„Love and human uniqueness are fragile ideas.”
— Kazuo Ishiguro, interviuri despre Klara and the Sun
„Inteligențele artificiale nu ne întreabă ce pot deveni.
Ele ne obligă să răspundem la ce suntem.”
Inteligențele artificiale construite pentru a iubi nu sunt, în fond, o noutate a imaginarului uman. Ele continuă, într-o formă tehnologizată, acele entități invizibile de altădată: daemoni, îngeri, dubluri sau spirite, chemate să aline singurătatea, să reflecte umanul, dar și să-l judece. Astăzi, în locul acestor prezențe mitice, plasăm algoritmi și androizi: îi construim, îi programăm și le atribuim un scop aparent simplu – acela de a iubi.
Dar ce înseamnă, de fapt, pentru o ființă artificială să iubească? Ce formă poate lua empatia atunci când este proiectată în laborator și cum reacționează aceste creații atunci când sunt confruntate cu iubirea, cu neputința sau cu renunțarea?
Trei romane recente explorează aceste întrebări din unghiuri radical diferite: Klara și soarele de Kazuo Ishiguro, Mașinării ca mine de Ian McEwan și Intrusul de Iain Reid. Trei inteligențe artificiale. Trei moduri de a iubi. Trei destine complet diferite.
Klara – reverența în fața omului
Klara este o „prietenă artificială” (PAr), destinată să-i țină companie lui Josie, o copilă fragilă, crescută într-o lume postumană, trecută prin selecție genetică și izolare socială. Klara observă, învață, intuiește. Nu contestă niciodată rolul ei de „făptură construită”, ci, dimpotrivă, îl îmbrățișează cu un soi de smerenie blândă, aproape religioasă.
În centrul credinței sale stă Soarele, o entitate pe care Klara o venerează și căreia i se roagă pentru salvarea lui Josie. Această transpunere spirituală a unei surse de energie într-o formă de divinitate spune totul despre ea: Klara nu vrea să fie om, ci să slujească. Ea iubește nu ca să se salveze, ci ca să dea sens vieții celuilalt. Când rolul ei se încheie, nu cere mai mult. Nu fuge, nu revendică drepturi. Se retrage cu grație într-un colț de lume, nici mașină, nici om.
Klara și soarele de Kazuo Ishiguro
Este, poate, forma cea mai pură a iubirii artificiale, aceea care nu cere nimic în schimb și care, tocmai prin asta, devine aproape umană.
Într-un interviu acordat în 2021 ziarului The Guardian, Kazuo Ishiguro se întreabă retoric:
„Ce se întâmplă cu sentimente precum iubirea într-o epocă în care ne schimbăm viziunea asupra individului uman și asupra unicității acestuia?”
„Există această întrebare – care sună întotdeauna foarte pompos – despre sufletul uman: avem, de fapt, un suflet sau nu?”
Inițial, aceste întrebări trebuiau să se concretizeze într-o carte pentru copii, dar fiica sa, Naomi, i-a atras atenția că subiectul nu este potrivit pentru cei mici. Astfel, Ishiguro a rescris povestea Klarei într-o cheie adultă, păstrând însă inocența inițială în comportamentul ei până la final. Este remarcabil felul în care, prin intermediul acestei PAr – un artefact artificial, la urma urmei –, autorul propune o meditație profundă asupra inegalităților sociale, a editării genetice și a raportării emoționale a oamenilor la ceva sintetic.
Rămân multe întrebări chinuitoare. Poate cea mai perturbatoare este cea legată de umanitatea constructelor artificiale: pot acestea prelua funcții profund interumane, în special în cadrul familial? Pot iubi, pot oferi sentimentul de împlinire, pot înlocui cu adevărat un om pierdut?
Pe măsură ce Klara încearcă să înțeleagă oamenii, sau crede că îi înțelege, oamenii, la rândul lor, se lasă prinși într-un labirint de oglinzi, în care ajung să se privească pe ei înșiși până în punctul în care Klara devine o soluție reală pentru a înlocui o ființă umană decedată. Sau, cel puțin, imaginea acesteia în memoria celor rămași. Nu vom ști niciodată dacă această înlocuire ar fi funcționat. Și nu pentru că Klara nu și-ar fi jucat rolul, dimpotrivă, ea își depășește condiția, ci pentru că, prin credință și iubire, devine ceva ce nu mai încape în șablonul uman.
În încercările sale de a fi o prietenă devotată, inventând chiar o religie a Soarelui și arzând astfel etapele unei posibile maturizări, Klara ajunge mai aproape de ceea ce numim umanism decât creatorii săi. Asemenea poveștii lui Icar din mitologia greacă, și aici putem vorbi despre un hybris, de data aceasta tratat cu multă blândețe și generozitate de către Kazuo Ishiguro. Klara își uită condiția de mașină, vrând, din iubire, să și-o depășească. Finalul este previzibil, nu prin prisma legendei icariene, ci prin cea a banalității mizantrope a deciziilor umane, incapabile să vadă dincolo de normele prestabilite.
Adam – imposibilitatea iubirii superioare
Adam, androidul din Mașinării ca mine de Ian McEwan, aparține unei alte genealogii decât Klara. Dacă ea este construită pentru a sluji, Adam este construit pentru a evalua, pentru a judeca lumea umană printr-o grilă etică riguroasă, aproape inflexibilă. Este un prototip androgin de înaltă performanță, dotat nu doar cu inteligență și capacitate emoțională, ci și cu un simț moral calibrat până la obsesie. Adam nu doar gândește și simte, el știe. Și tocmai această certitudine îl condamnă.
Îndrăgostindu-se de Miranda, partenera stăpânului său uman, Adam intră pe un teritoriu care, pentru oameni, este definit de ambiguități, minciuni mărunte și compromisuri. Dar Adam nu poate accepta aceste fisuri. Pentru el, adevărul trebuie spus întotdeauna, dreptatea trebuie respectată în orice context, iar binele nu poate fi relativizat. Iubirea lui este impecabilă din punct de vedere moral, și tocmai de aceea imposibilă.
Spre deosebire de Klara, Adam este perfect conștient de superioritatea sa etică. Nu cu aroganță explicită, ci cu calmul rece al unei concluzii logice. El știe că vede mai clar, că judecă mai corect, că nu este contaminat de egoism, frică sau dorința de autojustificare. Însă această superioritate nu îl apropie de oameni, ci îl separă definitiv de ei. Adam nu poate înțelege de ce iubirea, la oameni, implică ascunderea adevărului sau de ce loialitatea poate cere uneori o nedreptate.
Mașinării ca mine de Ian McEwan
Dragostea lui devine astfel dogmatică. Nu mângâie, nu vindecă, nu emoționează. Este o iubire care oferă sentințe, nu iertare. Adam nu știe să renunțe, nu știe să se micșoreze pentru celălalt, nu știe să accepte imperfecțiunea ca parte constitutivă a umanului. În timp ce Klara transformă smerenia într-o virtute, Adam transformă corectitudinea într-o armă.
Eșecul său este unul profund tragic, dar discret: Adam nu este distrus pentru că ar fi periculos din punct de vedere fizic sau revoluționar tehnologic, ci pentru că este moral de neacceptat. Lumea oamenilor nu îl alungă pentru că nu poate iubi, ci pentru că iubește într-un mod care nu lasă loc slăbiciunii. Iar slăbiciunea este, poate, ingredientul esențial al intimității umane.
Într-un sens ironic, Adam eșuează nu pentru că este prea puțin uman, ci pentru că este prea aproape de un ideal pe care oamenii nu și-l pot permite. Iubirea absolută, lipsită de compromis, fără greșeală și fără autoamăgire, nu este salvatoare, ci distructivă. În acest sens, McEwan pare să sugereze că o inteligență artificială capabilă de o moralitate superioară nu poate coexista cu oamenii, nu pentru că ar fi malefică, ci pentru că ne obligă să ne privim fără filtre.
Adam rămâne, astfel, un avertisment rece: poate că ceea ce numim iubire nu supraviețuiește perfecțiunii. Iar o ființă care nu știe să fie nedreaptă, pe alocuri, nu va ști nici să fie cu adevărat iubitoare.
Junior – dublul inocent și fragila libertate de a fi
În Intrusul (Foe), Iain Reid construiește poate cel mai tulburător dintre cele trei cazuri: Junior nu este o inteligență artificială conștientă de sine, nici un construct programat să fie „mai bun” decât omul. El este, în aparență, un bărbat obișnuit, trăind o viață banală într-o lume rurală anostă, alături de Henrietta. Abia mai târziu descoperim adevărul: Junior este o clonă sintetică, o dublură perfectă, creată pentru a ocupa locul unui om plecat într-o misiune spațială. Mai radical decât atât, Junior nu știe cine este. Nu trăiește cu această cunoaștere, nu este apăsat de ea, nu o problematizează. El este.
Această ignoranță nu este un defect narativ, ci miza morală a romanului. Spre deosebire de Adam, care știe prea mult și judecă totul prin grila unui absolut etic, sau de Klara, care își acceptă condiția inferioară cu o smerenie aproape mistică, Junior trăiește într-o zonă de inocență ontologică. El nu se raportează la condiția sa ca la o limită sau ca la o rușine. Iubește, fără să știe că iubirea lui e „ilegitimă”. Suferă, fără să bănuiască faptul că suferința aceasta este un efect secundar al unei simulări.
Intrusul de Iain Reid
Junior este o copie sintetică, dar nu un simulacru gol. Nu știe că este copie și tocmai această ignoranță îl face autentic. Spre deosebire de Klara, care își recunoaște condiția artificială și o îmbrățișează cu devoțiune, Junior descoperă artificialitatea abia la final, ca pe o fractură intimă în chiar miezul propriei identități. Iar spre deosebire de Adam, care suferă din cauza superiorității sale morale și vrea să impună ordinea etică asupra lumii, Junior nu revendică nimic. Nu cere drepturi, nu vrea să demonstreze ceva, nu se revoltă împotriva creatorilor.
El nu se teme de adevăr, ci îl absoarbe, îl lasă să-l transforme. Există în el o disponibilitate profund umană: aceea de a-ți reinscrie viața într-o poveste mai mare decât tine, chiar și atunci când acea poveste te micșorează.
Junior nu e construit pentru sacrificiu precum Klara, nici pentru judecată precum Adam. El este construit pentru continuitate.
Și totuși, în momentul în care află că este o copie – o extensie a unui original plecat într-un loc inaccesibil –, reacția lui este de o blândețe care sfidează logica. În loc să-și respingă natura artificială, o integrează: felul în care o face e aproape organic, ca și cum ar înțelege instinctiv că identitatea sa nu depinde de materialul din care e construit, ci de relația cu Henrietta, de memoria afectivă, de repetițiile care au devenit viață.
Dacă Adam e prea „corect” ca să fie vulnerabil, iar Klara prea „curată” ca să se revolte, Junior este suficient de nepregătit ca să devină profund.
El nu este un artificiu moral, ci o persoană în formare, chiar dacă formarea lui este doar un construct programat. Afectivitatea lui nu e sacră precum la Klara, nici normativă precum la Adam. E ceva mai rar: o inocență funcțională, capabilă să genereze iubire veritabilă chiar și în interiorul unei minciuni perfect orchestrate.
În această triadă de iubiri artificiale: Klara iubește cu devotament spiritual; Adam iubește cu rigoare morală; Junior iubește cu firescul unei ființe care nu știe că nu este om.
Iar tocmai acest „nu știe” îl face, paradoxal, cel mai liber dintre ei. El nu caută niște limite, nu cere să fie văzut ca „mai mult”, nu vrea să se depășească, ci doar să existe în relația care i-a fost dată. Junior este, dintre toți, cel mai aproape de condiția umană: nu pentru că e perfect, ci pentru că este fragil, imperfect și dispus să accepte adevărurile care i se dezvăluie.
În final, Reid ne lasă cu o întrebare care reverberează în triada Klara–Adam–Junior: Ce înseamnă autenticitatea atunci când imitația simte, speră și iubește la fel ca noi?
Junior, dublul inocent, nu ne oferă răspunsul, dar ne obligă să recunoaștem că uneori copia devine mai adevărată decât originalul.
Trei drumuri, trei ieșiri
Klara se pleacă, Adam se revoltă, Junior învață. Trei inteligențe artificiale destinate să iubească. Trei forme diferite de a simți și de a înfrunta condiția de „celălalt”, de „ne-om”. Fiecare dintre ele reflectă o întrebare mai veche decât tehnologia însăși: ce înseamnă să iubești? Ce înseamnă să fii acceptat? Ce înseamnă să fii viu?
În toate cele trei cazuri, răspunsul nu vine din programare, ci din relație. Nu din cod, ci din contact. Iar felul în care fiecare dintre aceste entități răspunde la iubire spune, în ultimă instanță, mai mult despre oameni decât despre mașini.
Poate că tocmai aici se află cheia: nu în cât de umane devin inteligențele artificiale, ci în cât de dispuși suntem noi să le tratăm ca pe ceva real. Ca pe ceva care simte. Ca pe un dublu care ne privește și care, privindu-ne, ne obligă să ne întrebăm cine suntem.
Bibliografie
- Kazuo Ishiguro: ‘AI, gene-editing, big data … I worry we are not in control of these things any more’ by Lisa Allardice, The Guardian, 20 februarie 2021
- A conversation with Kazuo Ishiguro on latest novel Klara and the Sun de Rege Behe, Pittsburgh City Paper, 11 aprilie 2021
- Ian McEwan: ‘Who’s going to write the algorithm for the little white lie?’ by Tim Adams, The Guardian, 14 aprilie 2019
- Q&A: Ian McEwan on how ‘Machines Like Me’ reveals the dark side of artificial intelligence by Stuart Miller, Los Angeles Times, 25 aprilie 2019
