Am în ludotecă vreo şaptezeci de jocuri. Aş vrea să am mai multe, dar nu am unde să le pun. Oricum le-am dosit peste tot. În dulapul cu haine, peste tricouri, în noptieră, sub pat, în cămară, printre borcanele cu castraveţi muraţi, în baie, în spatele bidoanelor cu detergent, pe balcon. Orice uşă deschizi la noi în apartament, sunt şanse să îţi cadă un joc în cap. Sau o pisică. Sau o carte, pentru că, vorba poetului: A mind needs books like a sword needs a whetstone.
În orice caz, această nebunie a început în momentul în care soţia, cunoscând pasiunea mea pentru cărţile lui George R.R. Martin, mi-a făcut cadou jocul despre care scriu în acest articol. O cutie mare, grea, pe care abia putea să o ţină în mână. Îmi aduc aminte cât de entuziasmat am fost atunci când am tăiat folia protectoare, am ridicat capacul cutiei şi am admirat belşugul de componente. Privind retrospectiv, însă, îmi dau seama că nu a fost cel mai potrivit joc cu care să dăm startul unei colecţii.
Cu siguranţă, nu am fost noi singurii care să facem cunoştinţă cu hobby-ul pe aripile (Aripi negre, vorbe negre) jocului Urzeala Tronurilor. Fenomenalul succes al serialului a făcut ca board game-ul să apară inclusiv pe rafturile hypermarketurilor autohtone. Proastă decizie. Îmi imaginez cum vreun tată, cuprins de acelaşi entuziasm ca şi mine, şi-a strâns copiii în jurul mesei pentru a se bucura de câteva ore de digital detox. Nu a citit regulamentul în prealabil, convins că avea să îngurgiteze regulile în câteva minute, între două pahare de gin tonic şi un caltaboş de casă. Cât de greu poate să fie? Până la urmă, e un fel de Monopoly, nu? Ei bine, you know nothing, John Snow.
Pentru un neofit, jocul acesta este un colos. Este ca şi cum n-ai băut toată viaţa decât bere radler, iar acum te pui să tragi pe nas palincă de prune, şaizeci de grade alcoolice. De parcă ai urcat doar până la etajul doi al mall-ului, iar acum iei la pas Strunga Dracului, neştiind că poţi avea surpriza de a părăsi creasta cu tot cu ea. În fine, este ca şi cum ai pune pentru prima dată mâna pe mânerul unei săbii şi îl provoci pe Sandor Câinele Clegane. Ce zici, cu câte capete ataşate de trup vei rămâne în urma luptei?
Pentru cei cu ceva experienţă în câmpul jocurilor pe tablă, contactul cu Urzeala Tronurilor este de aşteptat să fie unul mult mai blând. Mai ales dacă jucătorii au ceva ataşament faţă de acest univers fantasy. Îmi imaginez că nu este nevoie să explic aici care este treaba cu marile case, cu sălbaticii, cu Ned Stark, cu Lannisterii care îşi plătesc întotdeauna datoriile şi cu marele Zid (nu, nu ăla al lui Sartre). Pentru cei care habar nu au despre ce vorbesc, le recomand să caute cărţile şi nu serialul, pentru că acela seamănă cu o călătorie cu trenul care începe feeric şi se termină cu vagoanele răsturnate cu roatele în sus, împrăştiate care încotro. Este drept că şi seriei îi lipsesc vreo două romane în coadă. George R.R. Martin a depăşit cu aproximativ opt ani data publicării celei de-a şasea cărţi şi pentru că, ahem, Valar morghulis, gurile rele zic că Brandon Sanderson se antrenează să împacheteze şi această serie, aşa cum a făcut deja cu The Wheel of Time.
Revenind la joc, acesta a fost publicat în 2011, fiind o ediţie îmbunătăţită a celei originale, din 2003. Design-ul îi aparţine lui Christian T. Petersen care, la vremea respectivă, era liderul influentei companii americane Fantasy Flight Games. În principiu, jocul încearcă să recreeze evenimentul cunoscut în cărţi drept războiul celor cinci regi, aşadar o confruntare epică între marile case din Westeros pentru a dobândi controlul asupra ingratului Tron de fier.
În primul rând, o partidă se poate desfăşura, conform indicaţiilor de pe cutie, cu trei până la şase jucători. Cu un asterisc, aş spune eu. Adică jocul este catastrofal în trei, foarte slab în patru şi cumva nesatisfăcător în cinci. Pentru a te bucura de întreaga experienţă, este musai ca fiecare dintre cele şase facţiuni (Stark, Lannister, Greyjoy, Baratheon, Tyrell şi Martell) să fie controlate de cineva.
În al doilea rând, mecanismele principale sunt de de tip american. Presupun multă interacţiune, conflict, alianţe şi, în dulcele stil Game of Thrones, înjunghieri pe la spate. Prietenul din prima rundă poate fi duşmanul din cea de-a cincea, iar negocierea este esenţială pentru a obţine victoria. Încă de la început, jocul te face atent să nu ai încredere în Nimeni. Mai ales în Nimeni.
Îl al treilea rând, aşa cum spuneam mai sus, cutia este doldora de componente. Tabla jocului, o frumoasă hartă a Westerosului, nu pare sighinaşă nici dacă este întinsă pe o masă de douăsprezece persoane. Apoi, fiecare dintre jucători primeşte la început porţia sa de unităţi (infanterie, cavalerie, nave, catapulte), cărţi care reprezintă diverse personaje specifice fiecărei mari case, dar şi o grămadă de jetoane. Nu exagerez când zic grămadă. Sunt jetoane pentru distribuirea ordinelor, jetoane de influenţă, jetoane de provizii, jetoane de garnizoană, jetoane de dominaţie, jetoane de puncte de victorie, dar şi un jeton care marchează pe o pistă gradul de ameninţare al sălbaticilor aflaţi la nord de Zid. Le voi număra într-o zi pe toate, dar not today.
Nu voi intra în amănunte foarte detaliate privind gameplay-ul, însă o partidă presupune existenţa a maxim zece runde, la finalul cărora va câştiga jucătorul care controlează cele mai multe castele, aşadar este primul pe pista punctelor de victorie. Altfel, dacă la un moment dat cineva controlează şapte castele, acesta câştigă imediat, spre groaza celorlalţi jucători, pentru că, atunci când joci Urzeala tronurilor, fie câştigi, fie mori. Nu există cale de mijloc.
O rundă este structurată în trei faze. Prima, faza Westeros, simulează diverse incidente care au loc pe continent, influenţând astfel raportul de forţe şi starea armatelor fiecărei case. În această fază se extrage o carte specifică ce declanşează un eveniment. Acesta ori permite recrutarea de noi unităţi şi plasarea lor pe hartă, ori obligă jucătorii să îşi reorganizeze armatele în funcţie de proviziile pe care le deţin, ori, cel mai interesant, forţează fiecare facţiune să liciteze pentru poziţiile dominatoare de pe una dintre cele trei piste de influenţă: Tronul de fier, Feude şi Curtea Regală. Prima casă de pe fiecare pistă obţine un jeton special şi câteva puteri interesante.
A doua fază este cea de planificare. În acest moment, jucătorii trebuie să ataşeze, în secret, un jeton de comandă fiecărei unităţi sau armate de pe tablă. Ordinele sunt de marş (şi atac), de apărare, de susţinere a unei alte unităţi, de consolidare a puterii sau de a crea haos în teritoriile inamice prin jaf şi agresiune. După cum ştim, haosul nu este rău. Haosul nu este un puţ. Haosul este o scară. Trebuie doar să urci pe ea.
A treia şi ultima fază este faza de acţiune. Acum se devoalează ordinele şi încep, nu să se discute, ci să se execute. Se obţin jetoane, se mută armatele pe hartă, se fac alianţe ad-hoc, se promit câte în lună şi în stele, se şantajează, se ameninţă cu spălatul vaselor şi cu dormitul pe preş, se rup prietenii care ţin de decenii şi se fac altele noi şi proaspete, pentru a se fărâma din nou. Şi, mai mult ca orice, au loc bătăliile.
Deznodământul fiecărei confruntări ţine de numărul şi calitatea trupelor implicate, de suportul disponibil (aici contează comenzile de susţinere, prin care poţi ajuta inclusiv armatele celorlalte facţiuni), de comandant (fiecare combatant joacă o carte reprezentând un lider al casei sale – de exemplu, tânărul lup Robb, monstruosul Joffrey, expansivul Loras, teribilul Euron, isteţul Tyrion sau senzuala Arianne), dar şi de un element de şansă reprezentat nu de zaruri, ci de un pachet de cărţi cu rol similar.
În concluzie, Urzeala Tronurilor, este un joc pe care îl recomand grupurilor de şase jucători care pot să îşi controleze emoţiile, nu se lasă uşor afectaţi şi nu se tem de perspectiva unei încăierări generale. Pentru restul, vorba bunicului, există Sărbători fericite! Winter is coming!
