Anii 2000 păreau departe în primăvara anului 1964. Dar așteptările, proiecțiile asupra lucrurilor care urmau să ne bucure în viitor erau aproape, la îndemâna oricui citea Colecția Povestiri Științifico-Fantastice. În cei nouă ani de la apariție, CPȘF pregătise cumva „masele largi, iubitoare de progres” să aștepte cu speranță împlinirea degrabă a celor mai avântate visuri. În 1964 sovieticii și americanii se zbenguiau prin cosmosul apropiat, prefigurând salturile spre alte planete. Radiotelescoape semețe scrutau adâncimile cosmosului. Mark II de la Jodrell Bank și DKR 1000 de la Pușcino, abia intrate în serviciu în 1964, erau pregătite să audă primele șoapte ale unor „frați întru rațiune” risipiți prin Univers. N-a fost să fie nici atunci, nici mai târziu, așteptarea ni s-a mai tocit, dar speranță încă există.
În numărul 227 din Colecție, apărut pe 1 mai, într-o zi de vineri, exista un text semnat de Vladimir Colin intitulat Broasca. N-am să vă spun despre cât de mult a însemnat Vladimir Colin atât pentru fantastica românească cât și pentru fantastica universală. Au făcut-o alții, și nu puțini, cu mai multă grație decât aș putea eu s-o fac aici. Cuvintele mele ar fi de prisos, așadar.
Broasca a apărut în premieră în CPȘF și a fost inclusă după aceea în câteva volume de proze scurte ale autorului: Viitorul al doilea (1966), Dinții lui Cronos (1975), Povestiri științifico-fantastice (1976) și Întoarcere pe Planeta Albastră (1989) fiind considerat și azi unul din textele de referință al autorului. Și pe bună dreptate pentru că, iată, și azi, în anul molimei, la lectură povestirea are același parfum pe care l-a avut și atunci, în 1964. Din acest punct de vedere cred că povestirea a câștigat deja bătălia cu timpul.
Tema povestirii este una simplă, dar cu atât mai generoasă: contactul cu o civilizație extraterestră. Este o temă care a ispitit sumedenie de autori de peste tot și în toate epocile. Remarcabile sunt mijloacele prin care fiecare autor în parte a căutat să nu umble pe cărări deja bătătorite. În cazul de față, s-a reușit cu succes.
În Broasca, contactul nu este unul direct, fără echivoc, ci unul mai degrabă subtil, abia insinuat și realizat prin intermediul unei fetițe. Structura narativă a textului induce cititorului atent și talentat sentimentul unei anume apropieri de un text scris de Lovecraft, și anume Culoarea căzută din cer. Nu e niciun secret că Vladimir Colin a fost influențat, măcar în unele texte ale sale, de Lovecraft și Abraham Meritt, lucru observat și precizat de Florin Manolescu în Literatura SF (Univers, 1980). Dar asemenea lucruri se întâmplă cu oricare autor și e bine că se întâmplă.
Deși cele două texte rezonează unul cu celălalt, ar fi deplasat dacă nu chiar de prost gust să se afirme că Broasca ar fi o pastișă după Culoarea căzută din cer. Nici pomeneală de așa ceva. E ca și cum cineva ar spune că Verde Aixa (Horia Aramă, Albatros, 1976) ar fi o pastișă după Broasca, iar Vegetal (Dănuț Ungureanu și Marian Truță, Nemira, 2014) ar fi o pastișă după ambele. Să-mi iertați aroganța de a așeza Vegetal alături de celelalte două.
Ioana este o fetiță de șase ani, crescută de tatăl ei, un statistician obișnuit să filtreze lumea prin jocul cifrelor exacte și al corelațiilor lipsite de incertitudini. Aflată într-un sat așezat undeva pe malul Dunării, într-o vară, Ioana descoperă în grădină un boț purpuriu, înzestrat cu viață. „Mușcată” fiind de acesta, aruncă „broasca” într-o groapă. Și de aici pornesc întâmplările uluitoare care se aranjează într-o cadență firească de-a lungul poveștii.
Cum cei mai mulți dintre voi cunoașteți povestirea, aș putea să dau spoilere. N-am s-o fac totuși, pentru că aș răpi din plăcerea lecturii celor care n-au citit-o încă.
Am să mă rezum doar la a spune că, în final, cititorul rămâne cu o melancolie, cu un regret dulce-amar. Contactul nu este unul permanent. Civilizația vegetală, speculată și descrisă superb de autor, nu are cum ajunge la noi decât prin puterea gândului. Nu știm dacă vor mai reuși să ne contacteze. Nu știm dacă vom ajunge vreodată în lumea acelor codri înzestrați cu rațiune. Dar știm că există și că ne așteaptă. Poate că asta e tot ceea ce contează.
„Iar pe dinaintea ochilor mi s-au perindat păduri, nesfârșite păduri roșii, peste care arcadele unor imense arteziene scăpărătoare străpungeau nori incendiați și zdrențuiți, ca uriașele flamuri ale unei incomensurabile bătălii cosmice…”
Aflăm apoi, imediat după povestire, că Eusebiu Camilar, inegalabilul povestitor, lucrează la o carte despre Atlantida. O docuficțiune, după cum reiese din mărturisirile acestuia, care să pună în lumină ultimele ipoteze legate de miticul continent. Care, probabil, n-a existat vreodată. O spun geologii, nu eu.
În continuare, ni se spune într-o notă scurtă „că a fost inaugurat cenaclul de literatură științifico-fantastică”. Nu se dă niciun titlu al cenaclului și nici locul de desfășurare. Tot ce știm este că inaugurarea a avut loc pe 13 martie, într-o vineri. La eveniment au participat tovarășii: Mihu Dragomir, Romulus Vulpescu, Vladimir Colin, Adrian Rogoz, Viorica Huber, I. M. Ştefan, Ion Mînzatu, Nina Stănculescu și D. Moroianu. Tovarășul Ion Hobana, membru în Biroul secţiei de literatură pentru copii şi tineret a Uniunii scriitorilor, a rostit un cuvânt de deschidere. După aceea a fost prezentat un film de anticipație realizat de o echipă de cineaști americani. În încheiere, tovarășul D. Todericiu a prezentat o comunicare însoțită de proiecții în legătură cu descoperirea unui manuscris din secolul al XVI-lea în care se vorbește despre rachete și despre eventuala lor folosire ca mijloc de zbor.
Remarcabil și tulburător, aș zice.
Numărul 227 din CPȘF se încheie cu o informare prin care suntem anunțați că La Moscova, în Editura „Molodaia Gvardia”, a apărut o culegere de povestiri premiate la concursul pentru cele mai bune lucrări de anticipaţie, din şapte ţări socialiste. Printre povestirile publicate se numără şi „Cea mai bună dintre lumi” de ION HOBANA şi „Lumina vie” de RADU NOR. De altfel, titlul povestirii lui Ion Hobana a fost ales ca titlu al volumului.
De fapt, mai urmează două pagini. Un careu de cuvinte încrucișate despre Ecuador și un monoverb tot despre Ecuador, plus două anecdote cu Napoleon și Einstein. Coperta numărului 227 a fost realizată de Victor Wegemann
În dimineața zilei de 1 mai 1964, oamenii muncii care au stat acasă au putut vedea la tv, începând cu ora 8:30, manifestația oamenilor muncii care n-au stat acasă.
Tot pe 1 mai 1964, la Colegiul Dartmouth, matematicienii John Kemeny și Thomas Kurts au rulat primul program scris în BASIC.
Niciun cosmonaut sau astronaut nu a sărbătorit ziua de 1 mai 1964 în spațiul cosmic.
1 comentariu
This was a great read, zdrazvite!