Combinația magnifică de Sfânt Andrei și Ziua Națională oferă prilejul unor ritualuri cu tradiție în zilele de sărbătoare (cu precădere în zilele friguroase și cenușii de sărbătoare, atât de dragi poporului nostru): bingingul. Un neologism șic pentru conceptul de a vegeta toată ziua în fața ecranului, înfulecând – precum românii ce ajung la Urgențe de Crăciun – episod după episod după episod din cine știe ce serial turnat în grabă de Netflix, HBO sau Prime…
Anul acesta ne-am delectat cu noua producție Netflix Wednesday, ce altceva decât un soft-reboot al „francizei” (dac-o putem numi astfel) Familia Addams, în regia și sub oblăduirea maestrului Tim Burton, însă – surprinzător! – fără Johnny Depp sau Helena Bohnam Carter. Și cum primul sezon (?) nu are decât opt episoade și mai rămăsese niște sărbătoare la finalul serialului, am revăzut și celebrul film din 1991, cu Raul Julia, Angelica Houston, Christina Ricci și Chris Loyd.
Cum e Wednesday? Așa și-așa. Tim Burton îmi amintește de profesorul Utonium, care din câteva ingrediente obișnuite plus „Chemical X” le creează pe Fetițele Powerpuff. Wednesday e ca o ciorbă de văcuță în care, peste scheletul și măduva familiei Addams, bucătarul adaugă niște Harry Potter, un praf de Twilight, câteva linguri de Stranger Things și niște Sherlock Holmes, et voila, la série est complète!! Dacă aș fi rău, aș spune că a luat mai multe ciorbe gata făcute, le-a amestecat într-un ceaun și le-a reîncălzit. Dar nu vreau să fiu rău, pentru că serialul e privibil, pe alocuri chiar inspirat, amuzant și jucăuș, iar Wednesday a fost din totdeauna un personaj adorabil, în pasiunea ei nețărmurită față de goticul începutului de secol XIX, din care face un modus vivendi.
Să le luăm pe rând:
Din Harry Potter (sau X-Men, dacă vreți) împrumută elementele constitutive ale universului fictiv: o lume împărțită în oameni normali și oameni cu abilități supranaturale, doar că nu se mai numesc „wizards” și „muggles”, sau „humans” și „mutants”, ci „normies” și „outcasts” (cu sensul de paria), precum și o școală pentru copii dotați (aka cu puteri supranaturale), împărțită în patru case, doar că acum nu mai sunt realmente case, ci tipuri diferite de outcasts: vampiri, vârcolaci, sirene și gorgone. Școala e prevăzută și cu un Dumbledore/Professor X în calitate de director ce apără până la sacrificiu viețile bieților paria, în persoana directoarei Weems, interpretată de Gwendoline Christie (Brienne din Game of Thrones). În loc de Quidditch avem curse de canotaj, iar în loc de dueluri magice, ne-am întors la tradiționala scrimă.
Din Twilight împrumută tensiunile inter-speciste (cred că e termenul corect) dintre vampiri și vârcolaci, la care mai adaugă, cum spuneam, alte două „specii” de outcasts, gorgonele, care pot împietri pe oricine… dar doar pentru câteva minute, că suntem totuși în generația Z, fulgi de nea, și sirenele, care pot suci mințile oricui… dat tot pentru câteva minute, pentru că Z ș.a.m.d…. însă, din nefericire, aceste elemente de fantastic nu sunt deloc puse în valoare și nu au nicio greutate în desfășurarea poveștii, decât atunci când scenariul are nevoie de un „creatura ex machina” să rezolve o situație fără ieșire.
Din Stranger Things împrumută monstrul controlat de o forță obscură, malefică, și încercările tinerilor liceeni de-a rezolva misterul, încălcând, desigur, toate regulile posibile și imposibile (eh, ce diferență față anii când Bănică Jr. intra clandestin în atelierul de mecanică să repare piesa stricată la strung ca să îndeplinească norma și să primească lauda Partidului). Totodată, atmosfera de mister punctată de mici drame specifice vârstei se regăsește trasă la indigo în Wednesday.
În fine, din Sherlock împrumută nu doar plotul detectivist, care devine firul roșu ce unește toate cele opt episoade, ci și ceva din personalitatea celebrului detectiv, mai cu seamă din versiunea cu Benedict Cumberbatch.
Wednesday, copila, în interpretarea memorabilă a Christinei Ricci (care avea numai unsprezece ani la acea dată) era fără îndoială sadică, demonstrând o fascinație morbidă pentru tot ce înseamnă gotic și decadent, dar mai râdea, se mai bucura și, foarte important, aprecia compania celor din jur, în felul ei bizar (ocupația ei favorită era să-și tortureze fratele în fel și chip).
Jenna Ortega
Ei bine, Wednesday a mai crescut, iar în versiunea ei adolescentină nu zâmbește niciodată, refuză orice fel de contact fizic cu persoanele din jur, își detestă familia, detestă orice formă de socializare, caută să fie mereu singură și „lăsată în pace” și nu ezită să-și etaleze atât superioritatea intelectuală cât și judecățile aspre, care îi alienează pe potențialii ei prieteni. La fel ca în Sherlock, acești prieteni fac eforturi disperate de a trece cu vederea lipsa totală de social skills a protagonistei, mânați pesemne de-o simpatie profundă față de personaj. Problema e că Sherlock, în bipolaritatea lui soră cu sindromul Asperger (diagnosticul e dat de însuși Cumberbatch), poate fi fermecător în felul său, atât prin agerimea minții și sarcasmul dezarmant, cât și prin perspicacitatea cu care dejoacă toate planurile răufăcătorilor. Lui Wednesday, însă, îi lipsește acel șarm, fiind definiția stereotipă a „adolescentului neînțeles de nimeni”, iar jocul de-a investigația, pe care-l ia foarte în serios, nu-i iese întotdeauna. Suspectez că simpatia de care se bucură din partea personajelor masculine, pe care le emasculează și le necăjește constant, are o oareșce legătură și cu faptul că e interpretată de Jenna Ortega.
Toleranța pe care o demonstrează personajele feminine față de această țestoasă emoțională depășește însă orice închipuire (cu toate că la un moment dat, cam toate ajung să-i dea cu flit).
Goticul din serialul original (1964), din filmul devenit celebru (1991), precum și din serialul de desene animate (1992) este un gotic ludic și fermecător, după chipul și asemănarea personajelor. Goticul din adaptarea lui Tim Burton o înscrie, din păcate, pe Wednesday în rândul personajelor clișeu din școlile americane, de care și South Park își râd în mai multe ocazii.
South Park
Burton e un tip prea inteligent pentru a nu întrezări riscul unei astfel de etichetări și introduce acest reproș prin glasul personajelor, care o acuză pe Wednesday că partitura „goth” e cam fumată și că ar putea să se deschidă mai mult (exemplu în acest sens, emblematic pentru întreaga generație Z, este Enid Sinclair – comunicativă, empatică, mereu conștientă de sine și de impactul acțiunilor ei, ușor instabilă emoțional, ușor maniacală, nesigură pe identitatea ei etc.). Însă adevărul e, și asta cred că o salvează pe Wednesday, ca personaj, că atitudinea ei „goth” nu e o mască socială, un mod de a fi cool, ci o trăire autentică, educată, cizelată, perfecționată. Este, până la urmă, o chestiune de tradiție familială, în care ea se înscrie fără greș, chit că se află în plină perioadă adolescentină de respingere a familiei.
Ortega a fost o alegere inspirată, pentru că poate juca personajul aproape numai din priviri și gesturi subtile, lucru care nu e la îndemâna oricui. Asta pentru că Wednesday își poartă chipul ca pe o mască mortuară, ajutată și de nelipsita-i paloare cadaverică. O altă alegere inspirată a fost Cahterine Zeta-Jones în rolul Morticiei, care continuă cu succes partitura Angelicăi Houston, însă cu un ușor accent spaniol. Excepțional e și Isaac Ordonez, în rolul lui Pugsley, chiar dacă e episodic (rețineți numele, va ajunge mare). Din păcate, Luis Guzman nu are nimic din șarmul și ludicul personajului construit de inimitabilul Raul Julia, și suspectez că nu din vina actorului, de altfel foarte talentat.
Industria de film americană trece de la o vreme printr-o secetă de personaje masculine captivante, puternice, carismatice, eroice, șarmante… pe scurt, de care să te îndrăgostești. Politica, bat-o vina. Poate cel mai bun (și trist) exemplu în acest sens este Obi Wan Kenobi, din recentul serial omonim, care a distrus tot ce era frumos la personajul interpretat de Alec Guiness și ne-a dat un bărbat nesigur, constant în criză, pierdut, ajutat mereu de personaje feminine pentru a-și duce misiunile la îndeplinire.
E un trend, firește. În închipuirea ușor dereglată a cineaștilor occidentali, lumea fictivă filmului e guvernată de femei puternice și carismatice, în vreme ce bărbații sunt fie niște porci misogini sau dezaxați, fie caractere slabe, cârpe, cum am spune noi, care nu s-ar descurca fără femei. Această reprezentare dezechilibrată a genurilor (care își dorește, pesemne, să compenseze acele mii de ani de patriarhalism) se reflectă în mod nefericit și în Wednesday, unde toate personajele masculine – și cu precădere cele față de care protagonista manifestă un cât de mic interes romantic – sunt lamentabile. Primarul – un corupt și jumătate. Băiatul primarului? Un frustrat cu tendințe de bullying. Șeriful? Un instabil nu foarte isteț, care are mereu nevoie e Wednesday să lege indiciile între ele. Băiatul șerifului? O mămăligă cu traume care se lasă călcat în picioare (până la un punct). Xavier? Și el mămăliguț cu tot soiul de traume, și el se lasă călcat în picioare. Băieții sunt așa de varză încât pierd fără drept de apel cursa de canotaj, în care competiția adevărată e strict între fete. A, era să uit de antagonistul serialului, maleficul Joseph Crackstone, întruchiparea caricaturală a tot ce e înfierat astăzi mai abitir la trecutul Americii: un pelerin de la 1600 toamna, ahtiat de putere și pământ, pus pe expropriat și exterminat orice nu miroase a creștin alb – și implicit pe outcasts, pe care-i consideră drept născocirea Satanei.
Dar făcând abstracție de inevitabilele devieri cu iz politic ce parazitează absolut toată industria cinematografică americană (chiar Occidentală), Wednesday e un serial decent, ce pune în valoare meșteșugul recunoscut al lui Tim Burton și prestații actoricești la înălțime, un serial numai bun de bingiuit într-o după-amiază cenușie de iarnă.
