Visul american, pentru că despre el este vorba în acest film, și prin translație al Occidentului, deci și cel al Europei (după 1945 și apoi după 1989) s-a construit în parte pe accesul financiar în suburbie, pe independența spațiului îndestulător, a gazonului ca semn de prosperitate și a privilegiului distanței față de vecini, poluare, zgomot (uneori sinonime), dar conectate, totuși, printr-o rețea de acces rapid, care leagă punctul A (banca, uzina, clădirea de sticlă) de punctul B (Home Sweet Home) – fie că sunt autostrăzile (mașina ca element al emancipării economice) sau trenul de mare viteză.
Între timp, după criza din 2008 (și chiar mai înainte – criza petrolului din 1973, care a redus drastic mobilitatea americanilor), dar și după noile valuri de emancipare sexuală și rasială care au prins putere în anii `80, suburbia s-a mai devalorizat (sau s-a ultravalorizat – depinde de numărul de ipoteci), atât financiar, cât și ideologic – fiind asociată în special cu clasa de mijloc albă, conservatoare, privilegiată și patriarhală, a Nevestelor Stepford (soccer moms) și a Generației X, de fapt moștenirea socială și culturală a lui William Levitt (pe care nu știu dacă a înțeles-o în totalitate) și a altora ca el.
Firește, fără să intrăm într-o polemică ideologică, imaginea suburbiei a fost cântărită și rasial, mai ales după eșecul Administrației Lyndon Johnson de a implementa coerent planul Model City Programs/Programul Orașului Model, un program social de tipul „affirmative action”, care a ghetoizat o parte din comunitățile de negri și hispanici – unul dintre aspectele pe care se construiește astăzi dezbaterea segregării rasiale a Americii, dar și discuția inechității sociale.
Totuși, suburbia încă atrage (e greu să rehașurezi peste noapte o întreagă identitate și infrastructură –175 de milioane de americani trăiesc în suburbii), fiind, cum spuneam, parte a visului și a culturii americane – reprezentate colorat, dar superficial de John Hughes – iar un semn distinctiv al acestei particularități este și prezența ei, deja veche, în cultura pop și poate, după cum vom vedea, nu degeaba în nișa filmelor horror (uneori cu un mic accent pe science fiction) – genul suburban gothic.
Mai vechi sau mai noi – s-au cuibărit pe sticlă de îndată ce au fost construite în anii `50 – unele bune (Poltergeist, A Nightmare on Elm Street, Halloween, Edward Scissorhands, Stepford Wives, Donnie Darko, etc.) sau altele indigo (Scream, Paranormal Activity, The Strangers, I know what you did last summer, It, etc.) ele au reprezentat răzvrătirea regizorilor născuți baby boomers, care au încercat să dezechilibreze perfecțiunea îndelung căutată și omogenizantă a suburbiilor, cu elementele cele mai înfricoșătoare pentru conformismul clasei de mijloc americane – criminali în serie, exorcizări, extratereștrii, lighioane radioactive.
Schimbarea generațiilor nu a domolit apetitul pentru comentariul social care a însoțit aceste producții, din contră. Au devenit tot mai intertextuale și mai ancorate în problemele pe care le aminteam mai devreme. De exemplu: Get out (2017, regizat de Jordan Peele) – un Look who`s coming to dinner reinterpretat într-o cheie horror; The Purge (2013, regizat de James DeMonaco) – o distopie a violenței instituționalizate și a inechității sociale; Santa Clarita Diet (2017-2019, serial creat de Victor Fresco) – o explorare morbidă, presărată cu umor negru, a narcisismului clasei de mijloc americane, etc.
Aici ajungem la Vivarium. Apărut în 2019 și regizat de Lorcan Finnegan, un necunoscut în industria mare a filmelor americane, filmul este o parabolă care preia o parte din tema, miza și stilistica unui episod relativ faimos din serialul The Twilight Zone – It`s a Good Day, pe care îl cosmetizează pe alocuri, dar păstrează intenția – demascarea filistinismul vieții suburbane, care, în acest caz, seduce iremediabil doi tineri însurăței (interpretați de Imogen Poots și Jessie Eisenberg), personaje prototip, umbrele generoase sub care se ascund milioane și milioane de cupluri aflate la început de drum.
Lorcan oferă cheia de interpretare chiar din primele secvențe, de fapt un rezumat metatextual a tot ceea ce urmează să vedem: un cuib invadat de un pui de cuc, care, prin apetitul său incontrolabil, își epuizează și ucide părinții adoptivi – o alegorie a copilului nedorit, care schimbă subit și ireversibil ordinea firească a lucrurilor.
Gemma și Tom, doi tineri proaspăt căsătoriți – ea educatoare, deci maternă, orientată către viitor, el grădinar, simbol al muncii, prosperității și statorniciei – sunt ademeniți de un agent imobiliar (jucat de Jonathan Aris) care le oferă posibilitatea achiziționării unei case la preț de chilipir, într-o suburbie not too far, not too close/nici prea departe, nici prea aproape, dar care promite tot confortul și privilegiul unui trai departe de zgomotul, poluarea și agitația orașului. Deși agentul are un comportament straniu, cei doi decid să facă o vizită în „Yonder” (acolo/dincolo) unde descoperă un cartier decupat dintr-un catalog de prezentare: o tablă de șah cu case verzi – albăstrui, cu gazon proaspăt și garduri care păzesc intimitatea, cu umbrele albe, strălucitoare, toate adăpostite sub un cer artificial, pe care norii arată ca niște nori (și ca nimic altceva), iar soarele are aceeași bidimensionalitate ca cea a unui colaj de hârtie colorată. Evindent, suburbia se întinde la nesfârșit, un labirint pe care Gemma și Tom îl navighează (și în care se rătăcesc) asemeni unei perechi de șoareci de laborator.
Totuși, arhitecții acestei lumi claustrante și insuportabile prin lipsa oricărui element arbitrar, le oferă o cale de a evada: cei doi găsesc un nou-născut într-o cutie pe care scrie raise the child and be released/creșteți copilul și veți fi eliberați. Și se pun pe treabă. După cum v-ați putea închipui, copilul, care crește foarte repede, e un monstruleț greu de suportat, care își maimuțărește părinții într-o cheie bizară, țipă, se deformează grotesc, intervine și distruge puținele momente de intimitate dintre cei doi soți, e obraznic, nu se poate dezlipi de televizor unde rulează interminabil teste Rorschach (un moment preluat parcă din Poltergeist), consecința fiind un sentiment apăsător de neliniște și apoi groază, care se propagă atât în părinții săi adoptivi, cât și în publicul deja agasat de stranietatea scenelor. Practic, copilul devine o oglindă fidelă a celor mai strâmbe emoții și sentimente care îi încearcă pe cei doi protagoniști.
Cu cât înaintează către deznodământul funest, parabola lui Lorcan se destăinuie privitorilor într-un ritm din ce în mai maniacal – un ping-pong de aserțiuni și interpretări inconfortabile, un comentariu cinic și brutal la adresa vieții alienate pe care ne-o alegem singuri, a eșecului și a ratării, a luptei cu sine și, finalmente, în pragul epuizării, a deciziei de a abandona orice speranță de evadare. Mâncarea nu are niciun gust, Tom trăiește separat, dispare afecțiunea și apoi apropierea sexuală, înstrăinarea copilului, care, ca adult, pune stăpânire pe casă și dispune de cei doi după cum dorește, singurătatea mamei, obsesiile tatălui, recuperarea unei fărâme (prea târziu) din afecțiunea și fericirea de odinioară prin apelul la nostalgia vremurilor frumoase, dar care totuși nu este îndestulătoare pentru a-i scuti pe cei doi de dimensiunea tragică la care devin propriii martori, de fapt o tragedie (greacă) rezervată celor înfrânți de docilitatea și superficialitatea unei vieți trăite după un model învechit și incompatibil astăzi (poate și ieri), dar care încă are o vitalitate nebănuită, zice Lorcan, în rădăcinile sale adânci – probabil naturale – prin care ademenește mai departe noi generații de tineri în căutarea bunăstării.
Vivarium e copleșitor prin dimensiunea lui fatalistă, din fața căreia visăm că am putea să ne sustragem, dar de la care, de fapt, într-un act de auto-sabotare, nu putem să ne abatem. Râvnim obsesiv la perfecțiunea, confortul și rutina unei vieți liniștite, lipsită de griji, promovată în culori de reclamă, a unor tipare deja bătătorite, pe care pretindem de dinainte că știm să navigăm, dar care, din interior, ni se dezvăluie treptat ca un coșmar al relațiilor claustrante, al poleielii lipsite de substanță, al conflictului permanent (cu cei din jur/cu tine), și, în final, al blazării. Verdictul meu? Probabil unul dintre cele mai bune filme science-fiction/horror de anul trecut.
