Cred că puțini sunt aceia, din comunitatea SF de la noi, care-și mai aduc aminte azi de Mihu Dragomir. Un singur volum de proză SF i-a fost publicat în decursul vieții: Povestiri deocamdată fantastice (Editura Tineretului, 1962) și doar câteva povestiri în Colecția de Povestiri Științifico Fantastice, astfel că lipsa acestuia din memoria colectivă este cumva justificată.
Mihu Dragomir (pe numele său real Mihail Dragomirescu) s-a născut pe 24 aprilie 1919, la Brăila, în familia învățătorilor Octavia-Olimpia și Constantin Dragomirescu. S-a stins din viață pe 9 aprilie 1964, la doar 44 de ani.
În epocă a fost cunoscut mai degrabă ca poet: a avut publicate șapte volume de versuri între 1952 și 1963. E oarecum lesne de intuit că poezia sa de atunci se înscria în cadrul larg și generos al proletcultismului, versurile sale urmând neabătut cadența și normele stabilite de realismul socialist din Republica Populară Romînă.
Cu totul altfel stau lucrurile dacă ne uităm la poemele sale care au fost publicate postum de soția acestuia, Chira Dragomir. Lucian Chișu, care i-a dedicat o monografie, susține și demonstrează că perioada cea mai fecundă a creației poetice a lui Mihu Dragomir a fost cea de dinainte de război. Cert este că odată cu schimbarea de regim din România, Mihu Dragomir a aderat cu entuziasm la noile comandamente. Din păcate, acest lucru nu i-a fost de mare folos, în 1953 a fost epurat din rândurile Partidului Unic și Atoateștiutor pe motiv de „activitate fascistă și antisovietică, fost informator de siguranță”.
Mihu Dragomir a fost publicat pentru prima oară în CPȘF în numărul 158, din 15 iunie 1961, cu povestirea „Pe lungimea de undă a cosmosului”. Următoarele proze ale acestuia din Colecție au apărut postum.
Numărul 229, apărut pe 1 iunie 1964, este dedicat în totalitate recent dispărutului Mihu Dragomir: au fost publicate trei proze – „Trimisul dacilor”, „Discutând în Morse” și „Cutia cu tranzistori” – și poemul „Salahor ceresc”.
Deschiderea numărului 229 a fost făcută de Ion Hobana, care în panegiricul intitulat „S-a stins o flacără”, spunea: „E încă prea devreme, durerea ne e încă prea proaspătă pentru a putea hotărî locul pe care-l va ocupa Mihu Dragomir într-o viitoare istorie a literaturii ştiinţifico-fantastice romîneşti.”
Primul text, „Trimisul dacilor”, ne prezintă povestea lui Danor – „un tînăr ce nu cunoscuse nici femeia, nici războiul” – care este ales să facă parte din tagma păzitorilor templului. Povestea este relatată pe două paliere de timp. Mai întâi, un arheolog pe numele său Emil descoperă la Sarmizegetusa, într-o criptă ascunsă, trupul unui dac perfect conservat, neatins de trecerea timpului. Covârșit de epocala descoperire, Emil își anunță un prieten, care este chiar naratorul, să vină urgent în munți, să asiste la scoaterea trupului neînsuflețit din altarul subteran. Odată ajuns pe munte, aflăm de la Emil circumstanțele descoperirii precum și o serie de informații despre daci. Cam ce-și închipuiau istoricii de atunci despre daci, mai bine zis.
În al doilea palier de timp, cititorul este imersat în perioada în care Danor ajunge să slujească la templul dacic din munți. O serie de ritualuri redate de autor au menirea să ne zugrăvească o imagine fantezistă despre cum mergeau lucrurile prin templele și lăcașurile de cult ale dacilor. Se dovedește că Danor avea obiceiul să pună preoților întrebări deranjante. De fapt o singură întrebare: dacă vreți săbii să vă caftiți cu romanii, de ce nu puneți sclavii să le facă? Și aflăm apoi cale de câteva pagini că dacă sclavii ar fi fost înarmați astfel, preoții și șefimea statului dac centralizat ar fi pierdut puterea. De ce? Pentru că sclavii erau mai numeroși, d-aia. Iată o mostră splendidă de marxism aritmetic. Fie vorba, toate războaiele sau răzmerițele inițiate de sclavi înarmați au fost înăbușite în cele din urmă. Și încă un lucru: societatea dacică, deși era una de tip sclavagist, avea mai degrabă un aspect domestic. Industria sclavagismului nu era atât de dezvoltată ca a statelor avansate ale lumii.
În cele din urmă, ca să scape de pisălogeala lui Danor, preoții decid să-l trimită ca mesager la Zalmoxe, dar fără niciun mesaj. Drept urmare, îl trag în cele trei sulițe prevăzute în regulament și cum am văzut cu toții cum în filmul Dacii cum se procedează.
Dar cum la câmpie începuseră să roiască triburi vrăjmașe, stipendiate probabil de romani, regele, nobilii, preoții abandonează templul și, implicit, pe Danor care rămâne conservat în rășinile de brad vreme de 2000 de ani.
În ultima parte revenim iar în contemporaneitate doar pentru a afla că, printr-un accident, rugul funerar pe care zăcea Danor se aprinde, prin urmare dispare orice urmă, orice dovadă. Totul spre disperarea și deprimarea lui Emil, căruia nu-i trecuse prin minte la început să facă o amărâtă de poză. Situații care se întâmplă…
A doua povestire, „Discutând în Morse”, ne trimite într-o casă cibernetică. Lucru interesant în sine pentru că în perioada aceea știința numită cibernetică abia ieșise de sub index și încă era privită cu oarecare suspiciune de către elementele cele mai avansate ale Partidului, respectiv de către politruci. Care politruci oricum habar n-aveau ce e cibernetica. Dar auziseră ei, cândva, de la fratele mai mare de la răsărit, că ar fi fost o știință imperialistă.
În fine, Naratorul nimerește în casa cibernetică situată undeva în împrejurimile Predealului, într-o poiană dintr-o pădure etc. Mașinile cibernetice din acea casă, de fapt un cub de beton dotat cu o ușă de acces, ceea ce conferă cadrului o atmosferă modernistă prin arhitectura pur funcțională, așadar acele mașini cibernetice care comunicau între ele prin piuituri în cod Morse aveau diferite personalități: una se credea medic chirurg, alta era tobă de gramatică, una se pricepea la matematică șamd.
Naratorul este prins la mijloc de acele mașini autonome și scanat fără voia lui. Trebuie spus că procesul de scanare și evaluare fusese pornit de la gestul banal al Naratorului de a-și aprinde o țigaretă. Cum mașinile erau vădit împotriva fumatului, decid să facă o investigație medicală amănunțită și descoperă rapid că Naratorul avea apendicele inflamat. De aici, pasul logic următor: urma să fie supus unei intervenții chirurgicale.
Autorul nu duce ideea mai departe și oprește totul prin intervenția providențială a Constructorului.
Din discuțiile purtate de Narator cu Constructorul aflăm că țigaretele Mărășești sunt cele mai bune din lume. Ceea ce pare cam deplasat, având în vedere că pe paiața de profil din RPR se găseau și variante mai bune. Pun afirmația asta pe seama bucuriei autorilor de a-și etala simpatiile pentru clasa muncitoare și agricolă. În acei ani, proletarii și ceapiștii fumau cu nesaț Mărășești fără filtru, e dovedit istoric. Maiștrii și șefii de echipă fumau Litoral cu filtru, iar intelectualii se dedulceau cu Snagov cu filtru. Așa erau vremurile atunci.
Ni se arată, în final, că mașinile ar fi reușit cu succes să extirpe apendicele inflamat deoarece chiar Constructorul fusese supus aceleiași proceduri.
Și povestea se termină pentru că nu mai era nimic de spus.
În ultima proză, „Cutia cu tranzistori”, Naratorul găsește abandonată o cutiuță vorbitoare care se dovedește până la urmă a fi un poet cibernetic. Textul este alcătuit practic din dialog, dar acesta e chiar bine realizat și induce o notă de umor. Tribulațiile cutiei cu tranzistori sunt relevate treptat, cum se și cade, și aflăm cum fusese construită și pentru ce și de ce fugise de la Creatorul său.
Spre final, Naratorul își dă seama că a dat peste un flecar cibernetic și nu peste un poet autentic, așa că-l oprește și-l ascunde sub un maldăr de hârtii.
Cele trei proze, scuturate bine de zgura vremii, se dovedesc a fi lecturi agreabile pe care le-aș recomanda oricând.
Numărul 229 se închide cu un poem intitulat „Salahor ceresc”. Din păcate, nu mă pricep să vorbesc despre poezie decât în termeni binari: mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut. În cazul de față, mi-a plăcut.
Mai trebuie adăugat că ilustrația copertei a fost realizată de Victor Wegemann.
În ziua de luni, 1 iunie 1964, poporul a putut să vadă la TV începând cu ora 19:10 „o emisiune veselă pentru copii” bazată pe un text de Octav Pancu-Iași. După care, la TVR a urmat „Nunta lui Figaro”.
Tot în ziua de 1 iunie, URSS și SUA au semnat un tratat bilateral cu o valabilitate de 30 de ani (adică până în 1994) prin care se permiteau deschiderea de consulate în diferite orașe din țările respective. Apăreau primele semne de dezgheț între cei doi poli ai lumii.
