Anul 2026 a debutat consistent pentru fanii science fictionului, cu filme care merg de la distopia tehnologică și thrillerul despre inteligența artificială până la aventuri spațiale spectaculoase și acțiune militară cu accente extraterestre. Iată o selecție a celor mai relevante titluri lansate în primele trei luni (ianuarie-martie) și cele mai așteptate producții care urmează să apară până în iunie 2026:
Proiectul Hail Mary
Lansată la sfârșitul lunii martie, ecranizarea mult așteptată a romanului lui Andy Weir, autorul Marțianului, cu Ryan Gosling (La La Land, Barbie, Half Nelson și, favoritele mele,Blade Runner 2049 și Drive) în rolul principal, a dominat box-office-ul acestui început de an prin realismul său tehnic, dar și prin candoarea personajului Grace. Filmul reușește să îmbine spectacolul vizual cu ingeniozitatea științifică, fără să-și piardă niciodată tonul cald și accesibil.
Proiectul Hail Mary (2026) afis
Povestea urmărește un profesor de gimnaziu care se trezește singur pe o navă spațială, fără amintiri, și care trebuie să folosească știința pură pentru a salva pământul nostru cel scump și vulnerabil de o catastrofă solară. Meritul regizorilor Lord și Miller stă în construirea unei atmosfere optimiste, care nu se estompează până la final, dar și în felul în care transformă explicațiile științifice în momente clare, captivante și uneori chiar amuzante. Un alt aspect care atrage atenția, și asupra căruia cititorii lui Andy Weir au privit cu emoție, este extraterestrul. Personajul este foarte reușit, în ciuda dificultății teoretice pe care o presupune reprezentarea lui, deși rămâne pe alocuri și ușor stereotipal. Este genial, vulnerabil în anumite momente, dar plin de surprize și, asemenea lui Grace, înzestrat cu o candoare aproape copilărească.
Filmul merită urmărit atât de fanii SF-ului, cât și de fanii lui Ryan Gosling sau ai lui Andy Weir, din mai multe motive. Scenele din spațiu sunt spectaculoase și credibile, explicațiile științifice creează o adevărată atmosferă detectivistă, iar suspansul reușește să-i transforme pe cei doi eroi în personaje simpatice și memorabile. Nu e puțin lucru să faci publicul să empatizeze cu o ființă extraterestră care, la prima vedere, pare complet străină de orice tipar uman. Dar, hei, extraterestrul se dovedește până la urmă a fi un „om” de treabă.
Făcând un pas în lateral, aș remarca și coloana sonoră, care cuprinde „Rocket Man” de Elton John, „Starman” de David Bowie și o partitură semnată de Daniel Pemberton (Spider-Man: Into the Spider-Verse), dar și asemănarea cu Gravity, prin atmosferă, muzicalitate și calitatea imaginii. Desigur, diferențele dintre cele două filme rămân importante: Gravity este un film grav, tensionat și auster, pe când Project Hail Mary mizează în primul rând pe emoție, aventură și divertisment inteligent.
Despre Proiectul Hail Mary (2026) a mai scris și Silviu Genescu.
War Machin
Lansat pe Netflix la începutul lunii martie, War Machine, regizat de Patrick Hughes și avându-l pe Alan Ritchson în rolul principal, încearcă să combine genul de film militar-SF cu spectacolul brutal de tip survival. Rezultatul este, însă, mai degrabă un divertisment generic, salvat doar pe alocuri de carisma lui Ritchson și de câteva secvențe de acțiune bine executate (nici nu e greu când bagi la greu explozii).
War Machin (2026)
Povestea îl urmărește pe un soldat taciturn, cunoscut doar sub porecla de „81”, care participă la un program de antrenament dur pentru trupele Rangers ale armatei americane. Marcat de o traumă din trecut, el ajunge împreună cu echipa sa într-o misiune care scapă rapid de sub control, atunci când soldații se confruntă cu un robot extraterestru gigantic, venit parcă direct dintr-o versiune militarizată a Războiului lumilor (mare diferență față de extraterestrul Rocky a lui Weir). Aș zice că filmul pornește promițător, mizând pe realismul fizic al antrenamentelor, pe tensiunea confruntării și pe masiva prezență a lui Ritchson, dar scenariul se dovedește curând mult prea schematic pentru a susține cu adevărat ambițiile premisei.
Meritul regizorului Patrick Hughes stă în energia secvențelor de acțiune, unele dintre ele construite cu forță și claritate vizuală. Există explozii din abundență, confruntări brutale și câteva momente spectaculoase care funcționează exact cum trebuie într-un film de consum (cred că acest film ar fi fost indicat să fie lansat la vară, pentru a-l savura alături de bere și nisip în șlapi). Problema este că War Machine repetă aproape obsesiv aceeași formulă: soldații se ascund, robotul îi detectează, atacă, iar ei fug mai departe. În loc să devină tot mai tensionată, confruntarea ajunge să pară monotonă, iar creatura extraterestră, care ar fi trebuit să fie marele atu al filmului, rămâne surprinzător de puțin interesantă. Din nou, ce diferență față de simpaticul Rocky.
Un alt neajuns ține de personaje. În afară de protagonist, cei mai mulți membri ai echipei sunt conturați sumar, iar faptul că mulți sunt identificați mai degrabă prin numere decât prin nume accentuează senzația de interșanjabilitate. Alan Ritchson face ce poate cu materialul primit și își păstrează acea combinație de robustețe și vulnerabilitate care l-a făcut memorabil în Reacher (suuuuuper serial, în care a reușit să dea viață unui personaj memorabil), dar nici măcar el nu poate transforma replicile plate și dialogurile rigide în momente cu adevărat credibile. Filmul are și o doză consistentă de patriotism demonstrativ, uneori atât de apăsat încât lasă impresia unei glorificări simpliste a armatei americane.
Cu toate acestea, War Machine poate fi urmărit fără mari regrete de spectatorii care caută un film de acțiune brutal, direct și lipsit de complicații. Scenele de luptă sunt filmate competent, violența este explicită, iar ritmul, deși repetitiv, menține suficient interes cât să ducă povestea până la capăt. Pentru fanii lui Alan Ritchson, filmul oferă încă o ocazie de a-l vedea într-un rol care exploatează exact prezența sa fizică impresionantă. Pentru ceilalți, însă, rămâne mai degrabă un produs corect executat, dar lipsit de personalitate, genul de SF militar pe care îl uiți aproape imediat după generic.
Făcând un pas în lateral, aș remarca faptul că filmul amintește pe alocuri de combinații precum Predator, Black Hawk Down sau chiar de anumite secvențe din Transformers, dar fără să atingă forța sau farmecul vreunuia dintre aceste repere. War Machine nu este un dezastru total, dar nici nu reușește să devină altceva decât un film de acțiune SF convențional, zgomotos și surprinzător de superficial.
Mercy
Lansat în 2026, Mercy, thrillerul SF regizat de Timur Bekmambetov, cu Chris Pratt și Rebecca Ferguson în rolurile principale, pornește de la o premisă foarte actuală: într-un viitor apropiat, justiția este administrată de o inteligență artificială (de citit și Judecătorul artificial, de Geo Moisi, editura Lebăda Neagră, care merge pe aceeași idee). Detectivul Chris Raven se trezește legat de un scaun, acuzat de uciderea propriei soții și judecat de Maddox, o entitate AI care îi oferă doar 90 de minute pentru a-și demonstra nevinovăția. Filmul începe excelent, cu energie și miză, dar pe parcurs nu reușește să valorifice pe deplin ideile puternice pe care le pune în joc.
Mercy (2026)
Povestea funcționează cel mai bine atunci când mizează pe tensiunea dintre instinctul uman și logica rece a algoritmului. Stilul screenlife, construit din camere de supraveghere, fișiere digitale și interfețe, dă filmului ritm și o atmosferă de investigație în timp real, dar și contribuie la atmosfera apăsătoare. Nu am putut să nu fac observația, mintală, desigur, că deja trăim într-o lume supra-supravegheată! Rebecca Ferguson este convingătoare în rolul judecătoarei artificiale, în timp ce Chris Pratt, mult mai reținut decât de obicei, încearcă să susțină un personaj obligat să joace mai ales din priviri și din tensiune interioară. Rezultatul este inegal, dar suficient de interesant cât să mențină atenția spectatorului.
Problema principală a filmului este că rămâne la suprafața propriilor teme. Mercy sugerează pericolele unui sistem în care IA-ul devine judecător, juriu și călău, dar nu are curajul să ducă reflecția până la capăt, așa cum se întâmplă în romanul lui Geo Moisi mai sus menționat. În loc să devină o meditație serioasă despre supraveghere, abuz de putere și dezumanizarea justiției, alege drumul mai sigur al thrillerului de consum. Din acest punct de vedere, seamănă cu War Machine: ambele filme pleacă de la o idee promițătoare, dar preferă formula divertismentului vizual în locul profunzimii. Dacă aveți nedumeriri, vă amintesc de Judge Dredd sau Dredd, în care avem o personificare a conceptului de polițist-judecător-călău, chiar dacă nu e IA.
În același timp, Mercy poate fi văzut și ca o contrapondere la Project Hail Mary. Dacă filmul inspirat de romanul lui Andy Weir mizează pe știință, ingeniozitate și speranță, în Mercy tehnologia capătă o față sumbră, birocratică și coercitivă, ca în marile distopii. În loc să salveze omenirea, inteligența artificială o clasifică birocratic, o urmărește milițienesc și o condamnă, din nou Dredd sau, mai nou ICE. De aici vine și neliniștea reală a filmului, chiar dacă scenariul nu exploatează tot potențialul acestei idei.
Făcând un pas în lateral, aș spune că Mercy este un SF decent, tensionat și contemporan prin tematică, dar mai rece și mai puțin memorabil decât ar fi putut fi. Nu are candoarea și farmecul lui Project Hail Mary, dar nici simplitatea brutală din War Machine. În schimb, oferă un avertisment recognoscibil pentru prezentul tot mai dominat de inteligențe artificiale corporatiste: cât suntem dispuți să cedăm mașinilor din umanitatea noastră?
