Mașinării ca mine, de Ian McEwan, a apărut în 2019 la editura londoneză Jonathan Cape și, în același an, a fost publicat de către editura Polirom și în limba română – traducere și note de Dan Croitoru. Romanul s-a bucurat de o primiră caldă, fără însă a fi considerat unul dintre titlurile reprezentative ale lui McEwan. Chiar și așa, stilul autorului, felul calm și pe alocuri ironic în care construiește povestea din jurul lui Adam, Mirandei și Charlie, transformă parcurgerea romanului într-o lectură plăcută.
Charlie, un tânăr boem, moștenitorul unei mici averi, își cheltuie banii cumpărând o noutate neobișnuită: un android mascul pe nume Adam. Povestea este situată într-o altă Londră din anul 1982. Tehnologia pare a fi asemănătoare cu cea din ziua de azi, cu unele diferențe. Mașinile electrice sunt predominante, Alan Turing trăiește, este apreciat și încă lucrează. Există calculatoare personale, internet și apar primele inteligențe artificiale, numite Adam și Eva. În rest, lumea rămâne neschimbată, cu aceleași preocupări și porniri distructive.
McEwan încearcă, nu foarte convingător, să creeze o altă istorie, o lume alternativă. Din nefericire tentativele sale de a prezenta diverse situații reale, dar într-o altă lumină, abundă în detalii inutile. Preocuparea lui de a răspunde întrebărilor „cum ar fi dacă…” alternează cu povestea mult mai coerentă a lui Adam, androidul, inteligența superioară fabricată și cumpărată fără un scop anume. Adam este la început o curiozitate, apoi un catalizator al iubirii dintre proprietarul lui și vecina Miranda, un partener sexual, un rival, pentru ca la final să capete în ochii celor doi oameni chipul robotului apocaliptic.
Așadar romanul, partea memorabilă a lui, se centrează pe descrierea interacțiunilor dintre Adam și oamenii din jurul lui. Perceput de cei din jur fie ca un copil, fie ca o enciclopedie ambulantă, fie ca un prieten, sau partener, androidul își schimbă și el pe parcursul „maturizării” sale opiniile despre om și societatea umană, devenind, pe măsură ce „înțelege” mai bine umanitatea preocupat să-și formeze o moralitate convenabilă. Această căutare, pe care o putem numi a sinelui, duce la rezultate contradictorii, pentru că, indiferent de calitatea trupului săi, androidul rămâne în esență un complex algoritm creat de om.
– Două chestiuni. Această inteligență nu e perfectă. Nu va putea fi niciodată, așa cum nici a noastră nu poate fi. Există o singură formă de inteligență anume despre care toți Adamii și toate Evele știu că e superioară inteligenței lor. Această formă este extrem de adaptabilă și inventivă, capabilă să abordeze situații și peisaje noi cu o ușurință absolută și să teoretizeze despre ele cu o genialitate instinctivă. Mă refer la mintea unui copil înainte să i se atribuie fapte, aspecte practice și scopuri.
Fără dramatismul din Blade Runner, cele două filme, McEwan încearcă în Mașinării ca mine să prezinte o posibilă conviețuire oameni-mașini inteligente. Povestea este spusă din ambele părți, chiar dacă singurul narator e Charlie, iar sentimentele și gândurile lui Adam ne sunt livrate ca răspunsuri la întrebări sau prezentări ale unor fapte consumate. Chiar și așa, oarecum stângaci, de parcă autorului i-ar fi fost frică să intre mai mult în subiect, viziunea este una memorabilă. Întrebările privind rostul existenței, „Ce este viața?” (Schrodinger), a iubirii, dar și reflecțiile asupra moralității, a binelui și răului sunt de fapt cât se poate de umane, iar încercarea de a răspunde la ele prin intermediul unui „străin” rămâne încă deschisă.
Un roman care poate fi citit atât în cheie filosofică, cât și într-una science-fiction. Desele referințe la Shakespeare, sau la diverși filosofi, alternează cu referințele științifice (Turing, Einstein), sau literare. În schimb problemele ridicate de prezența androidului sunt pur casnice. Interesul științific este scăzut, reducându-se doar la întrebări retorice, sau, și mai rău, la răspunsuri în cheie simplistă: e doar o mașinărie. Chiar și tentativele literare ale lui Adam sunt văzute mașinist de către Charlie:
Poezia era o altă ipostază a exuberanței sale în dragoste. Scrisese două mii de haikuuri și-mi recitase vreo duzină, toate de aceeași calitate, toate despre Miranda. Mă interesase la început să aflu ce putea crea Adam. Dar mi-am pierdut repede interesul pentru forma însăși. Prea drăguțe, prea devotate și deci fără prea multă noimă, fără să-l solicite prea mult pe autorul lor prin variațiile la nesfârșit pe tema ce-sunet-scoți-când-bați-din-palme-cu-o-singură-mână. Două mii! Cifra îmi demonstra teza – un algoritm cale le tot producea pe bandă rulantă.
În final, un roman plăcut, care, pe fondul unei lumi parțial diferită de a noastră, încearcă să exploreze o relație stranie, cea dintre mașinile inteligente și creatorii lor, din care nici nu știu cine iese în avantaj, dacă se poate spune așa ceva.
Titlu: Mașinării ca mine
Autor: Ian McEwan
Traducător: Dan Croitoru
Editura: Polirom
Numar de pagini: 320
Format: 130×200
ISBN978-973-46-7842-6
„O carte fascinantă, memorabil de stranie, o lectură deopotrivă plăcută şi profund neliniştitoare.” (The Guardian)
„Ideile pe care le explorează Ian McEwan sînt mai importante acum ca niciodată.” (Daily Express)
„Maşinării ca mine analizează moralitatea ambiguă a inteligenţei artificiale. Un domeniu nou şi captivant pentru Ian McEwan, un scriitor britanic care se dovedeşte strălucit la fiecare carte.” (Harper’s Bazaar)
„Cel mai incisiv cronicar al epocii noastre.” (GQ)
