De bună seamă că cel mai marcant debut al ultimului deceniu în SF-ul românesc îi aparține lui Adrian Mihălțianu. Nu numai pentru un roman de debut este „Epoca inocenței” absolut remarcabil, ci pentru un roman în general. Dacă menționăm și că această carte reprezintă doar primul volum al unei trilogii, realizarea devine de-a dreptul impresionantă. Pentru că ce a meșterit Adrian în aceste pagini transcende tărâmul literaturii speculative și pătrunde în cel al futurologiei, în cel mai serios mod cu putință.
Structurat într-o serie de instantanee care acoperă o perioadă de un sfert de secol începând din 2021, cartea spune povestea viitorului apropiat al omenirii din perspectiva acelor personaje care, cu sau fără voia și cunoștința lor, au cel mai mare rol în modelarea lui. Și aici găsim, cred eu, aspectul cel mai impresionant al acestei întreprinderi: în plauzibilitatea înspăimântătoare a proiecțiilor pe care instantaneele ni le arată. Complexitatea lumii este uimitoare, munca de documentare pe care o trădează fiind uriașă, aspectele luate în calcul variind de la politică și economie la religie și tehnologie. Când zugrăvește viitorul apropiat al umanității, Adrian Mihălțianu are în vedere foarte mulți factori care intervin în ecuație. Zonele de interes ale marilor puteri și tendințele lor de alunecare spre un tip de dictatură sau altul, terorismul, modificările climatice, impactul științei și ciberneticii în viața de zi cu zi.
Iar rezultatul nu îmbracă deloc culori pastelate. Pe fondul încălzirii globale și a decăderii în autocrație a marilor puteri, conflictele internaționale ajung la un nou nivel, potențate și de criza tot mai profundă a refugiaților din zonele de conflict și de expansiunea terorismului. China joacă un rol tot mai important în economie și politică, Statele Unite își găsesc cu greu identitatea, Rusia se chinuie să nu colapseze economic. Partide politice și grupări dintre cele mai diverse își dispută zonele de influență, multe dintre ele militarizându-se într-un fel sau altul.
Punctul fierbinte al planetei rămâne și-n viziunea lui Mihălțianu orientul mijlociu și zona nordului Africii, ceea ce dă o notă de veridicitate în plus ansamblului. Terorismul are aceleași rădăcini ca și astăzi, fiind doar un pic mai răspândit, creșterea fiind proiectată poate prin extinderea tendinței ultimilor ani. Problemele Europei sunt aceleași, mărite doar de trecerea timpului și de lipsa unui plan eficient de reacție. Eurosceptici există și astăzi, schimbările climatice se discută sterp de zeci de ani, și nimic nu pare a se realiza concret. Este oare eronat să presupui că problemele de azi vor fi mult mai apăsătoare mâine?
În același timp, explozia ciberneticii creează un cu totul alt tip de armată, una computerizată excesiv, și, evident, un cu totul alt tip de război. Am apreciat foarte mult confruntările armate descrise, minuțiozitatea cu care Adrian se apleacă asupra impactului noilor tehnologii pe de o parte și a unei strategii nemaiîntâlnite, rodul inteligențelor artificiale pe de altă parte fiind uimitoare.
Iar inteligența artificială nu e folosită doar în conflicte militare, ea coordonează orașe, se implică în prevenirea și combaterea terorismului, prevede acțiuni. Ideea procesului de intenție, deși nu e una originală, mi s-a părut foarte eficient folosită.
O altă scenă pe care am apreciat-o foarte mult a fost și cea a cursei spre Marte. Mi-au plăcut relațiile dintre membrii echipajului american, poveștile lor, strategia sinucigașă pe care au adoptat-o pentru a-și păstra șansele într-o cursă care părea pierdută. Mi-a plăcut descrierea amartizării și a peisajului planetei roșii, mi s-a părut fascinant felul în care politica, tehnologia și conștiința umană trag toate trei în direcții diferite, cursa devenind nu doar o simplă năstrușnicie, ci emblema confruntării planetare.
Nu în ultimul rând, elementul cel mai ofertant al cărții pentru iubitorii de SF, planetoidul călător, este prezentat cu o acuratețe științifică de apreciat, observația sa fiind posibilă doar în anumite circumstanțe, foarte exact redate în carte. Însă mai există atât de multe elemente SF! Există avanposturile de la marginea zonelor de conflict, orașele circulare, societatea celor care vor să conducă lumea din umbră, spre lumină (și nu, nu sunt asasini), baza marțiană.
Și, peste toate, deși cartea în sine este despre societate în ansamblu, despre marea problemă a supraviețuirii speciei noastre, ceea ce ne-o aduce în față sunt poveștile mici, profund umane, pline de trăiri intime.
Personal, găsesc acest prim volum al seriei ca fiind unul mai degrabă de proză scurtă, datorită salturilor de zeci de ani și a schimbării majorității personajelor de la o poveste la alta, însă acest lucru nu numai că nu deranjează, ci dimpotrivă, sporește farmecul lecturii. Plus că poate reprezenta un melanj foarte potrivit care să fie apreciat atât de iubitorii prozei scurte cât și de cei ai romanelor.
Sper că am enunțat în termeni suficient de generali elementele forte ale acestei cărți, mi-e imposibil să nu le destăinui deloc într-o cronică, fiind vorba în primul rând despre un roman de proiecție socio-politică atât de încărcat de idei. Nu intru în detalii, vă las să savurați profunzimea analizei și să judecați și singuri complexitatea și veridicitatea proiecțiilor pe care Adrian le propune pentru omenire. Nu veți fi dezamăgiți. Stilul simplu și eficient face lectura facilă, chiar dacă introduce atât de mulți factori inovatori. Iar atenția la detalii și ancorarea fermă în realitatea actuală dă proiecțiilor o soliditate mai rar întâlnită în SF, suficient de puternică pentru a susține orice fantezie alege să clădească deasupra.
Personal, de multă vreme nu am citit o carte pe-a cărei continuare să-mi doresc să o citesc așa cum îmi doresc să citesc continuările cărții de față, pentru simplul fapt că sunt curios ce se întâmplă mai departe.
Mi-a plăcut cam tot în primul volum: acțiunea, grija cu care e zugrăvit viitorul frust al omenirii, chiar și personajele, deși nu despre ele e vorba. Da, idila americano-chineză e chiar bună, vreau să știu cum se termină! Și vreau să știu și ce se alege de Pământ, de Societate, de orașele circulare, de planetoidul călător, de programul marțian, de toate celelalte.
E greu tare să anticipezi un viitor atât de apropiat, evident, pentru că e verificabil. Sper, spre binele omenirii, ca Adrian să fi făcut exces de pesimism. Cartea va rămâne foarte bună chiar dacă profețiile nu i se vor îndeplini întocmai. Probabil (sper) că peste cincizeci de ani, această carte va fi o ucronie a cărei valoare nu va fi cu nimic mai mică decât astăzi, când este o anticipație.
Bună treabă, Adrian, bună treabă! Cred că dintre toți autorii români de SF, cele mai mari șanse de a se impune pe piața internațională le ai matale!
Am început lectura următorului volum, voi scrie despre el într-unul dintre numerele următoare, sper să am curând ocazia să scriu și despre cel de-al treilea.
