Detroit: Become Human este un joc de aventură creat de studioul francez Quantic Dream (cunoscut și pentru Fahrenheit și Beyound: Two Souls). Varianta pentru PS4 a fost lansată în 2018, dar jocul este disponibil și pe PC din decembrie 2019.
Dacă „joc de aventură” sună vag, pot să spun că D:BH e pe alocuri inspirat de IGN-uri (interactive graphic novels), dar ai parte și de unele scene de acțiune, în care trebuie să iei decizii rapid și să fii destul de dibace cu tastatura și mouse-ul (sau, preferabil, cu gamepadul), adică să te descurci cu quick time events, așa cum poți să întâlnești și în seria God of War, de exemplu.
Un dezavantaj al faptului că jocul a fost portat de pe PS4 pe PC este faptul că de multe ori pierzi controlul asupra perspectivei prin care vezi jocul. În mod normal, în majoritatea jocurilor RPG sau shooter, poți să te uiți unde vrei, când vrei. Ei bine, în D:BH, probabil pentru a pune accentul pe caracterul cinematic și pe atmosferă, ești forțat într-o anumită perspectivă. Și nu, nu vorbesc de cut-scenes, trebuie în continuare să manipulezi personajul în felul pe care îl dorești, doar că ești îngrădit. Părerea mea e că așa pățești dacă vrei să fi artsy fartsy atunci când chiar nu trebuie asta.
Trecând la partea grafică, aceasta se apropie de fotorealism, cu texturi și lumini bine gândite. Un mare plus pentru mine a fost mimica realistică a personajelor, întrucât aceasta a fost în mare parte realizată cu motion capture. Nu ai neapărat nevoie de o rachetă de PC cu răcire pe nitrogen lichid și plăci grafice peste plăci grafice, legate în SLI, Crossfire sau mai știu eu cum. Dacă ai o placă grafică de acum câteva generații jocul o să meargă destul de bine. Dacă ai PS4, cu atât mai bine.
Povestea e probabil partea cea mai importantă, mai ales că tu alegi felul în care ea se desfășoară. Urmărești povestea a trei androizi: Connor, un soi de Blade Runner bun la toate; Kara, o menajeră ce dezvoltă conștiință artificială și se împotrivește stăpânului abuziv; și Markus, îngrijitorul unui artist în vârstă. În momentul în care termini un „nivel”, echivalentul unui capitol, ai posibilitatea să vezi un flowchart cu toate variantele posibile pe care le puteai aborda și chiar să revii și să repeți altcumva, dacă povestea nu îți convine.
Problematica pe care o ridică D:BH se aseamănă în mod superficial cu cea din Westworld sau Blade Runner, în sensul în care androizii dezvoltă inteligentă artificială și constiință. Totuși, în D:BH accentul nu e pus pe aspectele acestea, ce țin mai degrabă de filosofia minții, ci mai degrabă la aspecte pragmatice, lupta lor pentru supraviețuire și încercarea de a dobândi drepturi egale. Asemănarea cea mai potrivită o găsesc în universul Fallout, mai cu seamă în Fallout 4, în care Institutul, o organizație foarte avansată din punct de vedere tehnologic, creează androizi, pe care-i numește synths. Aceștia au funcții diverse, de la îngrijitori la asasini. Mai mult, unii dintre ei sunt trimiși în lumea post-apocaliptică pentru a se infiltra în alte organizații și pentru a le supraveghea și influența. Unii synths uită de funcția lor inițială și preiau cu totul masca ce le-a fost oferită. Alții, știind că sunt ființe artificiale, doresc să scape de Institut și apelează la o organizație denumită The Railroad (trimitere la Underground Railroad, organizația care-i ajuta pe sclavi să fugă spre Canada sau spre statele în care sclavagismul era abolit). O astfel de organizație există și în D:BH, fiind vorba de Jericho, aceasta fiind însă compusă din androizi eliberați, ce se chinuie să supraviețuiască și să-și ajute semenii.
În concluzie, cred că dacă ești interesat de AI (Artificial Intelligence) și vrei un joc cu o poveste faină, Detroit: Become Human nu te va dezamăgi.
