Câteva exemple de chestii de care nu te poţi plictisi niciodată: căpşunele cu frişcă, drumeţiile, haiku, vânătorile de comori, muzica lui Beethoven, limonada cu mentă şi ghimbir, universul Marvel.
– Fugi de-aici! mârâi Costel, cu ochii inflamaţi, după cea de-a şaptesprezecea vizionare a lui Avengers: Endgame. Cui îi pasă de muzica lui Borvoven („or any of them funny name feckers”)? Putea tipul ăsta să-l învingă pe Thanos sau măcar pe Red Skull?
Mă îndoiesc. Aşa cum mă îndoiesc de faptul că Marvel, gigantul benzilor desenate pătruns în industria filmului, va reuşi să mai menţină multă vreme lumina reflectoarelor aţintită asupra sa. Atunci când inunzi piaţa entertainingului cu o baltă de produse mediocre ce îţi poartă numele, consecinţele ar trebui să înceapă să bată la uşă. Cu ciocanul lui Thor.
Sunt sigur că ai auzit vorbindu-se despre “superhero fatigue”, despre banalizarea conceptelor, despre tendinţa de a mesteca aceeaşi formulă din nou şi din nou, până piere orice urmă de savoare. Numărul criticilor purtătorilor moderni de capă creşte exponenţial şi asta mai ales din cauza unor filme ce ajung pe ecrane într-o stare evident nefinisată, scârţâind din toate încheieturile. În plus, consumatorul obişnuit nu mai pare capabil să ţină pasul cu expansiunea virulentă a multiversului cinematic ce se întinde acum în toate direcţiile precum descendeţii lui Ego, the Living Planet. Ok, ok, dar sunt aceste îngrijorări valabile şi pentru lumea jocurilor de societate?
Istoric vorbind, supereroii nu au fost îmbrăţişaţi prea repede de industria board-game-urilor. Nu au avut impactul mitosului lui H.P. Lovecraft, de exemplu, ce l-a transformat pe Cthulhu într-un vârf de lance al expansiunii board game-ului american de după anii 2000. Cele mai vechi jocuri relativ populare (care să nu fie nişte mizerii obscure) sunt un Judge Dredd din ’82 şi un Uncanny X-Men din ’92. Pe de altă parte, jocul care a arătat ce potenţial teribil zace în manipularea superputerilor, Sentinels of the Multiverse, nici măcar nu a împrumutat din vastele IP-uri ale Marvel sau DC, ci a dat naştere unui univers propriu. În ultimii zece ani, însă, producătorii au început să mulgă cu aplomb ofertantul uger al eroilor de benzi desenate, reuşind în scurt timp să satureze piaţa cu produse care mai de care.
Marvel United, jocul despre care scriu astăzi, este rezultatul mai multor ani de evoluţie în implementarea acestui setting şi încearcă să se adreseze nu doar pasionaţilor, ci întregii familii. Publicat în 2020 de CMON (Cool Mini or Not) şi tradus în română de către Lex Games, jocul poate fi caracterizat în doar trei cuvinte: supereroi, miniaturi, cooperare. Să le luăm în ordine.
1. Genius, Billionaire, Playboy, Philantropist.
În general, oamenii iubesc supereroii. Iubesc ideea de a dispune de puteri capabile să schimbe soarta lumii. Nimeni nu vrea să fie Mitică de la berărie, de exemplu, consumatorul blajin şi onest. Nu, oamenii visează să poată manipula timpul, să fie telepaţi, telechinetici, să poată încălzi cerealele cu lapte doar uitându-se la ele. Tocmai de aceea, Marvel United te pune în costumul unui erou, beneficiind astfel de un pachet de cărţi cu abilităţi unice (oarecum), diferite de ale celorlalţi jucători. Aşadar, poţi să fii un personaj pus pe cafteală, precum Hulk, poţi să-l impersonezi pe Captain America, gata oricând pentru următoarea faptă eroică de pe listă, sau poţi să zbori peste clădiri în pielea metalică a lui Iron Man, ajutându-ţi din când în când camarazii cu mici firimituri tehnologice. De partea cealaltă a baricadei stau răufăcătorii (villains), nişte făpturi îngrozitoare hotărâte să măture pe jos cu civilizaţia noastră dragă şi înfloritoare. Mai multe despre ei ceva mai târziu.
2. I can do this all day!
„BREAKING NEWS! Întrerupem funcţionarea normală a revistei pentru a transmite o ştire absolut tulburătoare. Trei tineri au fost surprinşi în cursul dimineţii, în plin centru al Constanţei, în compania unor miniaturi ce înfăţişau eroi din universul Marvel. Nu este clar ce urmăreau tinerii, dar ipotezele vorbesc despre invocarea demonilor şi alte ritualuri macabre. Agenţii sosiţi la faţa locului au mărturisit că nu s-au confruntat cu un astfel de caz în peste treizeci de ani de carieră. Un martor ocular ne-a declarat în exclusivitate că unul dintre cei trei intenţiona să picteze miniaturile. Vecinii sunt bulversaţi. Nu schimbaţi pagina, vom reveni cu alte detalii şocante.”
Miniaturi, aşadar. Acesta este ingredientul secret al lui Marvel United. Nu degeaba compania producătoare se numeşte Cool Mini or Not. Miniaturile nu sunt tocmai clasice, ci sculptate astfel încât să impresioneze, cu capetele voit supradimensionate. În caz că nu ştiai, există un stil împământenit în manga şi anime denumit chibi, stil ce stă la baza minunatelor creaţii ale celor de la CMON. Prezenţa lor în joc nu este esenţială, de acord. Jucătorii s-ar fi putut descurca şi cu nişte desfăcătoare de bere montate în nişte standuri. Cu toate acestea, parcă imersiunea este alta atunci când o muţi pe Black Widow de colo şi poţi aprecia caracterul tactil al experienţei. Miniaturile vin gri, dar dacă te pricepi să le pictezi este cu atât mai bine. Sunt mulţi jucători în hobby ce selectează board game-urile pe care le cumpără cu gândul la cum vor colora diversele componente din cutie.
3. Avengers, assemble!
Designerii Andrea Chiarvesio şi Eric M. Lang au răzuit până la măduvă mecanismele existente, reuşind să creeze un sistem disponibil oricui, uşor de înţeles şi captivant în simplitatea sa, iar punctul central al lui Marvel United este cooperarea. Cooperare? Păi oare nu sunt jocurile sinonime cu competiţia din cele mai vechi timpuri? Nu în asta rezidă farmecul – să te baţi cu cărămizile, piatra şi aurul în piept la sfârşitul unei partide câştigate, în timp ce învinşii te felicită sugându-şi gingiile de invidie?
Ei bine, din câte se pare, cercetătorii britanici, sau alţii ca ei, au ajuns la concluzia că, pe lângă încăierările susţinute în jurul tablei de joc, oamenii pot simţi satisfacţie şi lucrând împreună pentru dovedirea unui duşman comun. Mind-blowing, ştiu. Nebunia jocurilor cooperative a început, ca şi în viaţa reală, cu Pandemic, un joc super popular apărut în urmă cu mai bine de zece ani în care jucătorii lucrau împreună pentru a opri patru pandemii pornite simultan (da, patru).
Revenind la superoile noastre, Marvel United le dă celor 2-4 coechipieri (se poate juca şi solo) posibilitatea de a-şi măsura forţele cu Red Skull, Ultron sau Taskmaster, exemple celebre din panoplia băieţilor răi puşi pe distrugerea lumii. Într-un oraş stilizat, compus din şase plăci ce reprezintă locaţii „fierbinţi”, eroii încearcă să demonteze maşinaţiunile răufăcătorului suprem jucând cărţi şi efectuând acţiunile reprezentate pe ele. Altfel spus, când îţi vine runda poţi juca o carte dintre cele disponibile la acel moment. În funcţie de ce simboluri sunt pe ea, te poţi muta într-o zonă adiacentă, poţi face o acţiune eroică (de salvare a civililor aflaţi în pericol în locaţia ta, de exemplu) sau poţi să dau frâu liber agresiunii ancestrale, împărţind cu nemiluita pumni în dreapta şi în stânga. Cum spuneam, unii eroi sunt mai mobili decât alţii sau deţin în pachet cărţi ce le permit să se specializeze pentru un anume gen de activitate. Indiferent de personajul ales însă, marele schepsis mecanic stă în posibilitatea de a folosi inclusiv efectele ultimei cărţi jucate de coechipieri. Aşadar, atunci când alegi o carte, trebuie să ţii seama şi de ce a jucat persoana dinaintea ta, dar şi de cum poţi ajuta partenerul care vine după tine. Trebuie să te gândeşti şi să te sfătuieşti cu ceilalţi jucători pentru a găsi strategia optimă de a utiliza cu cap toate resursele disponibile.
Nu uita că răul nu doarme. Din contră. După trei cărţi ale eroilor, personajul negativ joacă propria carte extrasă random din pachetul personal. Aceasta îi indică modul în care se deplasează şi ce ravagii face în locaţia unde ajunge. Cum atacă jucătorii, cum creează panică şi haos, cum pune în pericol bieţii trecători sau vânzători de shaorma cu de toate. Ca să aveţii o cât de mică şansă de a vă lupta cu boss-ul, trebuie mai întâi să completaţi două dintre cele trei misiuni existente, astfel încât să-i disturbaţi semnificativ planurile pe termen lung.
Una peste alta, provocările ridicate de joc nu ţin de complexitatea regulilor. Deşi pe cutie scrie 14+, sunt sigur că orice elev de clasa a treia ar putea să înţeleagă cu uşurinţă tot ce are de făcut. În plus, modul de joc cooperativ facilitează învăţarea regulilor pentru că te poţi sfătui în orice moment cu ceilalţi jucători, fără să existe riscul de a dezvălui niscaiva informaţii sensibile.
Îmi imaginez că Marvel United ar funcţiona perfect pentru o familie cu copii puşi pe şotii, captivaţi de filmele Marvel, pe care părinţii încearcă să îi dezlipească de telefoane. Este rapid, este fun, este uşor de jucat. Din păcate, pentru grupul meu obişnuit de jucători, tocmai această complexitate redusă a reprezentat motivul pentru care jocul nu a prins în mod deosebit. Totuşi, eu îl mai joc uneori singur, la două mâini, şi îmi imaginez că salvez lumea. Nu reuşesc. Apoi îmi aduc aminte că n-am spălat vasele. Chiuveta mă priveşte încruntată, burduşită de oale şi castroane. Vin acum, scumpo! Măcar pe tine să te salvez.
În încheiere, trebuie să recunosc, cooperarea este cheia. Chiar bunicul zicea: îmi place să cooperez cu ceilalţi doar atât timp cât înţeleg să facă ce li se spune. Şi să tacă, naibii, din gură!
