Așa cum spuneam în precedentul articol, în acest episod am să vă povestesc ceva despre Cursă în vid, un scenariu de film științifico fantastic semnat de Adrian Rogoz și de Gheorghe Săsărman.
Înainte de toate, trebuie să știți că scenariul propus de cei doi remarcabili autori ai ainticipației românești n-a fost niciodată ecranizat. Mai trebuie să spun un lucru important, care ajută la crearea unui context ceva mai larg. Până în 1969 fuseseră realizate trei filme științifico fantastice românești sau care ar fi putut fi etichetate astfel: S-a furat o bombă (1961, în regia lui Ion Popescu-Gopo), Pași spre Lună (1963, tot în regia lui Ion Popescu-Gopo) și Faust XX (1964, de asemenea în regia lui Ion Popescu-Gopo, care a scris și scenariul). Așadar, speranțe pentru realizarea unui film hard sf ar fi fost în acel an. Din păcate, așa cum spuneam, Cursă în vid n-a văzut niciodată lumina ecranului. Oricum, citind scenariul, ne dăm seama că un ipotetic film pe baza lui chiar ar putea chiar și azi să aibă răsunet.
Să trecem la chestiune.
Scenariul a fost foiletonat în două numere consecutive ale Colecției „Povestiri științifico fantastice”: 354 și 355, care au apărut pe 15 august (într-o vineri), respectiv pe 1 septembrie (într-o luni). Ambele numere au beneficiat de ilustrațiile interioare realizate inspirat de Aurel Buiculescu. De bună seamă, merită menționat și realizatorul ilustrațiilor pentru coperte: Victor Wegeman. În opinia mea, numerele 354 și 355 au fost printre cele mai bine realizate grafic.
La o privire rapidă peste text, un scenarist autentic ar putea strâmba din nas. Scenariul nu este tocmai un scenariu, e mai degrabă o povestire. De bună seamă că așa stau lucrurile. Totuși, există elementele care alcătuiesc în mod normal un text de această factură. Indicațiile scenografice și regizorale se integrează armonios în curgerea poveștii și, împreună cu narațiunea alertă, reușesc să creeze o atmosferă captivantă. Dacă vreodată cineva se va încumeta vreodată să alcătuiască Marea Antologie a CPȘF, ar trebui să ia în considerare selectarea Cursei în vid.
Legat de această ipotetică Antologie, voi face o mică digresiune. În urmă cu mulți ani, cred că prin 2014 sau chiar prin 2013, am discutat cu regretatul Valentin Nicolau despre posibilitatea de a realiza un asemenea demers. Proiectul inițial prevedea o selecție pe mai multe volume din toate prozele publicate în decursul timpului în Colecție, indiferent dacă acestea fuseseră semnate de autori români sau străini. Valentin Nicoloau a fost de acord să publice așa ceva, dar cu condiția ca în Antologie să fie selectați doar autori români. Cuprinderea traducerilor ar fi fost un coșmar logistic pentru orice editor și la fel stau lucrurile și acum. Gândiți-vă doar la efortul de a da de urma unor autori te miri de unde, unii dintre ei trecuți la cele veșnice, pentru semnarea contractelor. Nici doar cu autori români lucrurile n-ar fi stat prea ușor, dar măcar aici, la noi, ar fi fost ceva mai ușor de rezolvat problemele legate de drepturile de autor. În fine, având sprijinul său pentru acest proiect, am realizat, împreună cu domnul Mircea Opriță, o selecție de texte românești care, în opinia noastră, ar fi meritat să revadă lumina tiparului. Din păcate, dispariția prematură dintre noi a lui Valentin Nicolau a condus la abandonarea acestui demers. Dacă, vreodată, un editor curajos va îndrăzni să se înhame la așa ceva, îi pot oferi întregul sprijin. Nu știu ce succes de vânzări va putea avea această Antologie. Probabil unul nesemnificativ, având în vederea că lectura, în România, este într-un declin permanent. Dar știu cu siguranță că Marea Antologie a CPȘF va constitui o unealtă puternică pentru cei care (încă) studiază literatura de gen din România. Și, bineînțeles, va fi o piesă valoroasă în bibliotecile împătimiților de SF, atâția câți mai sunt la noi.
Ne întoarcem la Cursă în vid.
Povestea începe cu Pregeneric: somnul antropoizilor, o descriere cinematografică a unei așezări populate de giganți antropomorfi cu trei ochi și cu păr violet pe creștet. Cititorul, parcurgând această introducere, poate vedea ușor, cu ochii minții, decorul insolit al unei alte lumi, o planetă de altundeva care orbitează un soare enorm, fierbinte, sălbatic. În general, atmosfera prozei-scenariu este apăsătoare, oamenii par gâze firave prinse în țesătura narațiunii, după cum vom vedea.
La scurtă vreme după ce giganții cu trei ochi se retrag la adăpost în niște domuri de piatră, vizibil deranjați de lumina astrului abia răsărit, pe țărmul unui ocean aterizează nava Tellus. Tocmai am trecut de Pregeneric și intrăm în următoarea parte sau următorul capitol
Pământenii
Înainte de toate, așa cum îi șade bine unui scenariu care se respectă, sunt descrise cinematic și succint locurile în care Tellus poposește, dar și astronava în sine. Aflăm astfel că nava era coordonată de un creier electronic, botezat de pământeni POWEL. De asemenea, luăm contact cu cei zece membri ai echipajului. Din liniile de dialog care urmează reiese că exploratorii aveau la dispoziție 130 de ore pentru a observa împrejurimile, prin urmare decid să se împartă în echipe de câte trei și, îmbarcați în trei vehicule de cercetare, niște farfurii zburătoare la bază, urmau să zboare în trei direcții diferite (Nord, Sud și Est), astfel încât să acopere o suprafață cât mai mare. E limpede că al zecelea membru al echipajului trebuia să rămână la bordul lui Tellus, conform protocolului.
Tot din primele linii de dialog ne sunt relevate și numele astronauților: Karel, Julio, Irina, Igor, Bob (comandantul expediției), Joe, Cinghiz, Ram, Evelyn și Nadia.
Echipele de explorare sunt alcătuite rapid, conform tragerii la sorți: Julio, Evelyn și Igor, apoi Bob cu Nadia și cu Joe și, în fine, Ram, Karel și Irina. Cinghiz urma să rămână pe Tellus.
La scurtă vreme după ce Cinghiz rămâne singur, o alcătuire fantastică, transparentă și informă iese din undele oceanului și, plutind lent, se apropie de Tellus după care, fără efort, trece prin blindajul navei și se strecoară în interior.
Spre asfințit, revin la bază Grupul Sudic și Grupul Nordic în vreme ce Esticii încă se lasă așteptați. Cele două grupuri decid, până la întoarcerea Esticilor, să relateze experiențele avute peste zi.
Relatarea grupului sudic
Dincolo de un teritoriu sălbatic, plin de forme de relief zbuciumate, sudicii descoperă un canion enorm cu terase ciclopice. Cineva sau ceva modelase cândva acel canion cu intenție. O rețea de defilee artificiale de dimensiuni impresionante, orientate spre ocean. Iar acele defilee sunt străjuite de șiruri nesfârșite de jilțuri de piatră pe care stau încremenite în moarte făpturile umanoide din Pregeneric. Toate acele ființe poartă pe chip un surâs extatic, cu atât mai tulburător având în vedere neființa lor.
Relatarea grupului nordic
Spre deosebire de Sudici, Nordicii descoperă un podiș, un platou enorm, aflat la o altitudine impresionantă, de peste 4.000 de metri. În acele locuri zac împrăștiate într-un haos deplin fragmente și cioburi de sfere care se dovedesc a fi alcătuite din materiale supergrele/superdense. Ca niște coji de ouă, dar de o duritate semnificativă.
Mai mult, fragmentele aduse de exploratori prezintă puteri telepatice. Astfel cu toții văd cu ochii minții desfășurarea unui război în toată regula între sferele venite din spațiul cosmic și făpturile protoplasmatice de genul celei care penetrase blindajul navei ceva mai devreme și despre care, deocamdată nu mai știm nimic.
Între timp, se întorc și Esticii.
Relatarea grupului estic
Din păcate grupul condus de Bob, comandantul navei Tellus, s-a confruntat cu o primejdie neașteptată. Ajunși în așezarea umanoizilor cu trei ochi, o aglomerare de edificii enorme și de domuri compacte din piatră, fără uși sau ferestre. Pământenii sondează interiorul domurilor cu aparate sofisticate și descoperă încastrate în zidărie oseminte gigantice. Bob decide să foreze unul din domuri cu un laser de mare putere și, spre surpriza totală a celor trei, o mână uriașă iese din piatră, îl înșfacă de Joe care-l asista pe Bob și-l strivește de suprafața domului.
După ce recuperează cadavrul tovarășului lor și-l duc la bordul vehicolului, Bob insistă să se mai joace cu laserul, dar lucrul acesta nu face altceva decât să provoace apariția din domul de piatră a unui uriaș cu trei ochi, rănit și plin de furie, care încearcă, pe bună dreptate, să-l anihileze pe Bob. În cele din urmă, acesta este nevoit să-l omoare pe uriaș, dar, alertați de răcnetele acestuia, alți giganți ies din domurile de piatră. Drept urmare, Bob și cu Nadia se refugiază în vehicolul de explorare și decolează urgent.
Procesiunea
Lucrurile se precipită. Pământenii ajung la concluzia că resturile sferelor reprezintă un fel de costum spațial. Entități vaporoase se adăposteau în acele sfere al cărăor înveliș le asigura și suportul pentru o memorie prodigioasă.
Între timp, uriașii, la adăpostul nopții, se apropie de nava Tellus și, într-o procesiune inedită, incinerează cadavrul celui ucis de Bob mai devreme. Toate indiciile converg către ipoteză conform căreia umanoizii considerau nava Tellus ca fiind manifestarea unei zeități.
Pregătirea evadării
Ca și cum lucrurile n-ar fi mers destul de rău până atunci, „creierul electronic” POWEL se autoblochează deoarece „Pe navă a pătruns o rațiune străină, o forță energetică, de natura quarcilor. Fiți atenți…”
[Suntem în 1969 și, după cum bine știți, Modelul quark fusese propus încă din 1964 de către Murray Gell-Mann și George Zweig. Pe vremea aceea, adică atunci când a fost scrisă Cursă în vid, quarcurile sau quarcii – cum preferați să le ziceți – reprezentau cam tot ce poate fi mai exotic în fizica particulelor elementare]
Desigur, orice tentativă de deblocare a lui POWEL eșuează. În plus, Cinghiz, cel care rămăsese pe navă, este găsit mort în cabina sa, iar ca tabloul să fie complet, apare și o dublură a comandantului Bob. Era limpede că „rațiunea străină” putea să ia orice formă ar fi dorit. În ciuda încercărilor, aparent fără rezolvare, la care sunt supuși pământenii, aceștia reușesc, în urma sacrificiului lui Bob, să identifice intrusul și să-l izoleze. Și astfel, din interogatoriul la care este supusă entitatea străină, cititorii află care este legătura dintre giganții cu trei ochi, făptura plasmatică strcurată la bordul navei și resturile sferelor. Toate acestea, plus alte detalii, le veți afla, cum altfel, citind proza.
Ce vreau să subliniez încă o dată, legat de scenariul Cursă în vid, este faptul că ar putea oricând să fie adaptat, cu minime intervenții și modificări, într-un scenariu modern care, mai apoi, să fie ecranizat. Și din el să iasă un spectaculos film SF pur românesc.
Chiar așa. Ultimul film românesc autentic SF despre care am știință este Hyperion, realizat în 1975, în regia lui Mircea Veroiu după un scenariu de Mihnea Gheorghiu (după o idee de George Langelaan). Au jucat în acel film actori importanți de la noi: Adela Mărculescu, George Motoi, Emmerich Schäffer, Fory Etterle, Ovidiu Iuliu Moldovan și alții. Dacă atunci s-a putut, de ce nu se poate astăzi?
Într-o discuție pe care am avut-o cu cineva, un personaj important din fandomul nostru și care azi nu mai este printre noi, la întrebarea de ce nu se fac și la noi filme SF mi s-a răspuns că „dom’le, costă prea mult efectele”. Ridicol răspuns. Avem acasă, mulți dintre noi, calculatoare suficient de dotate pe care să realizăm orice cgi-uri ne tună prin cap. Se pot găsi oricând actori (profesioniști sau amatori) care să se implice într-un astfel de proiect pe sume modice. Nu e nevoie de bugete faraonice pentru a obține un film SF spectaculos și bun. E nevoie, în schimb de voință, de dorința de a face așa ceva. Din păcate, fix ingredientele astea ne lipsesc. Știința și putirința s-ar găsi. Voința, nu.
Numărul 355 se încheie cu un episod din foiletonul De la Icar la cuceritorii Lunii semnat de Florin Zăgănănescu, episod în care sunt prezentați cei doi mari competitori în cursa spre Lună: Serghei Koroliov și Wernher von Braun. Urmează apoi un articol despre esperanto și SF întitulat chiar Esperanto și Science-Fiction-ul și semnat de Remi-Maure din Franța. Și, în fine, o prezentare a SF-ului românesc peste hotare. Articolul se intitula Un document remarcabil și era semnat de Herta Spuhn, o remarcabilă traducătoare și un apreciat redactor de carte de la noi.
Numărul 355 a apărut pe 1 septembrie 1969, la nici două luni după ce americanii ajunseseră pe Lună. Vremurile se arătau pline de speranță pentru explorarea spațiului cosmic, dar și pentru literatura SF din România. Ceaușeșscu încă nu fusese fermecat de mirajul nord-corean și, aparent, lăsa literatura să-și vadă de ale ei. În revista Cutezătorii, Dim Dunăreanu își vedea de aventurile sale în serialul Vacanțele unui tânăr liniștit (scenariul: AL Bogdan, ilustrații: Puiu Manu). La TV, oamenii muncii de la sate și orașe se delectau în continuare cu foiletonul deluni, Lunga vară fierbinte. În anul 1969 apăruseră nu mai puțin de 13 titluri SF, majoritatea semnate de autori români.
Aș vrea să închei reamintind ilustratorii celor două numere: Victor Wegeman (copertele) și Aurel Buiculescu (desenele interioare) ale căror creații le puteți admira în voie aici.
