Voyager este genul de film sci-fi care pornește de la întrebarea: cum ar fi dacă? În acest caz cum ar fi dacă Pămânul ar urma să fie nelocuibil, iar omenirea, într-un ultim efort de salvare a speciei, ar trimite în spațiu 30 de copii către o destinație posibil un nou cămin? Ei bine, aceasta este premiza, prezentată pe scurt la începutul filmului, urmând ca răspunsul să-l aflăm următoarea oră și 48 de minute.
Filmul prezintă un interes suplimentar pentru publicul român prin prisma faptului că filmările au fost făcute integral în România, cu ajutorul producătorului local Icon Films.
Filmul urmează rețeta un thriller, cu momente de tensiune maximă, cu personaje pornite să distrugă totul în cale, cu entități supranaturale (reale sau doar imaginate) și altele asemenea trucuri. Tinerii, îmbarcați la o vârstă fragedă și supravegheați de un singur adult (Colin Farrell), ajung să se confrunte la adolescență, cu intensitatea și entuziasmul dat de hormonii și pornirile proaspăt descoperite, cu o seamă de frici iraționale, dar și cu un sistem opresiv, identificat de ei ca răul suprem.
Claustrofobia, frica de eșec, iubirea neîmpărtășită, anxietatea, adrenalina injectată de plăcerea de a călca în picioare reguli, tabuuri, orice ține de lumea perfectă construită de adulți, sunt tot atâtea ingrediente pentru o situație explozivă ce se poate termina nu doar cu eșecul misiunii ci și cu exterminarea omenirii (implicit). Și totul se desfășoară în spațiile înguste ale unei nave spațiale, bine accentuată de regizor prin lungi cadre de-a lungul culoarelor parcă fără sfârșit. O senzație de claustrofobie ce amintește de holurile înguste ale hotelului Overlook văzute prin ochii copilului Dani. Aceea desfășurare rapidă de imagini, punctată de uși închise cu accesul interzis. Totul accentuat, prin contrast, de infinitatea spațiului înconjurător și de timpul uriaș ce se întinde parcă fără noimă în fața adolescenților. Pentru că ei vor trăi, se vor înmulți și vor muri în uriașa navă, totuși atât de îngustă și fragilă.
Doar o scânteie lipsește pentru ca atmosfera să se deterioreze, iar cei 30 de adolescenți să înceapă să se sfâșie între ei., iar atunci când ea apare, totul o ia razna cu viteză maximă. Comparația, imediat remarcată, cu Împăratul muștelor (roman de William Golding), face cumva ca desfășurarea să fie previzibilă. Rămânând ca fiecare spectator să urmărească cum se va detensiona situația și ce trucuri va folosi regizorul pentru asta.
Ce i se poate reproșa filmului, dincolo de previzibilitate și o ușoară stângăcie a unor actori, este accentuarea masculinității toxice, în contrast cu o feminitate exploatată greșit, sau chiar doar de fațadă. Actrițele, printre care se remarcă Lily-Rose Depp, își joacă rolul în umbra unor bărbați-adolescenți lipsiți brusc de orice urmă de moralitate și remușcări. Moartea este privită cu detașare, la fel și posibila eșuare a misiunii și viitorului lor.
Voyager, tradus la noi VoyagerMisiune Spațială, readuce în prim plan o poveste veche, clasică aș zice, fără însă a-i aduce însă și necesarul suflu nou. Problema liberului arbitru pe o navă spațială este prea puțin atinsă, la fel cum motivațiile comportamentului lui Zac (minciuni, hărțuire sexuală, agresivitate, porniri ucigașe) sunt superficial tratate. Finalul, optimist și moralizator, este cu atât mai puțin credibil cu cât problemele anterioare au fost lăsate în aer, neoferindu-se o explicație suficient de credibilă.
Un film musai de văzut. Colin Farrell, deși are un rol secundar și doar în prima parte a filmului, oferă calitate și este singurul personaj care își umple personajul cu personalitate. După dispariția lui întreaga scenă este repede umplută de tineri actori, dornici de afirmare. Fionn Whitehead (Zac) este figura centrală, personajul negativ prin excelență. L-am admirat în Dunkirk și în The Picture of Dorian Gray. Este secondat de Tye Sheridan (Christopher) și Lily-Rose Depp (Sela – Catherine din lung metrajul The King cu Timothée Chalamet), doi actori despre care vom mai auzi.
