Iată-ne ajunși la ultimul număr din Colecția Povestiri Științifico Fantastice dedicat autorilor italieni. Este vorba despre numărul 399, apărut pe 1 iulie 1971, într-o zi de joi.
Ce a cuprins 399? Pe scurt, dar și pe lung, doar două proze și o caricatură. Povestirile erau semnate de N L Janda și Lino Aldani. Nu plecați după fentă, era vorba despre același autor, pe numele său real Lino Aldani. Cred că v-am spus deja în episoadele trecute că pseudonimul N L Janda a fost folosit doar pentru câteva proze scurte scrise de Lino Aldani. Romanele, dar și unele povestiri au fost semnate cu numele real.
Prima proză se intitula O roșcată autentică (Una rossa autentica, Interplanet: Antologia di fantascienza 1, aprilie 1962, Piacenza) și era semnată, după cum am spus, de N L Janda. Într-o notă de subsol, editorul Adrian Rogoz risipește misterul cu privire la autor și spune limpede despre ce este vorba: N L Janda este Lino Aldani.
Până aici, nimic ieșit din comun. E limpede pentru cei care au citit episoadele trecute, mai precis primul episod despre tripticul italian, că în Italia anilor 60 părea rentabil să folosești pseudonime exotice care dacă aveau și rezonanțe anglo-saxone era cu atât mai bine. De ce în România de azi (dar și de ieri) unii autori autohtoni nu recurg/n-au recurs la acest procedeu (cu o notabilă excepție pe care o cam știe toată lumea), mai ales că, bieții de ei, s-au străduit și se străduie să calchieze tiparele anglo-saxone la milimetru, este o enigmă pentru mine. Cred că o explicație ar putea fi faptul că egoul și vanitatea îi împiedică să experimenteze astfel de rețete. Oricât de prost ar scrie. Poate mă înșel, ce știu eu. Oricum, au pierdut startul. Chestia asta ar fi ținut prin anii 90 și poate la începutul anilor 2000, când pelicanul românesc înghițea entuziast orice maculatură sefe care purta pe copertă un nume cu rezonanțe anglo-americane.
O roșcată autentică oferă cititorilor Colecției o abordare „autentică” a temei contactului între lumi. Un oarecare André Clement, medic radiolog, se vede nevoit să apeleze la serviciile unui detectiv particular, Jules Laforgue pe numele său, pentru a da de urma unei misterioase roșcate care purta numele de Weena. Care era faza și de ce numita Weena era importantă pentru André? Aflăm din dialogul acestuia cu detectivul.
Într-o zi de vară, André Clement se afla pe plaja din St. Julien. Am căutat să identific dacă există o localitate cu acest nume în Franța și care să se afle pe malul mării. N-am găsit așa ceva, e posibil ca numele localității să fie o ficțiune și atât. În fine, nu contează prea mult.
Acolo, pe plaja din St. Julien, André Clement descoperă că o roșcată autentică îl studia cu atenție. Numele ei era Weena. Weena și mai cum? Nu se știe. Depășind stânjeneala inițială – nu-i chiar un lucru obișnuit ca o roșcată să se holbeze la un bărbat pe o plajă oarecare. Sau este? –, André Clement, curios ca (mai) toți holteii intră în vorbă cu misterioasa femeie și, ce chestie, încep să trăiască o idilă de vară. Vreme de 15 zile, Weena nu s-a dezlipit de André. În sens metaforic, desigur. Numai că, după cele două săptămâni de boncăluit, sărmanul André se trezește singur. Weena dispăruse de parcă o înghițise pământul. Sau marea. Sau cerul.
Și astfel, André Clement ajunge să apeleze la serviciile detectivului Jules Laforgue, care servicii costau cam 25.000 de franci, adică undeva la 4500$ din vremea aceea. Dacă am socotit corect, azi André Clement ar fi plătit cam 45.000$. De ce vă spun toate acestea? Ca să vă faceți o idee despre cât de mare era dorința lui André s-o regăsească pe Weena.
Jules Laforgue se înhamă la treabă și reușește să dea de urma roșcatei autentice. La asemenea tarif, cine n-ar fi reușit? Numai că povestea nu e cu happy end. Detectivul dăduse doar de urma femeii, nu și de aceasta. Se pare că Weena dispăruse definitiv undeva într-o pădurice, iar în locul respectiv Laforgue a descoperit impresiuni circulare de vegetație arsă. Martorii anchetați de detectiv spuneau că auziseră și un soi de explozie. Vă duce cu gândul la un OZN, este?
Dar chiar în ziua în care Jules Laforgue se prezentase cu raportul investigației, André Clement primise o scrisoare. Abia după plecarea detectivului acesta a catadixit s-o citească. Și, ce să vezi, scrisoarea era de la Weena. În acea misivă se explică tot și cititorul află că Weena nu era de pe Pământ. Aspectul ființelor din lumea Weenei ar fi părut dezgustător pentru oameni, de aceea, apelând la oarece puteri, Weena reușește să se deghizeze, să capete un aspect uman. O roșcată autentică. Bun, dar de ce bătuse Weena atâta amar de drum până aici? Se pare că pe lumea ei nu putea procrea, dar aici, pe Pământ, ar fi putut dacă ar fi fost abordată de un partener uman.
În ordine, ar spune un cititor grăbit. De ce n-a rămas atunci alături de André Clement? Răspunsul se află la sfârșitul scrisorii: puterile de camuflaj ale Weenei nu erau infinite. Secătuită de energie, ea decide să se întoarcă în lumea de care aparținea, purtând cu sine copilul încă nenăscut și conceput cu André.
Povestea s-ar fi putut încheia aici, dar mizantropia lui Lino Aldani izbucnește în final. Doctorul André Clement, care lucrase ani și ani într-un mediu radioactiv, ajunsese să fie steril.
A doua povestire din 399 a fost Krakenul (Il Kraken, Interplanet: Antologia di fantascienza 1, aprilie 1962, Piacenza). Aceasta ne spune aventura trăită de comandantul Leo Steel pe o planetă neexplorată din sistemul stelei Rigel căreia astronomii îi spun și β Orionis. V-ați prins, desigur, că Rigel ține de constelația Orion și, alături de Betelgeuse sau α Orionis, este una din cele mai strălucitoare stele din pomenita constelație. Ca tip de stea, Rigel este o supergigantă albastră variabilă, de 40.000 de ori mai luminoasă decât soarele nostru și, prin urmare, extrem de fierbinte: 11.000 K la suprafață. Fie vorba, Rigel mai are un companion ceva mai mititel și anume Rigel B, care Rigel B are și ea la rându-i un companion și mai mititel. Așadar, Rigel este un sistem triplu ceea ce asigură un coșmar eventualelor planete care au avut nefericirea să se nască pe acolo. Vă mai spun doar că Rigel se află cam la 860 de ani lumină de noi și mă întorc la povestire.
Ei bine, comandantul Leo Steel nu avea un renume foarte bune, era considerat de echipajul navei Colombo ca fiind mai degrabă laș decât viteaz. Pe lângă asta, Leo Steel mai beneficia și de un coșmar recurent care-i împodobea aproape toate nopțile: Krakenul! Da, Leo Steel se visa adesea atacat de un Kraken mitic și cât se poate de răuvoitor.
Ajunși pe o orbită în jurul nenumitei și neexploratei planete, Leo Steel decide să pornească el, la bordul unei mici navete, în tentativa de a explora și eventual cartografia lumea aceea. Numai că, planeta fiind un imens ocean, nu prea avea mare lucru de cartografiat. Dar cum karma are uneori accese subite de umor, naveta se defectează și se prăbușește pe o minusculă insulă stâncoasă, singura de altfel de pe acele meleaguri.
Leo Steel scapă teafăr, dar sistemele de comunicație sunt avariate semnificativ: putea doar recepționa nu și transmite. Iar pentru a duce umorul karmic pe noi culmi, în preajma acelei insule își făcea mendrele un Kraken uriaș. De altfel ni se și sugerează că fabuloasa ființă avea oarece însușiri psi și, profitând de ele, Krakenul se desfăta cotrobăind prin visele comandantului Leo Steel.
Odată refugiat pe colții de stâncă pe care aterizase destul de abrupt, Leo Steel descoperă cu neplăcere că din ape își face apariția chiar bestia din vis. Altfel spus, era condamnat să piară rupt în bucăți de tentaculele viguroase ale monstrului.
Dar… V-am spus că Leo Steel putea recepționa transmisiile radio ale navei. Firește, colegii săi de pe navă știau că se prăbușise și porniseră deja într-o expediție de recuperare. În vreme ce aceștia tot îl încurajau pe comandant să fie tare c-o să-l salveze degrabă, Krakenul se apropia din ce în ce de nefericitul naufragiat. Și când totul părea pierdut, iată că la radio se aud acordurile unei balalaici. Da, unul din membrii echipajului cânta la balalaică, iar acest lucru îl scotea din fire pe Leo Steel. Spre surpriza comandantului, Krakenul își oprește asaltul, cumva hipnotizat de sunetele revărsate din difuzorul radioului.
Și, după un pic de suspans scriitoricesc, nava Colombo își face apariția deasupra sa, Krakenul e bombardat cu grenade cu cobalt și face paff și puff și Leo Steel revine în siguranță printre colegii săi. Și cam asta a fost tot în materie de text literar.
Pe ultima pagină se găsea o caricatură semnată de Viorel Sandu, dar despre ea n-am ce spune.
Ilustrația copertei și desenele interioare fuseseră realizate de Aurel Buiculescu. Trebuie să-mi iau inima-n dinți și să vă povestesc câte ceva despre acest ilustrator, dar nu în acest episod.
Ziceam la început că numărul 399 a apărut pe 1 iulie 1971. Cine a cumpărat de la taraba de ziare CPȘF alături de Scânteia, ar fi putut afla din cotidianul menționat că Ceaușescu – supranumit de răuvoitori Excursius – se afla în vremea aia tocmai în Finlanda cu treburi oficiale, de stat etc. Tot din Scânteia am aflat că la Timișoara se desfășurau, cu începere din 1 iulie, lucrările unui seminar internațional de marketing. Puzderia de cinematografe din capitală ofereau filme unul și unul, pentru toate gusturile: Hello, Dolly la Patria, O floare și doi grădinari la Victoria, Cinci pentru infern la Lira sunt doar câteva exemple.
Cu o zi în urmă, pe 30 iunie, cei trei cosmonauți sovietici de la bordul navei Soiuz 11 pieriseră în timpul revenirii pe Pământ din cauza unei supape defecte care a provocat decompresia capsulei spațiale.
