Când eram relativ mic, mă îndrăgostisem de filmele de aventură (și de o fată blondă din vecini care mă ignora, dar ce ar mai fi copilăria fără câteva inimi frânte?). Mă refer la acele filme din anii ’80-’90 în care eroul, un James Bond campestru cu pălărie de fetru și bici la betelie, explora un număr record de morminte și catacombe pentru a scoate la iveală artefacte uitate de mii de ani. Mai un Sfântul Graal, mai un craniu de cristal, poate sabia lui Damocles, sacul lui Moș Crăciun sau, ce să vezi, banii rămași de la devalizarea Bancorex. În paralel, se răfuia cu tot felul de indivizi puși pe distrugerea lumii, personaje ce ajungeau în final hrana monstruoșilor gardieni ai comorilor, treziți pe nepusă masă din somnul lor ancestral.
Derulând pe repede înainte în zilele noastre, aflăm că Xena este la menopauză, Nathan Drake s-a retras, iar Indiana Jones este mai interesat de efectele extractului de echinaceea, consumat de două-trei ori pe zi, decât de efectele următorului cataclism mistic. În atare condiții, ce ar fi mai indicat să umple acest gol, decât Lost Ruins of Arnak? Mă refer la board-game-ul de complexitate medie publicat în 2020 de Czech Games Edition, având la bază un design al soților Michaela Štachová și Michal Štach (mai cunoscuți ca Mín și Elwen). El este disponibil de ceva timp și în limba română, prin intermediul celor de la Lex Games. Nu te speria dacă observi că jocul tradus are fix același titlu cu cel în limba engleză (și nu Ruinele Pierdute ale Aradului, așa cum propunea un hâtru coleg de Discord). Componentele și regulamentul aferent adoptă dulcele grai mioritic.
Un prim indiciu despre ce ai de făcut în Lost Ruins of Arnak stă în sintagma „joc de tip euro”. Această clasificare presupune, în principiu: conflict indirect, competiție pentru resurse, absența eliminării jucătorilor, accentul pus pe strategie și șansă mitigabilă (imaginează-ți că joci barbut și poți schimba rezultatul de pe zar în anumite condiții). Păi ia stai așa! Pentru că am moștenit talentul bunicii de a citi în nechezol și pudră de roșcove, sunt sigur că acum te întrebi cum se împacă oare fascinanta temă a exploratorului de ruine cu aparenta sobrietate a mecanismelor dintr-un joc de tip euro. Ei bine, în acest caz răspunsul diferă de la jucător la jucător. Astfel, pentru fiecare amic ce privește prin poleiala tematică drept în intestinele jocului, există un alt amic ce rotește o toporișcă boantă în jurul mesei țipând exaltat: „It belongs in a museum!”.
Nu voi pătrunde acum în detaliile pretențioase ce transformă Lost Ruins of Arnak într-un hibrid deck-building – worker placement. Mă rezum să spun că jocul te îmbie să optimizezi schimbul recurent de resurse, astfel încât să nu dai pe mere tot ce iei pe pere și invers. Mă scuzi o secundă! (aparte) Da, șefu’! Nu vreau să creez impresia că jocul este anost și plictisitor, sigur că nu! Să trăiți, am înțeles! (către audiență) Reformulez! Mă rezum să spun că jocul te îmbie să explorezi o insulă necartografiată, să-i descoperi secretele antice, să activezi artefacte, să învingi monștri și să inițiezi un amplu efort de cercetare cu scopul de a găsi Templul Pierdut.
Jocul se desfășoară pe parcursul a cinci runde și în fiecare dintre ele ai la dispoziție doi arheologi dedicați și o mână de cărți. Cărțile au rol dublu, acționând fie ca mijloc de transport, în caz că ai de gând să-ți trimiți oamenii la naiba în praznic, fie ca echipamente sau artefacte. Resursele sunt de cinci tipuri: aur, busole, adică timpul și energia investite, tăblițe de lut ce seamănă cu cele de la Tărtăria, vârfuri de săgeată și bijuterii sub forma unor rubine închinate unui obscur zeu pasăre. Poți cumpăra tot felul de cărți pe parcursul partidei, de la undițe, pălării și mistrii, până la murgul cel de patru ani care mușcă din dușmani, fiecare carte având efectele și abilitățile ei.
Cei doi arheologi pot fi trimiși să exploreze zone necunoscute sau să sape în cele deja explorate. În orice caz, nu se întorc niciodată cu mâna goală, ci cu aur în buzunare, rubine în traistă, frunze în buze și lapte nu mai știu exact pe unde. În plus, poți oricând să te apleci asupra cercetării, consumând resurse pentru a deveni mai bogat, mai energic și mai bine înzestrat de natură. Studiul și cercetarea sunt reprezentate tematic printr-un track pe care avansezi o lupă și un jurnal, obținând bonusuri la fiecare pas. Dacă ajungi până sus, ești recompensat cu locația Templului Pierdut și ți se deschide larg drumul către Nirvana și iluminarea instantanee.
Așadar, Lost Ruins of Arnak propune opțiuni care de care mai interesante și diferite drumuri spre victoria finală, acordată funcție de numărul de puncte acumulate. Şi acestea sunt doar veștile bune. De partea cealaltă, în calea succesului tău stau, în primul rând, oponenții din jurul mesei (minim unul, maxim trei). Asta dacă nu cumva preferi să joci solo, caz în care te va altoi însuși jocul. În al doilea rând, în fiecare sit neexplorat pândește un gardian înspăimântător, gata să te ia în coarne. Sau în gheare. Sau în colți. Ca să îl biruiești, armele nu sunt mereu suficiente (și mai lasă naibii jos toporișca aia, Aurele!). În acord cu obiceiul local, monștri se lasă înduplecați doar de o șpagă frumușică în resurse, în funcție de necesitățile fiecăruia. Dacă nu o poți livra, gardienii îți sperie arheologii într-o asemenea măsură, încât aceștia îți garnisesc mâna de cărți cu rebuturi ce te împiedică să activezi artefactul acela care ți-ar da puteri nelimitate.
Pentru mine, Lost Ruins of Arnak este o încântare și sunt convins că îl voi juca mereu cu plăcere. Şi nu doar din punct de vedere mecanic. Producția este la cel mai înalt nivel, tabla jocului fiind o minunăție bună de atârnat pe perete în locul carpetei cu Răpirea din Serai. Regulamentul este foarte bine scris și, dacă totuși nu înțelegi anumite reguli, există întotdeauna resurse disponibile online. De asemenea, dacă vei simți nevoia de mai mult, află că există și o extensie – Lideri de expediție – ce diversifică gameplay-ul prin individualizarea fiecărui jucător în parte. Acestea fiind zise, îți recomand cu încredere Lost Ruins of Arnak, mai ales dacă ești un iubitor de fantezie și aventură, la fel ca mine.
Și încă ceva, vorba bunicului meu, oricât de amară ar fi înfrângerea, tot mai dulce e victoria.
Sursa fotografiilor: Gabriel-Leonard Sîrbu.
