Pentru că mi-a plăcut mult seria de articole cu tentă nostalgică ce au populat rubrica de jocuri video a G42 în ultimele luni (în care Cristi și Alex și-au dat boomărama pe față, deși ei sunt cel puțin millenialși), m-am gândit să scriu câte puțin despre un MMORPG care mi-a ocupat o parte considerabilă din copilăria de zoomer.
Chiar dacă începusem cariera de gamer înrăit în cel mai casual mod posibil, cu jocurile Flash de pe Kongregate, aveam să descopăr după ceva timp ce înseamnă cu adevărat ore întregi de grind, satisfacția pe care o simți când ajungi la un nivel nou în vreun skill dar și frustrarea de a pierde din nou și din nou în fața unui dragon semi-legendar (Elvarg, pentru cunoscători). Cum v-ați dat seama probabil din titlu, mă refer la Runescape.
Trebuie să recunosc, în războiul (imaginar) dintre Runescape și World of Warcraft, eu eram băiatul ăla ciudat care ținea cu Runescape. Asta deoarece Runescape era atunci (și e și acum) măcar parțial gratuit, așadar îmi era accesibil. Apoi, cerințele minime pentru a-l juca erau extrem de rudimentare, așa cum era și grafica jocului, deci puteam să mă joc de pe minunăția de laptop pe care o aveam atunci. Firește, jocul arată per total mult mai bine acum, deși încă păstrează unele zone care nu au primit atenția cuvenită de mult timp și sunt exact la fel cum mi le amintesc de acum mai mult de zece ani. Nu că m-aș plânge.
Prima amintire pe care o am despre joc se petrece puțin după momentul în care m-am logat întâia dată. Ieșisem din Lumbridge (orășelul în care fiecare aventurier își pornea călătoria în Gielinor) și umblam hai-hui prin sălbăticie. Fiind un noob, nu aveam armură sau arme la mine, iar când un bandit m-a văzut așa de neajutorat, s-a hotărât să mă trimită înapoi în Lumbridge și să mă ușureze de vreo suta de galbeni pe care reușisem până atunci să o agonisesc. Stand and deliver! Ce a urmat a fost un rage quit specific vârstei. Firește, m-am întors după cinci minute și m-am reapucat de treabă.
Un alt lucru care mi-a rămas în minte cu privire la Runescape este muzica foarte faină. Primele melodii pe care le asculți în joc sunt un fel de dungeon synth, adică muzică are un vibe medieval dar e cântată cu un sintetizator. Still Night, Flute Salad, Barbarianism și faimosul Sea Shanty 2 sunt niște melodii pe care de fiecare dată când le ascult mă întorc în timp spre o perioadă din viața mea pe atât de lipsită de griji pe cât era plină de acnee.
În fine, vă recomand să ascultați și voi și să vă gândiți că aveți probleme cu tenul.
Povestea din joc se complică treptat. Quest-urile încep cu unele în care trebuie să ajuți un bucătar să pregătească un tort și un fermier să-și tundă oile, ajung la bătălii epice cu demoni și dragoni, pentru ca mai apoi să ai de-a face cu zei și zeițe, călătorii în timp, pinguini malefici, pirați zombie, troli, elfi, maimuțe și așa mai departe. Că tot am menționat zei și zeițe, în Runescape aceștia sunt de fapt muritori care într-un fel sau altul au acumulat o cantitate suficientă de anima – echivalentul midiclorienilor din Star Wars sau a Weave-ului din Dungeons and Dragons, adică o formă de energie mistică ce există în tot multiversul și care este de fapt sursa magiei. Desigur, există excepții în ceea ce privește originea zeilor, în poveste intervenind zei primordiali (Elder Gods), ce au creat multiversul doar pentru a genera anima pe care o vor consuma urmașii lor, precum și Zaros și Seren, care au fost creați direct de Mah, un zeu primordial. Nu o să vă plictisesc cu detalii din lore-ul extrem de stufos al jocului, spun doar că merită cercetat și că e absolut fascinant.
O întrebare bună ar fi dacă în 2021 m-aș reapuca de Runescape după atâta timp. Ei bine, pot să spun că păstrez iconița lui pe desktop și că uneori, cam o dată la câțiva ani, pentru câteva săptămâni sunt din nou the World Guardian, aventurierul ce a pornit din Lumbridge.
