Sub acest titlu, Colecția „Povestiri științifico fantastice” a prezentat publicului din România, în trei numere consecutive (397, 398, 399), o serie de autori de sefe din Italia.
CPȘF #397 Maeștrii anticipației italiene
Numărul 397, apărut pe 1 iunie 1971, adică într-o zi de marți, este deschis cu un articol semnat de Lino Aldani, articol pe care îl redau integral aici pentru că, în opinia mea, poate oferi celor care citesc acest foileton o serie de chei de interpretare ale sefeului care sunt valabile și pentru noi, astăzi.
Science-fiction-ul în Italia
A analiza motivele care au făcut ca, după un neașteptat început în Europa, literatura științifico-fantastică să fie transplantată solid în America este un lucru care ne-ar îndepărta de subiect. Rămîne faptul indiscutabil că în deceniul 1930 – 1940, cînd în Statele Unite literatura științifico-fantastică, luînd ca model motivele cele mai discutabile din proza iui Wells, făcea furori, aici, în Italia, era aproape necunoscută. Urme neînsemnate au lăsat tentativele lui Giorgio Cicogna, un inginer venețian, mort la 33 de ani, sfîrtecat de explozia motorului său cu rachetă, conceput pentru zboruri ultrastratosferice. Povestirile sale, încă de prin 1930, se axau pe sciziunea atomului, pe alte teorii științifice indiscutabile și pe nenumărate elemente de fantezie. Un excelent roman de anticipație, datorat penei lui Giorgio Scerbanenco, apare în fascicule, într-un săptămînal pentru copii, în jurul anului 1938. Intriga romanului era simplă, dar bine închegată, bogată în elemente fantastice și dezvoltată într-o o’rdine ilogică și coerentă.
E vorba, în orice caz, de autori izolați, cazuri sporadice, în comparație cu mulțimea ameri-canilor care au popularizat parti-culele atomului și monștrii cu ochi de insectă. Trebuie să recunoaștem însă că prima lovitură de berbec împotriva rezistenței publicului nostru la un gen gustat de milioane de cititori străini a dat-o romanul foileton.
Emilio Salgari, care pe atunci îi captivase pe cei foarte tineri, e dat uitării. Şi din Jules Verne, care încă rezista, unii încep să prefere „Călătoriei de la Pămînt la Lună” pe „Mihail Strogoff”. Romanul foileton a fost atunci cel care a retrezit în Italia interesul pentru literatura științifico-fantastică. Şi, chiar și după războiul mondial, cînd o activitate editorială bine organizată ar fi găsit ecou în publicul italian, tot romanul foileton – nedemnul foileton – a fost singura ocazie de apropiere de un gen care, între timp, în America se elibera în mare măsură de naivitate și de rămășițele monstruoase, pentru a furniza, depășind experiența lui Leinster și a lui Taine, a lui Del Rey și Heinlein, Kornbluth și Bixby, încercările foarte reușite ale lui Asimov, Simak, Brown și Bradbury.
Dar noi ? Noi stăteam în așteptare. Începutul l-a făcut – dacă nu ne înșelăm – periodicul ,,ALI”, care în 1950, anexînd subiectelor strict aeronautice o secțiune despre rachete, a găzduit, din cînd în cînd, cîte o povestire de anticipație.
Dar prima tentativă serioasă de a răspîndi literatura științifico-fantastică în Italia a fost aceea a lui Lionello Torossi, care, în aprilie 1952, a dat viață unei colecții „Scienza Fantastica”, de-a lungul căreia cititorii italieni au avut primele contacte adevărate cu literatura anglo-americană. Şase luni mai tîrziu, editorul Mondadori cucerea piața cu „Romanzi di Urania” („Romanele Uraniei”), menținînd un monopol care s-a destrămat abia acum trei sau patru ani, cînd au apărut alte reviste specializate.
Firește, fiind vorba de un gen atît de neobișnuit pentru noi, era inevitabil ca, la început, partea rezervată nouă să fie cea de consumatori. Dar – trebuie să recunoaștem – în scurt timp, autorii italieni au apărut precum ciupercile. Deja în 1952 Lionello Torossi găzduia, în frumoasa și efemera sa revistă, povestiri de autori italieni, curajos puși alături de cei străini. Apoi Mondadori i-a acceptat în colecția sa pe Emilio Walesko, Franco Enna, N.H. Laurentix și L.R. Johannis, acesta din urmă autor apreciat și în străinătate. În. aceeași perioadă – 1954 –, ziaristul Franco Bondini, care își demonstrase calitățile de popularizator științific în coloanele ziarului „Corriere della Sera”, publica la E.U.B. din Milano două lungi romane de bună factură.
Era în general o producție bună și uneori foarte bună pe plan calitativ, dar încă prea scăzută în ce privește cantitatea pentru a se putea vorbi de o producție italiană, care avea să se prezinte trei sau patru ani mai tîrziu cu acea regularitate și răspîndire recunoscută, azi, de cei mai mulți…
În toamna anului 1957, „Oltre il Cielo” („Dincolo de cer”) a deschis cu îndrăzneală porțile autorilor italieni, primind debutanți și nume deja afirmate, printre care Massimo Zeno și L.R. Johannis. La cîteva luni după asta, editorul Ponzoni, odată cu „Romanele Cosmosului”, propunea publicului numeroși autori italieni, care în scurtă vreme au izbutit să rezerve pentru ei cincizeci la sută din producție. Tînăra revistă „Galassia”, soră a celebrei „Galaxy” americană, a acceptat, recent, să satisfacă o dorință peste care autorii noștri au trebuit mereu să treacă: aceea de a apărea sub adevăratul lor nume sau sub un pseudonim italian.
O laudă necondiționată se cuvine precursorilor noștri, de la Massimc Zeno și Mario Walesko la Franco Enna, de la N.H. Laurentix, autcr al neuitatei „Rezonanță cosmică”, la L.R. Johannis, magul literaturii știinfifico-fantastice situate în trecut, un autor poate cam rece și prea pasionat de amănunte, dar apreciat de numeroși cititori.
Robert Rainbell (Roberta Rambelli), John Bree, N. L. Janda și Julian Berry sînt astăzi numele cele mai cunoscute. Foarte cunoscuți sînt și Samy Fayad, Audie Barr, Ulisse Westmore, P.D. Four, Albert Woodrod, G. Newman, Cesare Falessi, Ivo Prandin, Pi Erre, Gian Luigi Gonano, Giovanna Cecchini, Sandro Sandrelli, Bianca Nulli, Franco D’Alessio și Ugo Malaguti. Firește, nu putem trece sub tăcere numele lui Luigi Berto, Mario Stollo, Vicro, Jean Lock, Manrico Viti, Dario Armâni si Toti Celona.
Dintre cei care de curînd au co’ntribuit la sporirea producției italiene semnalăm pe Claudio Marin, Giorgio Venturi, Luis Piazzano, Piero Prosperi, Giancarlo Teppati, Antonio Jacona, G. Staffilano, Gianfranco De Turris, Alcide Montanari și Enzo L. Montanari.
O mențiune specială merită Maurizio Viano, L. J. Maurizius și Andrea Canal, chiar dacă producția lor, din punct de vedere cantitativ, e încă limitată.
Primul, stăpîn al unei narațiuni armonioase, bogată în imagini, care dezvăluie studiul atent al lui Lorca, zăbovește cu plăcere în descrierile unor situații kafkiene. Proza lui L.J. Maurizius este, dimpotrivă, agresivă, tacitiană (n-am idee ce înseamnă – nota mea), un adevărat tăvălug, neîngăduind cititorului nici un moment de respiro. Scriitor energic, de o tehnică foarte îndrăzneață, L.J. Maurizius își elaborează povestirile în jurul unei scheme de obicei complexe, de o înțelegere nu întotdeauna imediată. Andrea Canal, poet și erudit, e înclinat spre o știință-ficțiune cu manifeste tendințe filozofice. Recenta sa „Difficoltà per la critica”, o povestire care la prima vedere ar părea o nouă versiune după „Morniel Mathaway” a lui W. Tenn, reprezintă în realitate o elegantă denunțare, dar pentru aceasta nu mai puțin eficace, a unor culise, din păcate, frecvente în lumea artelor și a literelor. În esență, o povestire mult mai caustică decît aceea, faimoasă, a celebrului american. Forța lui Canal se dezvăluie în întregime în jocul subtil și deconcertant al unei perspective care, la început, poate părea gratuită și abstractă, pentru a descoperi, la un examen mai atent, o strînsă legătură cu realul, precisă și meticuloasă. De exemplu, cartea de poezie despre care vorbește în povestirea sa, o sută de pagini albe cu elocventul titlu „Silenzi“, nu era numai o găselniță spirituală a autorului. În zilele noastre s-a întîmplat ceva asemănător. Ajunge să ne gîndim la faimosul concert executat, acum cîțiva ani, pe o claviatură mută, în fața unui public care a aplaudat călduros nouăzeci de minute de tăcere absolută.
În „Xehn, l’irreale”, roman pe care A. Canal îl pregătește, se poate regăsi atmosfera magică și absurdă cu care Borges înconjură deconcertanta sa „Biblioteca din Babel”. Un roman dificil și neobișnuit, plin de considerații matematice și filozofice, care nu vor putea să nu intereseze cititorul mai exigent.
O știință-ficțiune de nuanță arheologică este aceea oferită de Ugo Malaguti, decis se pare să urmeze drumul bătut de L.R. Johannis și de mulți alți autori. Dar filonul atins aici nu este acela, exploatat acum, axat pe Atlantida, Mu, sau ipotetica planetă explodată între Marte și Jupiter. Malaguti preferă să reconstituie cele mai ascunse mistere ale trecutului, legendele peruviene și americane în general, miturile orientale și legendele eroice nordice. Interesant și original este romanul său „La cittă segreta” („Cetatea ascunsă”), una dintre primele sale lucrări, chiar dacă încă necizelată ca stil și de o oarecare afectare naivă. Recentele sale lucrări mărturisesc enormele progrese obținute de acest foarte tînăr autor, care promite.
Un autor demn de remarcat este John Bree (Norman Shave, F.R. Tarrobie). Mai mult decît în romane, calitățile lui narative se reliefează în povestiri, toate axate pe motivul izolării și al incomunicabilității poetice.
Foarte bune și romanele lui P. D. Four „Agonia della Terra” și cel a lui Albert Woodrod „Le centrali di Krontal”, două lucrări superioare celei mai calificate producții străine.
Julian Berry își exprimă universul fantastic într-o proză robustă, adesea fluidă și ritmică, aproape muzicală. Romanul său „Iperbole infinita”, roman de cea mai bună factură, a obținut un meritat succes la publicul italian. Cesare Falessi (Lorenzo Tibaldi, Ivo Ferrarini etc.) este unul dintre primii autori care au avut curajul să semneze cu propriul lor nume sau cu pseudonim italian. Demnă de remarcat a sa „La trappoia dai cielo” („Capcana cerului”), apărută în primul număr din „Oltre il Cielo”, frumoasa și apreciata revistă pe care, de patru ani, acesta o conduce cu competență și pasiune.
Roberta Rambelli e un vulcan. Sub diverse pseudonime (Robert Rainbell, John Rainbell, Rocky Docson, Junk Hanover, Joe Karpati) a publicat, în mai puțin de doi ani, o duzină de romane și numeroase povestiri. Este autoarea italiană cea mai plină de vervă, cea mai îndrăzneață în prezentarea lumii viitoare, cea mai promptă în a uza de toate culorile paletei științifico-fantastice. Foarte interesante sînt ale sale „Nove storie per nove pianeti” („Nouă povestiri pentru nouă planete”), care au reînnoit succesul de public și de critică obținut cu primul său roman, „I creatori di mostri”. Stilul ei este curgător, strălucitor, uneori violent și sonor ca iureșul unei bătălii…
Un autor care, uneori, pare să intenționeze a-i bate pe americani pe propriul lor teren, adică pe planul suspense-ului și al loviturii de scenă, este N.L. Janda, considerat cel mai puternic și cel mai obstinat dintre povestitorii italieni de știință-ficțiune. Dacă în „Morte d’un agente secreto”, bogat în accente sartriene, suspense-ul derivă din reprezentarea oribilului, asupra căruia autorul întîrzie cu o grijă obsedantă pentru amănuntele realiste, în „La luna delle venti braccia” („Luna cu douăzeci de brațe”), el izvorăște, pe deplin justificat, din împrejurările excepționale care frînează acțiunea povestirii. Janda a fost comparat cu Malheson. Stilul său, e adevărat, are unele puncte de contact cu acela al ilustrului american, vezi construcția perioadei – întotdeauna schematică și esențială –, economia și folosirea adjectivelor și, mai ales, spontaneitatea incisivei tonalități a dezbaterii. Totuși, lăsînd la o parte asprimea unor nuanțe dramatice, asemănările cu Matheson sfîrșesc aici, se reduc deci la vagi aspecte generale. Dacă ar trebui să cercelăm paralelele sau derivațiile fără a ieși din sfera științifico-fantastică, o apropiere de Bradbury ni s-ar părea mai oportună, dacă nu pentru altceva măcar pentru anumite mlădieri poetice și pentru luxul de imagini evocative pe care Janda le construiește cu iscusință și le face să explodeze la momentul potrivit, cu precizia mecanismelor de ceasornic. Narator autentic, se plimbă printr-o gamă foarte bogată de tonuri și accente, de la povestirea satirică („Dove sono i vostri Kumar?”, „Unde sînt Kumarii voștri?”) la cea suprarealistă („Cania Sapiens”), de la cea dramatică („Il Kraken”) la cea umoristică („Pescigatto per Venere”, „Peștii-pisici pentru Venus”), de la povestirea de pură mișcare („Un treno chiamato evasione”) la lupta psihologică („XXII Secolo”). Admirabilă, povestea lui „Spazio amoro”, preluare a unui motiv de Conrad, pură anticipație în chiar sînul literaturii de anticipație. Nu degeaba cineva a definit această povestire drept o profesiune de credință într-o știință- ficțiune reînnoită, un fel de manifest în care se exprimă necesitatea rupturii cu schemele uzuale…
Nu e cazul, desigur, să vorbim de o școală; cea mai mare parte dintre autorii noștri continuă să imite modelele străine, și aceasia nu pentru că personajele s-ar chema Fred sau John, ci din pricina temelor și a modului de a le rezolva.
Totuși elementele care deosebesc literatura italiană de cea de peste ocean nu sînt puține. Ba, mai mult, o mai mare claritate de expresie, forma – aproape întotdeauna mai îngrijită –, echilibrul, complexitatea, întotdeauna argumentată, acolo unde cea oferită de americani se prezintă adesea întortocheată și gratuită, în sfîrșit, o mai mare apropiere de realitate, dacă nu din punct de vedere științific, cel puțin din punct de vedere uman.
Poate că lipsește, la vreunul dintre ai noștri, o anumită tehnică, poate lipsește capacitatea de a menține povestirea în necesara atmosferă de tensiune și atîtea alte lucruri care se cîșiigă cu timpul. Dar trebuie recunoscut, fără îndoială, că autorii italieni au încercat, încă de la început, o reprezentare a condiției umane, mai concretă, mai adevărată, mai convingătoare.
Se observă, la povestirile noastre, ambiția de a merge dincolo de ceea ce poate fi descoperire tehnologică sau ingeniozitate a situațiilor, încercarea, mai mult sau mai puțin conștientă, de a reprezenta omul, unicul subiect care poate fi povestit literar.
Cel care, nemulțumit de actuala producție străină scăzută, ar vrea să se întoarcă în timp, să citească după zece ani primele romane traduse în Italia, ar suferi o mare deziluzie. Ele vor părea încă și mai slabe și mai banale decît cele recente, lipsite acum de acea magică atmosferă care, odinioară, le făcea fascinante. Miracolele nu se repetă. Din moment ce faptul extraordinar sau excepțional pe care-l descrie știința-ficțiune a devenit normal și convențional literar, acea elementară psihologie care înainte trecea neobservată, cînd nu era reîntinerită și pusă în valoare, azi pare să exprime rușinea sărăciei sale.
Spațiul și viitorul, coborîte acum la materie convențională rămîn lipsite de semnificație dacă se face abstracție de condiția umană. De aceea, publicul mai sensibil observă deja o anumită oboseală la autorii de peste ocean, de obicei destul de departe de asemenea preocupări și care, din comoditate, rămîn legați, cu încăpățînare, de formule uzate. Zece ani de literatură științifico-fantastică au fost suficienți pentru a produce o avalanșă care, cel puțin la noi, nu se mai poate susține prin prezentarea unor descoperiri din ce în ce mai ingenioase, adesea obscure și de neimaginat. De la acest pas, știința-ficțiune s-ar sfîrși într-un joc de artificii steril.
De aici, necesitatea reluării temelor, împrospătarea lor în apele etern limpezi ale vieții interioare pentru găsirea adevăratelor motive ce-l determină pe omul cosmic să-și riște viața pe calea înstrăinării, pentru căutarea a ceea ce poate fi remediu, fie și indirect, într-o lume plină de neliniștea pe care o suscită cucerirea spațiului și a viitorului.
Unii vor gîndi, poate, că masa cititorilor preferă încă povestiri mai „calde”, mai imediate, ceva care să se întoarcă la canoanele literaturii populare. Noi credem că nu. În Italia, cine citește literatură științifico-fantastică nu-și limitează numai la aceasta lecturile. Publicul nostru, mult mai dezghețat decît s-ar putea crede, reclamă necesitatea unei literaturi mai gîndite, filtrată de diverse experiențe literare. În posibilitatea de a îndeplini cerințele cititorilor noștri, credem că autorii italieni nu sînt mai prejos decît alții.
Articolul pe care, trag nădejde, l-ați citit, a apărut în volumul La Fantascienza, publicat la editura La Tribuna din Piacenza, în 1962. Am păstrat întocmai redactarea originală, mai puțin bolduirea numelor proprii, așa cum apar ele în revistă.
Dacă înlocuim Italia cu România și italieni cu români, dar și numele autorilor italieni cu nume ale autorilor români, vom constata că, în linii mari, articolul nu doar că rămâne în picioare, dar poate fi considerat chiar ca o reprezentare destul de precisă a sefeului autohton actual. Ceea ce mi se pare un lucru remarcabil.
Nu pot să nu remarc, oarecum amuzat, maniera în care Lino Aldani vorbește despre N L Janda. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu trebuie să spun că N L Janda nu este nimeni altul decât chiar Lino Aldani. Acest pseudonim literar a fost folosit de Aldani exclusiv pentru prozele sale scurte, dar nu întotdeauna. De altfel, Adrian Rogoz atrage atenția, în numărul 399, într-o notă de subsol, asupra acestui aspect: Aici trebuie să precizăm că N. L. Janda nu este decît un pseudonim al lui Lino Aldani. Laudele pe care cel dintîi le primește din partea celui de-al doilea (vezi introducerea în anticipația italiană, din numărul 397 al colecției) constituie așadar o autocaracterizare nițeluș umoristică (deși întru totul întemeiată), a cărei poantă vizează, probabil, și pe unii cititori italieni, care preferă orice producție numai să poarte o etichetă transoceanică (n.r.)
Nu la fel stau lucrurile în cazul articolului semnat de Gianfranco de Turris și intitulat Italia: o viață dificilă. Aici transpunerea în peisajul nostru nu mai funcționează la fel de bine, chiar dacă unele similarități pot fi în continuare descoperite. Am să-l reproduc și pe acesta în întregime, cu precizarea că, spre deosebire de celălalt, acesta era cât se poate de actual în epocă și oferea cititorului din România un binevenit tablou general al sefeului italian de atunci.
În Italia situația actuală a SF-ului este destul de paradoxală. Ea poate fi rezumată astfel: există un public, scriitori, dar lipsesc mijloacele necesare de difuzare, adică publicațiile specializate. Această situație se referă, firește, la producția originală și nu la anticipația străină tradusă la noi.
Fără îndoială că, datorită periplului din 1969 al lui „Apollo“, interesul marelui public pentru problemele științifice și pentru literatura de science-fiction a crescut în mod considerabil. Dovadă că lucrările publicate cu acest prilej au fost rapid epuizate. Pe de altă parte se poate constata că anumite expresii caracteristice științei-ficțiune sînt acum intrate in jargonul ziariștilor, că fanii SF-ului nu mai sînt socotiți drept „nebuni“, că mai multe personalități de renume au îndrăznit să se declare cititori de SF etc. În sfîrșit, succesul obținut pe lîngă public și critică de filmul lui Kubrick și Clarke „2001 Odiseea spațiului“ a trezit, de asemenea, interesul pentru evenimente care, după cum era lesne de prevăzut, au și intrat în domeniul „normalului“, adică în rutina de fiecare zi.
Din păcate, față de numărul în constantă creștere al cititorilor, există puține colecții specializate. Situația actuală în Italia este următoarea: cea mai veche publicație SF, „Urania“ (înființată în 1952, iar actualmente aflată la numărul 550), apare la fiecare 15 zile și cuprinde trei rubrici: o antologie de nuvele, romane și reimprimarea vechilor numere. Producția e foarte inegală: operele nu sînt adesea traduse decît parțial; lipsește o prezentare redacțională; nu sînt publicați niciodată autorii italieni; uneori găsești pagini rezervate benzilor desenate. La origine lunară, iar* din ianuarie 1970 bilunară, colecția „Galassia“ este editată de „La Tribuna“ din Piacenza. Există din 1960 și publică fie romane, fie culegeri de nuvele SF, cu o selecție mult mai serioasă decît o face „Urania“. De cîtva timp, pare să fi redeschis paginile ei producției italiene. Numărul 113, apărut la 1 martie 1970, reprezintă, de fapt, o antologie de unsprezece povestiri de autori italieni, reunite sub titlul „Destinația Om“ și alese de Vittorio Curtoni, Gianfranco de Turris și Gianni Montanari. Există, în sfîrșit, alte două publicații de un gen particular. Prima este „Nova SF“, editată de „Libra“ din Bologna și dirijată de Ugo Malaguti; de dimensiunea unei cărți, ea apare (începînd din 196 7) la fiecare două luni și este vîndută exclusiv abonaților, ceea ce împiedică o mai mare difuzare. Publică nuvele, povestiri, articole și biografii ale principalilor autori americani, dar nu și autori italieni, în afară de nuvelele ce obțin „Premiul Nova“. Cealaltă este „Oltre in cielo“, publicată de Editura „Esse“ și condusă de inginerul Armando Silvestri. Numele acestei reviste foarte particulare nu e necunoscut dincolo de Alpi, existînd și o ediție franceză sub numele de ,,Au-delà du ciel“ („Dincolo de cer“). După doi ani de întrerupere, „Oltre in cielo“ a reapărut în 1969. O parte a revistei este consacrată rachetelor și astronauticii, iar alta anticipației, cu nuvele semnate de autori italieni și doar cu una străină. În plus, publică articole (informative sau polemice), recenzii și o „Mică enciclopedie a science-fiction-ului“. înființată în 1957, cu puține, zile înainte de lansarea primului sputnik sovietic. „Oltre in cielo“ a trecut acum de numărul 150.
Dar trebuie să vorbim mai precis despre scriitorii italieni, căci important este nu să știm dacă în Italia există science-fiction, ci dacă există unul italian. Ei bine, avem, într-adevăr, o anticipație italiană caracteristică în raport cu celelalte anticipații (franceză, americană sau rusă), dar revistele ce publică texte italiene sînt foarte rare (practic, doar „Oltre in cielo“ și, în mod sporadic, „Galassia“). Science-fiction-ul italian a avut întotdeauna o viață dificilă. Voi schița un istoric al anticipației noastre începind de prin 1952. A existat mai întîi „Galassia“, editată la Udine, apoi „Mondi Astrali“, „Urania“, care a publicat romane SF italiene semnate cu pseudonime străine, „Scienza Fantastica“, ce apărea la Roma. De asemenea, trebuie notate – după apariția lui „Oltre in cielo“ (1957) și a unui număr special pe care „Galassia“ l-a dedicat SF-ului italian (1961) – revista bilunară „Futuro“, (1963—1964), dirijată de Lino Aldani, Massimo Lo Jacono și Giulio Raiola, „Interplanet“, antologie bianuală (șapte numere în total), și „Cosmos“, revistă lunară. Trebuie, în sfîrșit, semnalate revistele care au publicat nuvele ale cititorilor (debutanților – n.t.): „Academia“, în edița italiană a lui „Galaxy“, „Marțianul la catedră“ și „SF-ul italian“ în „Urania“. De curind s-a încercat lansarea unei publicații specializate în oroare, dar „Shock“ (1967) n-a trecut dincolo de șase numere**.
Anticipația italiană este acum bine definită. Este o literatură care insistă mai mult asupra fantasticului decît asupra științei, chiar dacă Italia are autori cu o puternică formație științifică. Aceștia însă nu se preocupă să dea explicații excesiv de științifice sau să dezvolte intrigi de idei îngust-tehnologice. Ca în orice SF care se respectă, vom găsi în lucrările noastre universuri paralele, călătorii spațiale, mașini temporale, astronave, roboți și automate, războaie atomice, planete misterioase, dar fiecare lucru este descris dintr-un punct de vedere umanist. Science-fiction-ul italian acordă o mai mare importanță personajelor decît intrigii. Temele de bază preferate de scriitorii noștri de anticipație în afara aspectelor exterioare, comune atît americanilor cît și francezilor, par a fi cele ale unei lumi antrenate într-un joc grandios ce înglobează totul, fără să pună în discuție valoarea intrinsecă a celui ce rămîne personajul principal: omul. Iată firul conducător, lăsînd de o parte o nouă și foarte interesantă căutare stilistică și încercarea de a introduce o ambianță tipic italiană, tendințe ce apar clar în ultima noastră producție. Avînd această originalitate în intrigă și în limbaj, multe dintre aceste nuvele pot suporta – după opinia noastră – comparația cu cele mai bune producții străine. Astfel, „Portretul fiului“ de Vittorio Curtoni, „Mîna lui“ de Luigi de Pascalis, „Planeta măștilor“ de Tiberio Guerrini, „Deșertul roșu“ de Riccardo Leveghi, „Harponerii“ de Mauro Miglieruolo, „Marea albă“ de Massino Pandolfi, ,,La pescuit pe lacul Qunram“ de Maurizio Viano, apărute în antologia citată, „Ştiințe exacte“ de Antonio Briganti, „Stratagemă temporală“ de Caria Parsi-Bastogi, „Stea căzătoare“ de Riccardo Leveghi, „Două femei pe malul lacului“ de Vittorio Curtoni, „Petrus Romanus“ de Gianfraneo de Turris și Pietro Prosperi, „Cei din tablouri“ de Renato Pestriniero, apărute în „Oltre il cielo“. Asemenea lucrări ne pot face optimiști în privința viitorului.
* Dacă în articolul său (vezi colecția nr. 397) Lino Aldani se ocupă în special de anticipația italiană a deceniului VI, Gianfranco de Turris își îndreaptă atenția asupra scince-ficton-ului din perioada de pînă acum. (n.r.)
** Ar cere un spațiu prea mare ca să vorbim despre fandom (lumea fanilor — n.t.) și despre fanzinele italiene. Ajunge totuși să spunem că ele nu au supraviețuit mult timp. Incepînd din 1965, au apărut vreo zece, dintre care cel mai important a fost „Oltre il stei le“, o revistă groasă, care publică numere speciale și traduceri din fanzinele tu¬turor țărilor. A dispărut după doi sau trei ani. Actualmente, în Italia nu mai există fanzine, exceptînd buletinul „Centro Cultori Science-Fic- tion“ din Veneția.
Am să închei – pe moment – aici prezentarea celor trei numere urmând ca în numărul viitor să prezint pe larg textele precum și celelalte articole apărute în acestea. Dar nu înainte de a remarca faptul că sefeul italian, foarte bine prezentat în Colecție prin 397, 398 și 399, a mai fost supus atenției cititorilor din România în antologia Fantascienza, apărută în 1973 în colecția Fantastic Club a editurii Albatros. În acest volum, alcătuit de Gianfranco de Turris și Ion Hobana, apar și o serie de autori care nu au intrat atunci în CPȘF.
Va urma
