Loki (2021)
Primul episod din nou-nouțul serial Loki a debutat cu o scenă de evadere ușor neverosimilă în urma căreia Loki reușește să pună mâna pe teserac și să dispară într-un alt vers din multivers. Unul nepotrivit, după cum se va vedea. De altfel, întregul episod are pregnante note de umor și ironie. Loki, zeul cel șiret, zeul înșelăciunii, se trezește prins, ca într-un coșmar, într-o plasă cu dibăcie întinsă de zei și mai mari decât el, zeii zeilor, aș putea spune, într-un loc futurist creat pentru a păstra calea cea dreaptă și curată a universului, adică sacră (de către Păstrătorii Timpului – Time-Keepers), numită de către birocrați linia temporară principală sau, și aici vă rog puțină atenție: curs prestabilit.
Cine sunt acești Time-Keepers? Ei bine, se pare că abia urmează să ne fie prezentați. Marvel Cinematic Universe, seria mai mare ce cuprinde filme și seriale dedicate câte unui personaj Marvel, va avea multe astfel de surprize.
După cum se vede, bătrâna dihotomie ce ne scindează înțelepții din cele mai vechi timpuri apare și aici. Viața noastră este o sumă de decizii personale sau are un parcurs prestabilit? Cu ale cuvinte, există liber arbitru sau nu? Cum nu avem pretenția că am fi descoperit noi răspunsul la această mare întrebare, vă recomandăm să urmăriți serialul Loki pentru a vedea ce năstrușnicii mai pune la cale bătrânul zeu al înșelăciunii.
Loki este interpretat de același Tom Hiddleston (de care roulul ăsta pare a se fi lipit mai ceva ca un timbru de plicul poștal) secondat de un Owen Wilson pe cai mari (Owen Wilson este un actor polivalent, însă, să o spunem pe-a dreaptă, îl prind de minune rolurile din filmele de comedie, de altfel numele personajului interpretat de el Mobius spune totul). Nu lipsesc nici celelalte personaje din universul The Avengers, însă ele sunt secundare lăsând locul altora, cel puțin la fel de reușite.
Chestii suplimentare: scena din sala de judecată mi-a adus aminte de Ghidului autostopistului galactic, de Douglas Adams. Avem o super-birocrație ce dirijează destinele tuturor ființelor din univers, indiferent de rang (om sau zeu), funcție sau specie. (O secvență asemănătoare întâlnim și în Jupiter Ascending – 2015 – cu Channing Tatum, Mila Kunis și Eddie Redmayne în rolurile principale). Iar scena cu Loki interogat de Mobius seamănă cu cea în care bietul Alex din Portocala Mecanică (cartea nu filmul, originalul lui Anthony Burgess) este reeducat (sau se încearcă – vă aduceți aminte că Chaplin, preotul din statocna, spune: „Când un om nu mai poate alege, el încetează a mai fi om” – memorabile cuvinte).
Black (2017)
Black, titlul original Beulraek, este un serial fantastic sud-corean ce a rulat în 2017. De curând Netflix l-a introdus în lista de seriale. Are un singur sezon. Deși a avut succes la data apariției, conflictele dintre scenariști și producători au dus la sistarea lui. Trist, pentru că este un serial peste medie, chiar dacă ultimele două episoade par făcute în grabă.
Despre filmele sud-coreene s-a tot vorbit în ultimii ani, la modul superlativ. În 2019 lungmetrajul Parasite a câștigat patru Oscaruri și a mai fost nominalizat la două. Un succes neașteptat pentru un film neamerican, ba mai mult, unul asiatic. Însă acest succes nu a răsărit dintr-un sol arid. Regizorul Bong Joon Ho ne este binecunoscut nouă iubitorilor de science-fiction datorită filmului Snowpiercer (2013), iar titlurile bune nu se opresc aici. De amintit Okja (2017), o foarte sensibilă poveste, recompensată cu Saturn Award și AFCA Award și The Host (2006), nominalizat la Saturn Award.
Spre deosebire de titlurile anterior pomenite, care, de ce să nu o spunem, sunt create și pentru a satisface gusturile occidentale în materia de filme, Beulraek este un serial produs pentru posturile asiatice de televiziune. Sunt lăsate la o parte toate micile frustrări legate de exotismele din comportamentul asiatic, care par a fi curățate din filmele mai titrate și astfel avem acces direct la lumea sud-coreană așa cum e ea. Cu bune și cu rele. Oare nu ăsta e și scopul artei? În fine, indiferent dacă iubiți sau nu lumea asiatică acest serial vă oferă o imersare în cultura sud-coreană de la nivelul străzii și al familiei, până la cel legat de credințe și superstiții.
Povestea este una de dragoste, cu accente de telenovelă (mai ales în ultimele episoade), dar asta nu trebuie să vă îndepărteze de serial, pentru că intriga este chiar interesantă. Un om al morții, altfel spus un secerător, a cărei sarcină este de a culege sufletele morților (cu alte cuvinte un slujbaș al doamnei cu coasa) ajunge să se îndrăgostească de o muritoare. Pentru o creștere a tensiunii dramatice nici muritoarea nu e chiar ceea ce pare.
Conflictele sunt inevitabile, cele două lumi, cea paranormală a morții și cea normală, a lumii vii, intră în conflict. De-a lungul episoadelor ne sunt prezentate diverse situații, decese violente, situații neverosimile, totul condimentat cu un sentiment difuz de inutilitate și predestinare. Însă, cum am atras atenția de la bun început, finalul aduce o rezolvare telenovelistică, foarte criticată în mediile coreene. Și pe bună dreptate.
Un serial bun, exotic într-o mai mică măsură decât ați crede, ceea ce ne arată că globalizarea funcționează de minune. Peste câțiva zeci de ani doar limba ne va mai diferenția. Și poate nici aia.
