War of the Ring (ediția a doua)(timp de citire: 13 minute)

Într-una din zile, stăteam prăvălit în şezlong şi mă uitam cum un coleg de plajă se tot chinuia să-şi descleşteze maxilarul înţepenit în jurul unui ştiulete de porumb parţial devalizat de boabe. Cred că tocmai acest conflict, această zbatere colosală, m-a făcut să întreb pe negândite, cu voce tare:

— Oglindă, oglinjoară, care este cel mai epic board game din ţară?

— În primul rând, stimate utilizator, eu nu sunt oglindă, răspunse globul strălucitor aflat pe ghereta cu mici şi vată de zahăr. Sunt un palantir antrenat să înţeleagă şi să genereze text care să imite fidel o conversaţie umană. În al doilea rând, nu ai specificat care ţară. Ţara Haţegului? Ţara Galilor? Ţară, ţară, vrem ostaşi? Şi în al treilea rând, ia zi, nu te ispitesc cu un cornet cu hamsii?

— Nu, mulţumesc.

— O sămânţă de dovleac, atunci? Doldora de omega-trei, carotenoizi şi fitomenadion. Ţi-o prăjesc cât ai zice peşte.

— Mă gândeam mai degrabă la un Pământ decât la o ţară, am zis eu timid, zgâriind cu unghia capătul unui chiştoc de Kent ce se ridica semeţ din nisip.

— Pământul făgăduinţei? Pământul Sfărâmat? Pământul deocamdată? făcu globul neputându-şi ascunde enervarea din vocea sintetică. Apropo de pământ. Porumbul creşte în pământ. Să-ţi dau unul fiert? Sau o gogoaşă înfuriată? Ia vezi cum arde!

— Arde?

— Arde, frige, n-are gură ca să…

— Pământul-de-Mijloc, am ţipat eu, hotărât să pun capăt deşănţatei strigături.

— Ah, aşa mai vii de acasă, tinere elf, exclamă palantirul cu un zâmbet de satisfacţie întinzându-i-se între meridiane. Pământul-de-Mijloc, sigur că da. Ei bine, jocul pe care îl cauţi matale se numeşte War of the Ring, a doua ediţie a fost lansată în 2011 de către Ares Games, iar designul aparţine celebrului trio italian: Roberto Di Meglio, Marco Maggi şi Francesco Nepitello. Ia vino tu mai aproape să-i auzi povestea!

***

Pesemne ai locuit în ultima vreme sub un bolovan de dimensiunile Ereborului dacă nu ştii nimic despre Lord of the Rings, Gollum, Gandalf şi Aragorn, nobilul fiu al lui Arathorn. Considerată a fi cartea de căpătâi a genului fantasy, creaţia englezului J. R. R. Tolkien a influenţat nu doar scriitorii, dar şi cineaştii sau designerii de jocuri. Ca să nu mai vorbim despre fabricanţii francezi de mobilă, care au produs un dulap din lemn de cireş numit Bilbo! (o pomană de numai șase mii de euro, plătibili în rate). Aşadar, dacă nu faci diferenţa între Sauron, Saruman şi Salman Khan, poate ar trebui să te orientezi către un joc ce abordează o altfel de temă.

War of the Ring

Trecând peste sursa lui de inspiraţie, rămâne să stabilim despre ce fel de joc discutăm. Ei bine, la fel ca în cazul frizerului poreclit Comanşul, numele spune totul. Deşi teoretic poate fi jucat şi în trei sau patru jucători, în realitate War of the Ring este un wargame pentru doi combatanţi, împănat cu mecanisme mai puţin specifice genului, precum hidden movement.

Câte ceva despre wargames

Dacă tot am pomenit termenul de wargame, merită amintit că primul astfel de joc a fost inventat de profesorul prusac Johann Christian Ludwig Hellwig în 1780, din dorinţa de a le explica principiile de bază ale războiului fandosiţilor săi elevi. Spre deosebire de şah, de exemplu, care utiliza reguli simple şi componente puţine, dar apela la un înalt grad de abstractizare pentru a crea situaţii complexe, acest nou tip de joc se concentra pe simularea cât mai fidelă a realităţii din teren. Iar în teren armatele nu se luptau pe pătrăţele albe şi negre, cu regina învârtindu-se ca un derviş pentru a spinteca totul în cale. Asta numai în filmele Disney se întâmplă.

Armatele vremii, ca şi cele moderne, beneficiau de diferite unităţi de infanterie, cavalerie sau artilerie, bine organizate şi numerotate, care luptau în mlaştini, dealuri şi tranşee, ca orice buni militari ai vremurilor respective. Şi nu a durat mult până când jocurile de război să încorporeze aspecte logistice, precum convoaiele de aprovizionare sau efectele vremii şi anotimpurilor, hărţi topografice, zaruri, ca element impredictibil şi arbitri care să urmărească mişcările secrete ale trupelor. Desigur, toate aceste suplimente au făcut ca regulile jocurilor să explodeze într-o spirală somptuoasă, regulamentele devenind adevărate manuale ce trebuiau analizate temeinic cu mult timp înainte de a atinge orice piesă de pe tablă.

Cele două războaie mondiale au afectat popularitatea wargame-urilor prin brutalitatea conflictelor şi lipsa metalului din care se confecţionau miniaturile în acea perioadă. Nici măcar eforturile lui H. G. Wells, care a publicat o carte cu reguli de luptă pentru soldăţeii din plumb, nu au reuşit să revitalizeze hobby-ul. Din fericire, anii cincizeci au marcat apariţia primelor jocuri de război care să devină adevărate succese comerciale, deschizând porţile unei perioade de aur. De altfel, în 1977 a apărut primul War of the Ring, joc care nu avea nicio legătură cu cel de faţă. Unul dintre codesigneri era neobositul Richard H. Berg, care a văzut în universul lui Tolkien un tărâm virgin gata să fie explorat de mecanismele implementate deja cu succes în jocuri despre Gettysburg, conquistadori, cruciaţi şi campaniile militare din Nordul Africii.

După vreo douăzeci de ani în care a fost marginalizat, mai ales din cauza popularităţii crescânde a unui nou sistem pe nume Dungeons and Dragons, wargame-ul a cunoscut o resurgenţă odată cu trecerea în noul mileniu. Deşi nu a depăşit statutul de hobby de nişă, a beneficiat de designeri creativi, pregătiţi să împrumute noi mecanisme de la jocurile de tip euro şi nu numai. În plus, temele abordate au început să fie printre cele mai diverse. Pe lângă bătălii istorice, şi-au făcut apariţia marile conflicte spaţiale, universul Star Wars, universul Warhammer 40K, Dune, Game of Thrones sau mythosul lui H. P. Lovecraft. În acest context, nu este surprinzător faptul că War of the Ring a fost (re)lansat în 2004, cu un sistem complet nou de reguli, reguli care au trecut printr-un proces de revizuire pentru ediţia a doua, cea din 2011.

Câte ceva despre desfăşurarea jocului

În War of the Ring doi jucători iau parte la confruntarea celor două grandioase armate. Pe de o parte, sunt Oamenii Liberi, identificaţi cu albastru, alături de legendarii companioni ai frăţiei inelului. De cealaltă parte, sunt armatele Umbrei Lordului Sauron, identificate cu roşu şi conduse de înfricoşătorii săi ucenici. Confruntarea respectivă, din câte îți poți aduce aminte din cărţi sau filme, a fost una inegală, ceea ce naşte condiţiile pentru o dispunere asimetrică a forţelor combatante. Dacă roşul are la dispoziție un izvor nesecat de legiuni de orci, trolli, uruk-hai, shanka şi mai ştiu eu ce alte dihănii blănoase, pregătite să se întoarcă pe tabla de joc odată ce au fost suprimate, trupele albastre sunt limitate ca număr şi, odată învinse, sunt eliminate definitiv din joc. În plus, armatele „oamenilor” nici măcar nu sunt dispuse să lupte. În afară de elfi, care sunt toţi nişte bunici cocoşaţi de artrită cu memoria cât elefantul, restul naţiunilor fragilei alianţe iau în derâdere până şi existenţa vreunui pericol. Degeaba le spui tu că Winter is coming, băieţi, lăsaţi naibii daiquiri-ul şi hai să dăm vârtos la lopată. Pentru a aduce în război îndărătnicii nordici, dwarfii sau oamenii din Rohan şi Gondor, jucătorul albastru trebuie să utilizeze abilităţile diplomatice ale membrilor frăţiei.

War of the Ring

Dacă tot vorbim despre frăţia inelului, experienţa, bunul simţ şi Tolkien însuşi ne spun că marea speranţă de victorie a Oamenilor Liberi rezidă în capacitatea unor hobbiţi de a distruge cea mai potentă armă a lui Sauron, the One Ring. Până la topirea acestui horcrux în Muntele Doom însă, este cale lungă şi grea, mai ales că frăţia pleacă tocmai din Rivendell, iar pe traseu nazgulii sunt ghiotură.

Ca alternativă la distrugerea inelului, albastrul poate câştiga şi militar, pentru aceasta având nevoie de cucerirea a doar patru puncte de victorie, faţă de roşu, care are nevoie de zece. Cu toate acestea, ţinând cont de dezechilibrul prezent pe tabla de joc, acele patru puncte sunt mai degrabă o capcană, mai ales dacă eşti începător.

Câte ceva despre mecanisme

Dacă speri să regăseşti în War of the Ring mai multe elemente ale tendinţei actuale de simplificare a regulilor, mă tem că vei fi dezamăgit. Acest joc trebuie să fie epic, trepidant, colosal, gata să permită o „imersiune” completă în conflictul din al treilea ev din Middle-Earth. Nu se împiedică nimeni în cincizeci de pagini de regulament când urmăreşte acest deziderat. Aşadar, dacă nu eşti pregătit să îngurgitezi mental o mare cantitate de excepţii şi chichiţe, am o veste proastă pentru tine: You Shall Not Pass, Flame of Udûn!

War of the Ring

În altă ordine de idei, zarurile trebuie rostogolite. Ce altceva ai putea să faci cu ele, se întreba şi Prietenosul, adresându-se lui Shivers într-una dintre cărţile lui Joe Abercombie. Şi ce ar putea fi mai bun decât un set de zaruri, mă întreb, dacă nu mai multe seturi de zaruri? Aşa cred că s-au gândit şi designerii, motiv pentru care, pe lângă zarurile clasice utilizate pentru a stabili rezultatul bătăliilor, în War of the Ring există seturi de zaruri de acţiune pentru fiecare facţiune în parte. Acestea sunt rostogolite la începutul fiecărei runde şi feţele astfel rezultate sunt utilizate pentru a efectua acţiunile disponibile. În mare, acestea sunt:

— Army: prin care muţi armate, ataci adversarul şi joci anumite cărţi (cu simbolul army). Care cărţi? Voi reveni asupra lor mai târziu;

— Muster: prin care aduci pe tablă noi trupe, iei decizii diplomatice şi joci cărţi specifice;

— Event: prin care tragi cărţi din pachetele tale şi joci orice fel de carte, indiferent de simbol;

— Character: prin care se pot face tot felul de lucruri care implică personaje şi lideri, inclusiv deplasa armate, activa evenimente şi muta frăţia inelului pe hartă;

— Eye of Sauron (doar pentru roşu): care contribuie la sporirea şanselor de a descoperi unde se ascund Frodo şi nestatornicii săi camarazi.

Dacă tot am ajuns la frăţia inelului, trebuie să recunosc că modul în care a fost implementată tematic deplasarea acesteia în secret este elementul meu preferat din tot jocul. Aşadar, utilizând un zar de tip character, jucătorul albastru poate decide să avanseze poziţia frăţiei cu o unitate. Această mişcare nu este, însă, evidenţiată pe hartă, ci pe un track special, pe care se pot acumula, în acelaşi mod, mai multe mutări. Abia când Sauron descoperă poziţia purtătorului inelului sau el însuşi îşi declară poziţia actuală, dintr-un motiv sau altul, miniatura frăţiei se mută efectiv pe hartă, contorizându-se un număr de “paşi” identic cu cel de pe track. Pe de altă parte, la fiecare mutare, jucătorul roşu are şansa lui de a descoperi inelul şi de a se comporta ca un politician veritabil, punctând la capitolul corupţie (corruption). Dacă vreodată corupţia ajunge la doisprezece, jocul se termină, pentru că nici măcar Fondul Monetar Internaţional, Comisia Europeană şi Elon Musk călare pe Tesla nu mai pot salva soarta oamenilor din Middle-Earth.

War of the Ring

Şi acum ceva despre cărţi, până nu apucă să crească TVA-la la nouăsprezece la sută. Pentru a spori şi mai mult sentimentul de implicare în povestea lui Tolkien (nu degeaba jocul este supranumit Lord of the Rings in a box), fiecare jucător are la îndemână două pachete cu cărţi din care trage progresiv, pentru a activa ulterior evenimente prin intermediul zarurilor. Unele evenimente sunt foarte situaţionale, presupunând, de exemplu, existenţa anumitor personaje în anumite regiuni, dar satisfacţia declanşării unei secvenţe cunoscute din cărţi sau doar imaginate (precum întâlnirea lui Frodo cu Galadriel, trezirea enţilor, venirea vulturilor şi a oamenilor morţi din Dunharrow sau implicarea în război a lui Tom Bombadil) este una deosebită. În fine, fiecare carte are şi o abilitate în partea de jos, ce permite utilizarea ei în bătălie, şi nu ca eveniment, pentru simularea unui grad sporit de realism.

Câte ceva despre concluzii

Să numărăm concluziile pe degete de troll, începând cu cele mai neprielnice jucătorului casual:

1. Jocul este lung. Degeaba încearcă să te aburească publisher-ul că o partidă se termină în două-trei ore. Acest scenariu ar fi posibil doar dacă unul dintre jucători şi-ar înfige din greşeală una dintre miniaturi în cavitatea nazală, moment în care ar efectua o Tsukahara şurub peste tabla de joc, punând astfel capăt confruntării.
2. Nu doar că jocul este lung, dar şi setup-ul este lung. Înainte să te apuci măcar de treabă, este musai să plasezi trupele pe hartă conform instrucţiunilor iniţiale, iar timpul în care poţi face acest lucru este invers proporţional cu măsura în care eşti o enciclopedie bipedă a operei lui Tolkien. Sunt convins că unii ştiu poziţia Pelargirului sau a Muntelui Gundabad şi treziţi din somnul de veci, dar pentru cei care folosesc Waze-ul să găsească bucătăria, s-ar putea să fie o provocare.
3. Nu doar că jocul este lung, dar este şi complex. Când am zis că regulamentul are cincizeci de pagini, exprimarea respectivă nu a fost o figură de stil. „Un înger îşi desfunzeşte din aripi albul arctic” (Constant Tonegaru – Cântec pe hârtie) – aceasta este o figură de stil. Regulamentul lui War of the Ring are atât de multe pagini pline de chichiţe încât rivalizează cu acea listă de măsuri fiscal-bugetare, aşa că este nevoie de câteva partide de încălzire până să ajungi să joci una corectă.
4. Jocul este memorabil. Până la urmă, asta contează, nu-i aşa? Te face să simţi că eşti o parte activă a unei lumi incredibile şi că fiecare decizie de-a ta are puterea de a schimba soarta războiului. Eşti un overlord, nu doar un orc rătăcit care priveşte conflictul de pe margine, iar cursul evenimentelor este suficient de diferit încât să discuţi zile întregi despre o partidă anume şi să-ţi aminteşti desfăşurarea ei peste ani şi ani. În final, te întreb, ce dacă jocul e lung? Cu cât e mai lung, cu atât mai dulce e victoria.

Şi cu cât mai lung e jocul, cu atât mai mult timp stai cu posteriorul înfipt în scaun, nepoate, completează bunicul. Dacă tu crezi că Darth Sauron, ăsta, este cel mai periculos lucru din câte s-au pomenit, stai să vezi hemoroizii. Stai să vezi hemoroizii, nepoate!