îndrăzneala de a-și schimba soarta, deși se sufoca în Cross Falls. Poate că nu reușea să-și vadă niciun loc în lume așa cum era ea atunci sau așa cum o înțelegea el.
Un barbar privește pe fereastră
Incapabil sau neinteresat să adere la structurile sociale acceptate – școala, căsătoria, slujba -, Robert Howard și-a format un sistem de gândire conform căruia civilizația poartă în sine semințele propriei distrugeri, pentru că face omul să „degenereze” și să-și piardă tăria trupului și a caracterului. „Barbarismul este starea naturală a omenirii. Civilizația este nefirească. E un capriciu al împrejurărilor. Și barbarismul trebuie să triumfe întotdeauna”, spune un personaj din povestirea Beyond the Black River.
Tocmai de aceea, eroul lui este un ins venit din sălbăticie, care, cu bravura lui neobișnuită, dar și cu vitalitatea sa extraordinară, specifică – insistă Howard – barbarilor, nu-și găsește niciodată nașul și cu atât mai puțin egalul în țările mai civilizate prin care colindă și care nu reușesc să-i schimbe sau să-i corupă adevărata natură. „Intimitatea călduță a lucrurilor mărunte și blânde, sentimentele și fleacurile delicioase care compun o parte atât de mare a vieților oamenilor civilizați pentru el nu însemnau nimic. (…) Vărsarea de sânge, violența și sălbăticia erau elementele naturale ale vieții așa cum o știa Conan: el nu putea și nu avea să poată niciodată să înțeleagă mărunțișurile atât de dragi bărbaților și femeilor civilizate.” Așa îl descrie Howard pe Conan în povestirea Beyond the Black River. Caracterizare a personajului? Autoportretul secret al unui scriitor care nu-și găsea locul în propria lume și pe care constrângerile sociale îl oboseau? Sau jindul cuiva care privește înăuntru pe fereastră, străduindu-se să se convingă că nu-și dorește ceea ce vede?
Dar este Conan cu adevărat un barbar? Robert, în ciuda teribilismelor sale, era băiat de treabă. Cât de bine i se potrivește creației sale eticheta pe care a încercat cu insistență să i-o lipească? Vom vedea în episodul următor.
În episodul doi:
Conan nu chiar barbarul?
Domnițele mai mereu în primejdie
Flirtul cu moartea
Surse informații și foto:
- Sprague DeCamp – Dark Valley Destiny: The Life of Robert E. Howard
https://en.wikipedia.org/wiki/Robert_E._Howard
