Nu mi-e foarte clar care e motivul pentru care lumea încă se uită la filme cu supereroi. Poate pentru că ne place să consumăm același produs din nou și din nou. Sau poate e din inerție, un reflex (sau mai degrabă lipsa lui) în care colosul Marvel a investit masiv, miliarde de dolari în marketing, cu profituri înzecite. Ori poate că în fibra noastră, arhetipurile eroului și ale antieroului sunt întipărite genetic, deci irezistibile. Greu de zis. Oricum ar fi, consecința e că după mai mult de un deceniu de Iron Man, Thor, Black Widow, Captain America etc, discernământul nostru s-a dus naibii cu totul. Al vostru, dar și al meu, pentru că după ce mi-am ucis creierul cu WandaVision, am zis că nu am cum să ratez Loki, cea mai nouă mini-serie Marvel, care se preocupă de poznele pe care zeul trickster (traduceți voi asta) le cauzează multiversului.
Dacă e să privim în urmă la istoria filmelor cu supereroi, la scenariu, CGI, muzică, cinematografie etc, cea mai mare calitate pe care mizează Marvel este castingul, adică se străduiesc să aducă actori cu suficientă carismă încât să ducă în spate povești care în general nu se pot lăuda că sunt prea-prea sau foarte-foarte, fiind diluate, repetitive, fără prea mari riscuri. Un rămășag riscant, dar pe care l-au câștigat aproape întotdeauna. Pot să vă ofer și un exemplu edificator: mai ține minte cineva ce se întâmplă în Captain Marvel? Brie Larson se caftește cu cineva. Și cam atât.
Nu e de mirare, deci, că unul dintre cele mai iubite personaje din MCU este Tom Hiddlestone, pardon, Loki, cu stilul său simpatic, copilăresc, egoist și în același timp inimos, care se apropie doar parțial de personajul din benzile desenate, și aproape deloc de cel din mitologia nordică. Nici nu avea cum să fie altfel, pentru că maximul acceptabil la un anti-erou este tipologia lui Han Solo – periculos, înfumurat, viclean, dar curajos, onorabil și, cel mai important, chipeș.
Iar Tom, adică Loki, bifează la toate categoriile menționate cu râvna învățăcelului conștiincioș, care vânează note mari și care își dorește să fie pe placul tuturor. Chiar dacă mai ucide oameni pe ici-colo, chiar dacă aproape că distruge Midgard-ul, chiar dacă încearcă să își omoare tatăl și îi trădează încontinuu pe cei cu care trebuie să conlucreze, zeul haosului este salvat în ochii publicului de neastâmpărul poznaș care îl poartă de colo-colo, de-a lungul și de-a latul multiversului, dar și de ochii dulci pe care îi face împricinaților de fiecare dată când o comite.
Ceea ce nu prea se întâmplă, după cum pomeneam anterior, în benzile desenate, ori în mitologie. În comicsuri, personalitatea lui se află într-un echilibru precar, iar dorințele și năzuințele lui îl transformă deseori într-un antagonist veritabil, visul său fiind să conducă / distrugă Asgardul (după caz), având aliați dintre cei mai periculoși – pe Juggernaut, pe Hela, pe Zarrko, sau chiar pe Mr. Hyde (nu uitați, vorbim în multivers). Mai târziu, creatorii său au încercat să îi ofere o personalitate mai complexă, iar Loki beneficiază de câteva scenarii care îi oferă câteva momente de compasiune vizavi de asgardienii pe care înainte îi disprețuia cu supramăsură – într-un episod din Thor (nr. 353 din martie 1985, scenariul de Walt Simonson) Loki se alături lui Thor și lui Odin pentru a-l înfrânge pe Surtur, uriașul care, în Ragnarök, este destinat să distrugă lumea.
În mitologie lucrurile stau și mai diferit, Loki fiind o figură ambivalentă, nestatornică, ireverențioasă, vicleană, egoistă și perversă (da, știu, l-am etichetat cu mult prea mult năduf, dar ce să-i fac?), al cărui ultim scop, pe lângă supraviețuirea proprie, este acela de a crea dezordine cosmică, fiind, pe rând, cel mai bun prieten al Jotunilor, sau al Aesirilor, pe care îi și stârnește pe unii împotriva celorlalți. Și, dacă încă nu v-am convins, nu uitați de sărmanul Baldur, cel mai iubit dintre zei, care rămâne pe veci prizonierul zeiței Hel, după ce Loki îl păcălește pe Hodr să îl ucidă. Ce să mai și zici…
Creatorii MCU au preluat o parte din detaliile benzilor desenate și din poveștile nordice, dar și-au spus că pentru a fi un personaj recurent, Loki trebuie să rămână cel mult un anti-erou, nicidecum un răufăcător, așa că l-au cosmetizat în așa fel încât la intervale regulate personajul să sufere remușcări, să fie nostalgic, să aibă sentimente profund umane care intră în conflict cu propria lui istorie și mitologie. Ceea ce-l face un personaj relativ complex, deci cel puțin interesant de urmărit. V-am spus că e jucat de Tom Hiddlestone? Bromance…
Mai mult, pentru un plus de savoare, de fapt încercarea MCU de a face lucrurile un pic diferit, serialul a primit o patină retro (chiar dacă se petrece în viitor) fără îndoială un tribut la adresa propriului univers bedefil, cam ce a încercat și WandaVision prin acel metascenariu care emulează diversele formate de televiziune ale secolului trecut, dar de data asta cu mai multă subtilitate – saturație puternică a culorilor, decorurile extravagante desprinse din imaginarul sefist al anilor 50, la fel și tehnologia, toate în simetrie cu personajele care se ascund în spatele cortinei, cei care conduc destinele tuturor – The Time Keepers – ființe multidimensionale, cu puteri absolute, care există cumva în afara spațiului și a timpului (o idee care a pornit de la Alan Moore).
Serialul, sau cel puțin primele două episoade, sunt astfel un fel de rabbit hole într-un univers alternativ care se preocupă de corecția constantă a variabilelor care pot altera spațiul și timpul creând astfel noi cronologii în interiorul existenței (pe care Păstrătorii Timpului o vor liniară). Da, știu, e complicat, practic scenariștii l-au luat pe Loki și l-au azvârlit într-una din crăpăturile poveștilor deja spuse, într-un loc în afara existenței noastre, unde zeul haosului poate să își facă de cap.
Scopul său este să ajute TVA (Time Variance Authority) să rezolve o serie de crime misterioase al căror autor este chiar el (poate), Loki, o provocare pe care trickster-ul o acceptă obligat-forțat, (deși nu pare să îi displacă această confruntare). Un pic freudian, desigur, dar asta oferă un plus de savoare personajului, scoțându-l astfel din metehnele protagoniștilor Marvel, care sunt mai degrabă eroi homerici, slujbași ai destinului implacabil.
Alături de el, pentru un plus efect de tipul Tango & Cash, Turner & Hooch, The Heat sau Rush Hour, se află un agent special, Mobius, mai degrabă un funcționar căruia îi place să facă lucrurile neortodox (cum altfel?) interpretat de Owen Wilson, care se joacă pe el (când nu face asta?), dar care servește perfect personajului – un pic nevricos, stresat, ambițios, cu intenții lăudabile.
Una peste alta, deocamdată, după primele două episoade, Loki stă bine, scenariul se preocupă îndeaproape de saga și destinul zeului mercurial, Tom Hiddlestone face aceeași treabă exemplară ca până acum (insert love emoji here) – jonglează suficient de bine momentele dramatice cu cele de comedie – iar universul Marvel câștigă în complexitate apelând la decorul alternativ al timpului și spațiului exterior firului narativ de până acum (deși totul se petrece în multivers). Speranța mea este că nu va eșua la fel de lamentabil ca WandaVision, deși nu sunt prea încrezător. Dar hei!, nici prea mult discernământ nu mai am.
