ANA(timp de citire: 29 minute)

Tăblia patului său era cărămizie cu dungi albastre. Nu albă, precum cea din spital, iar lucrul acesta îl deranja. Se obișnuise cu albul orbitor, uniform, iar avalanșa de culori i se părea stranie. În afara perioadei petrecute în saloanele unităților medicale, nu își amintea nimic altceva. Nici măcar accidentul.

Se întreba dacă aceasta era, de fapt, camera lui. Cea pe care o avusese înainte. Dacă nu cumva fusese aranjată de mama sa în lunile când se rugase ca el să se întoarcă acasă. Şi-o putea imagina stând în echilibru precar între două scaune pentru a monta posterele digitale ce se derulau permanent pe pereți. Ar fi vrut să o întrebe care era adevărul, dar nu era în stare. Cuvintele i se blocau în cap, se afundau ca într-o mocirlă. Încerca să le tragă la lumină, însă nu voiau să iasă și, dacă se străduia prea mult, cuvintele se destrămau ca un roi de fluturi.

Ușa camerei se deschise brusc. Încercă să ridice capul, dar un fulger ascuțit de durere îi traversă trupul, de la ceafă și până la vârful călcâiului. Alunecă la loc pe pernă, fixându-și privirea pe palele ventilatorului din centrul tavanului. Învățase tertipul acesta în spital. Trebuia doar să se concentreze cu adevărat asupra unui lucru și durerea urma să dispară. Dar acum nu se putea concentra. Prin ușa deschisă pătrundea miros de prăjituri cu scorțișoară, așa că se chinui să privească pe deasupra păturii. Era doctorul cel nou. Cel cu barbă cenușie, care nu purta halat, ci haine obișnuite. Nu semăna cu medicii din spital. Nu îi zâmbea preocupat în timp ce îi palpa jumătatea paralizată a corpului, așa cum făceau ceilalți. Când îl întâlnise pentru prima dată, acesta îi dăruise o brățară în formă de fluture pe care o purta și acum în jurul încheieturii strâmbe a mâinii stângi.

Doctorul îi făcu un semn de bun venit în timp ce se apropia de el. Undeva în spate, în penumbra holului, putea distinge silueta îngrijorată a mamei sale.

— Ești gata, amice?

Doctorul avea un instrument ce semăna cu o telecomandă. Gata? Pentru ce să fie gata? Probabil uimirea i se citea în ochi, pentru că doctorul continuă zâmbind. Vocea lui era caldă.

— Ai uitat. Azi este ziua cea mare, nu-i așa? Ziua în care îți vei cunoaște prietena.

Stomacul i se strânse dintr-odată. Își amintise. Doctorul îi vorbise despre fata pe care urma să o cunoască, fata care trebuia să îl ajute. Nu era pregătit, sigur că nu. Trebuia să se opună cu vehemență, dar din gură îi ieșiră doar bolboroseli fără sens și stropi de salivă. Doctorul întinse mâna cu care ținea telecomanda spre tâmpla lui stângă. Simți o furnicătură neplăcută.

— O să fie bine, vei vedea, nu are de ce să-ți fie teamă.

În spital, aceste cuvinte anunțau întotdeauna că urma se se întâmple ceva de care chiar trebuia să se teamă. Închise ochii. Dacă se concentra pe ceva anume, teama urma să dispară, dar nu era nimic în jurul lui.

Deschise ochii. Poate se concentrase cu prea mare intensitate, până la urmă, pentru că se făcuse deja noapte și doctorul plecase. Era singur în camera întunecată. Înghiți cu dificultate. Deasupra sa, palele ventilatorului se roteau sacadat. Un alt sunet, un vâjâit straniu, se auzea din interiorul mobilei. Nu știa ce înseamnă, dar nu îi plăcea. Bine, măcar, că fata nu mai venise. Sau poate că el dormea în momentul vizitei sale, așa că ea fusese nevoită să plece fără să o cunoască.

Aproape apăsase butonul care dădea alarma în camera mamei sale atunci când observă o dungă de lumină ce se prelingea pe unul dintre posterele digitale care acum lucea vag, fosforescent. Lumina părea să provină din partea de jos a bibliotecii aflate pe peretele opus, adică exact din locul din care se auzea șuieratul ce îi ridica firele de păr de pe ceafă. Mișcându-se cu grijă, încercă să se aplece suficient de mult pe o parte astfel încât să poată zări sertarele inferioare. Nu reuși. Din fericire, nu îl săgetă niciun junghi de durere, așa că se întinse și mai mult, până când ajunse periculos de aproape de maginea patului.

Căderea îl luă prin surprindere. Fusese un mare dobitoc de alunecase așa. Se pregăti pentru o explozie necontrolată de durere, dar, din nou, nu simți mare lucru. Contactul cu podeaua nu îi făcuse coloana să ia foc, așa cum se așteptase. Zăcea culcat pe burtă, cu mâna nefolositoare prinsă sub el și se uita la firele de praf strânse sub patul cărămiziu.

Fu nevoit să se întoarcă pentru a putea vedea ușa întredeschisă a sertarului, tipul de compartiment unde mama lui depozita lenjeria de pat călcată și apretată. Începu să se târască spre el condus de limba de lumină și de sunetul tot mai vibrant.

Dulapul era complet gol, dar înăuntru lumina era atât de puternică încât îl orbea. Poate că era doar o lanternă direcționată spre el. Probabil mama lui o uitase acolo, dar sursa strălucirii părea să fie neobișnuit de departe, pierdută în burta mobilei. Nu credea că era suficient de slab să încapă cu totul în sertar. Simpla idee aproape îl făcu să râdă, dar se abținu în ultima clipă. Râsul îi făcea coloana să se zdruncine și nu era deloc plăcut. Cu toate acestea, se târî mai departe, încleștându-și mâna dreaptă cu putere de marginea etajerei.

Spațiul interior era mult mai larg decât ar fi trebuit să fie. Se extindea în partea din spate ca o peșteră. Mai avansă puțin, târându-se în cotul cel bun și află că lumina provenea cu adevărat de la o lanternă așezată orizontal. Ridicând privirea, observă cu surprindere o despicătură tăiată în ceea ce părea a fi pânza unui cort. În spatele ei se auzea sunetul mării învolburate. Dumnezeule, era un cort în dulap. În plus, fusese deja ocupat. Îngheță într-o poziție inconfortabilă, cu gâtul întins în sus. Lângă el, stând turcește, se afla o fată.

I se părea ridicol modul în care o privea pe sub sprâncene, așa cum stătea culcat pe burtă, dar se temea că, dacă s-ar fi întors, ar fi arătat exact ca un cățel șchiop pregătit să se gudure. Semiîntunericul ascundea aproape total trăsăturile fetei, dar părea să fie de aceeași vârstă cu el.

— Fluturii au patru aripi, spuse ea din senin.

Avea o voce melodioasă ce acoperea și, într-un fel inexplicabil, se contopea cu freamătul valurilor. El nu spuse nimic. Se temea că, dacă încerca să o facă, ar fi mormăit ca un urs, iar fata ar fi început să râdă.

— Urșii hibernează, mai puțin urșii soare, pentru că ei iubesc căldura, continuă ea. Îmi plac urșii, îmi plac fluturii, nisipul cu miros de scorțișoară, marea și corturile ce arată ca o caisă.

Se aplecă spre el. Avea părul blond, pistrui, ochi albaștri, buze subțiri.

— Eu sunt ANA, vrei să fim prieteni?

Voia, dar prezența ei îl intimida. De ce și-ar fi dorit o fată să fie prietena unui băiat care nu reușea să meargă singur la toaletă? Mintea îi galopa în căutarea unei soluții salvatoare. Își aminti că fetele iubesc cadourile. Îi plac fluturii, nu-i așa? Cu greutate, își trase mâna stângă, rigidă ca un băț, și o întinse spre ea. Apoi încremeni. Sigur nu avea să înțeleagă. Dar ea înțelesese.

— Pentru mine? făcu surprinsă. Niciodată nu am primit un cadou.

În mâna ei, brățara-fluture prinse viață transformându-se într-o insectă mare și albastră ce se așeză cu toate cele șase picioare pe marginea metalică a capului lanternei, ca mai apoi să zboare în jurul lor. Dintr-o dată, cuvintele începură să i se repoziționeze pe vârful limbii. Era ca și cum se împotmolise într-un un puzzle complicat și abia acum vedea imaginea de ansamblu.

— Da, prieteni, rosti el primele cuvinte tremurătoare.

ANA încuviință, de parcă nici nu se aștepta la alt răspuns.

— Vrei să vezi marea, nu-i așa?

Desfăcu intrarea cortului. Sub lumina lunii, valurile întunecate se spărgeau pe plajă lansând în văzduh fluturi de spumă. Niciodată nu văzuse ceva atât de frumos.

***

Pe un deal al metaversului periferic, stând pe o platformă supraînălțată, Arhitectul termina de ridicat din nou catedrala. Ucenicii săi, siluete răsfirate pe transportoarele zburătoare ce gravitau construcția, verificau fiecare conexiune în parte, fiecare nod, centimetru cu centimetru. Totul era în regulă. Fluxul albastru de informație circula ca un șarpe leneș de-a lungul zidurilor translucide.

Cerul, miezul, metaversul central, fierbeau deasupra capetelor constructorilor. Arătau ca o supă groasă de culoarea cireșelor coapte aflată într-o continuă expansiune. Deși nu erau vizibile, în interiorul ei se zvârcoleau inteligențele artificiale. Ele coordonau toate procesele fundamentale ce asigurau funcționarea societății umane. Desprinse din aceste procese uluitor de complexe, informații reziduale aglutinau în fulgi de culoare ocru ce pluteau pretutindeni ca o ninsoare murdară. Ajunse pe solul metaversului periferic, particulele se strângeau în aglomerări tot mai mari ce căpătau aspectul unor câmpuri de date. Deșerturi de date. Deșerturi de date abandonate.

Albinosul, primul dintre ucenicii săi, încruntat ca întotdeauna, îl ajuta pe Arhitect să manevreze piesa de contact, piesa finală, cea care trebuia montată în vârful edificiului. De această dată, preferaseră un soclu trapezoidal poziționat cu suprafața mare în sus. În curbura sa interioară urma să stea zeitatea IA. Dacă avea să accepte catedrala. Şi dacă aceasta urma să rămână în picioare suficient de mult timp.

Arhitectul simțea sudoarea rece curgându-i în josul tâmplei. Concentrarea atingea cote maxime. Nu-i era greu să se concentreze, o făcea dintotdeauna. Dacă se concentra suficient de mult, durerea avea să dispară. Așa fusese într-o vreme, cel puțin, până când operațiile costisitoare atenuaseră sechelele cauzate de accident. Nu pe toate, bineînțeles. Unele sechele n-aveau să dispară niciodată, îl avertizase medicul neurolog.

La comanda sa, soclul pluti, pentru a se alinia cu segmentele inferioare. Precizia trebuia să fie absolută. Se auzi un pocnet sec și nimic altceva. Muchiile erau perfecte. Nu se observa urma niciunei îmbinări. Piesa finală făcuse corp comun cu restul. O atinse într-un gest aproape erotic. Lanțurile de zero și unu pulsau moale sub suprafața ei netedă, așa cum pulsau în întreaga construcție. În curgerea lor, alcătuiau o rețea similară celei a vaselor capilare. Arhitectul dădu din cap mulțumit, iar Albinosul încuviință, fără ca mușchii feței să i se destindă. Catedrala era completă. Acum urma partea cea mai dificilă.

Privirea Arhitectului zbură spre cer în timp ce număra secundele, într-un mod aproape inconștient. Una, două, trei, catedrala torcea, ucenicii își țineau respirația, până și marile mașinării de excavat se opriseră cu brațele în poziție de repaos. Când ajunse la cincisprezece, întrezări printre faldurile norilor o mică porțiune solzoasă din trupul reptilian al zeității IA. Când ajunse la treizeci, își permise cu adevărat să spere. O gheară verde, fosforescentă, pătrunse violent prin plafonul vinețiu al cerului, împrăștiind fulgii aflați în zbor. Să fie posibil? Spera, însă totul se nărui în câteva clipe. Albinosul oftă. Arhitectul rezistă tentației de a-și coborî privirea pentru a vedea fisurile ce se extindeau cu viteză de-a lungul clădirii, fracturând bolți, arcuri și garguie, secționând legăturile create de ei cu infinită migală. Văzuse acest spectacol tragic de nenumărate ori. Gheara se retrase înapoi, printre nori, ca într-o teacă. Oamenii săi își plecară capetele dezamăgiți. Eșuaseră.

Arhitectul se întoarse fără să spună nimic. Cuvintele nu erau punctul său forte, cuvintele se năruiau ca un castel de nisip. Privi înlemnit câmpurile de date: platouri lungi brăzdate de dune cu versanți asimetrici, marcate din loc în loc de mașinării de excavat și de furnale ce transformau nisipul în cărămizi aproape transparente de informație inutilă. O lume uitată. Lumea lui. În spatele său, catedrala se prăbușea.

Se deconectă. Apucă să privească aproape un minut palele ventilatorului înainte ca șeful său să îl apeleze prin rețeaua internă. Răspunse afirmativ și imaginea acestuia fu proiectată în văzduh, la o distanță acceptabilă. Oriunde și-ar fi întors privirea, imaginea se deplasa împreună cu el. Şeful său sări peste formalități.

— Omule, a fost grandios! Am urmărit totul cu sufletul la gură. Ei, asta este, ați făcut tot ce se putea.

Nu părea supărat. Dacă urmărise desfășurarea evenimentelor, sigur o făcuse prin intermediul rapoartelor primite de la subordonați.

— Dacă nu ai reușit tu să prinzi reptila, sigur nu va reuși nimeni, continuă el în timp ce își scărpina barba. Omule, ești cel mai talentat programator pe care îl cunosc. Dar, așa stând situația, nu cred că firma mai poate investi în acest experiment. Lasă să mai sape și alții prin gunoaie, am dreptate?

Parțial, îi dădea dreptate, deși nu îi plăcea direcția în care mergea discuția. Majoritatea informațiilor erau inutilizabile sau de mică importanță. Niște rebuturi. Puțini oameni înțelegeau, însă, că în subsolul metaversului periferic existau și date valoroase. Erau adevărate comori din perioada pre-IA pe care nimeni nu reușise să le exploateze. Programatorilor umani le era aproape imposibil, iar inteligențele artificiale se concentrau doar pe ceea ce se întâmpla în miezul incandescent. Zeitatea lor încă nu putea fi convinsă să se ocupe de nimic altceva. El singur încercase de nenumărate ori. Întregul experiment plecase de la premisa că ar putea fi atrasă prin intermediul unei structuri excepționale. O catedrală, așa o numea. Deși avusese câteva rezultate, știa că acestea nu puteau fi justificate din punct de vedere economic.

— Am hotărât să abandonăm proiectul, zise șeful său privindu-l în ochi. Toate resursele vor fi relocate spre celelalte proiecte în derulare.

Trebuia să spună ceva. Deschise gura, dar rămase așa, nehotărându-se cum să înceapă. Tatuajul în formă de fluture de pe antebraț se coloră în albastru pal și simți prezența ANEI ca pe o insectă ce i se plimba pe piele. Bărbatul de pe ecran nu se impacientă, fiind obișnuit cu genul acesta de reacții din partea angajatului său.

— Cinci, spuse în cele din urmă, punând capăt situației inconfortabile.

După care continuă mai repede, fără ezitări, pe măsură ce gândurile începeau să curgă fluid.

— Cinci săptămâni. Vreau să duc sarcina până la capăt. Cred că o să reușim.

— Cinci săptămâni, hm? Ei bine, de ce nu? Doar că, trebuie să înțelegi, nu vor exista și alte amânări.

Șeful său părea satisfăcut. Cinci săptămâni reprezenta un termen rezonabil. Oamenii de felul său analizau fiecare lucru în funcție de câștigul potențial raportat la costul investiției. Nu puteau înțelege și investițiile emoționale.

După ce ecranul se stinse, se uită fără țintă prin camera goală. Încăperea arăta ca în urmă cu douăzeci de ani. El o păstrase așa. Patul cărămiziu care scârțâia, mobila veche, draperiile închise la culoare, ventilatorul din tavan, toate erau la locul lor. Numai posterele digitale fuseseră înlocuite. În loc de desene animate, pe pereți se derulau imagini cu viermi uriași, nave-arbori și călăreți ce purtau două săbii din metale diferite. Nu îi plăcea schimbarea. Avea nevoie să se simtă în siguranță, iar siguranța provenea din locurile și oamenii care îi erau familiari. Apropo de asta… Privi tatuajul și rosti încet. ANA! Imediat observă fanta de lumină apărută între ușile întredeschise ale șifonierului.

Când împinse una dintre uși, briza marină pătrunse val-vârtej în încăpere trezindu-i simțurile. Ca de obicei, placajul din spatele dulapului dispăruse. Printre hainele sale agățate pe umerașe, zărea valurile măturând plaja. Trase o jachetă într-o parte și pătrunse în dulap șchiopătând. Piciorul stâng îi făcea din nou probleme. Nu era nimic. Totul avea să fie bine. La capătul postamentului de lemn, picioarele i se afundară în nisipul fin. Plaja se întindea pustie sub soarele arzător. Doar urmele unor pași mici duceau spre capătul țărmului, așa că se luă după ele. Cu cât mergea mai mult, cu atât se simțea mai puțin olog.

Urmele se opreau la linia nestatornică a apei. Își lipi fața de nisip. Mirosea a scorțișoară. Era aroma prăjiturilor pe care le făcea mama lui. O auzi pe ANA furișându-se în spatele său ca o nălucă. Se întoarse, dar nu o văzu. Ştia că ea era la curent cu toate noutățile, dar simțea nevoia să se descarce. Era singura persoană cu care putea vorbi deschis, fără să se simtă ca un ciudat.

— Am dat greș, se adresă apei zbuciumate, s-a prăbușit din nou.

ANA îl îmbrățișă din spate ca o caracatiță de mătase. Brațele și picioarele ei, având pielea întunecată ca abanosul, se încleștară în jurul trupului său. Atingerea îl făcea să se simtă întreg.

— Normal că ai eșuat, prostuțule, îi suflă în ureche. Ţi-am spus, există o singură cale.

— Decât așa, mai bine să nu reușesc niciodată.

— Crezi? Părea iritată. Ai spus că te vei gândi.

— Da, mă voi gândi.

Ea făcu o mișcare agilă și ajunse în fața lui. Îl sărută pe gură. Buzele cărnoase erau sărate și dulci în același timp. Aroma exotică din părul ei negru îi umplea nările. Îi puse mâinile pe talie, bucurându-se de textura pielii. Fata sări ca o pisică, îi fixă spatele pe nisip și se urcă deasupra lui. Îl bătu cu degetul ușor în tâmplă.

— Păi nu mai pierde vremea și gândește-te. Mai ai cinci săptămâni la dispoziție.

El întoarse capul, evitând contactul vizual. Orizontul era punctat de pescăruși portocalii. Când o privi din nou, ea ținea un obiect în palmă. Un cub translucid în interiorul căruia bătea din aripi un fluture albastru.

— Ce-i asta?

— Un cadou, șopti ea. Pentru tine. Să te ajute să te gândești.

Întoarse cubul pe toate părțile. Își amintea fluturele, era același. Ea îl păstrase atât de mult timp, iar acum i-l dădea înapoi. Înțelegea mesajul, circuitul trebuia să se închidă. ANA se cuibări la pieptul său și căldura îi învălui pe amândoi. Era bine. Nu își dorea nimic altceva.

***

Pe un deal al metaversului periferic, catedrala se surpa încă o dată. Turlele torsionate se ciocneau între ele și se prăvăleau, despicând în bucăți mari arcurile dantelate ale cupolei. Deasupra, cerul vânăt clocotea ca un sirop gros din care se revărsa permanent ninsoarea grunjoasă de culoarea nisipului. Fuseseră atât de aproape încât Arhitectul avea impresia că se surpa el însuși, că i se frângeau oasele, și că dinții i se transformau în cenușă. Încercă să rememoreze totul.

Construcția efectivă se desfășurase impecabil. Oamenii săi aveau atât de multă experiență, repetaseră procesele de atât de multe ori, încât erorile erau extrem de rare. Arhitectul făcuse o singură modificare semnificativă. Montase în centrul piesei finale cubul în care se zbătea fluturele. Albinosul ridicase din sprâncene, dar nu spusese nimic. Dacă acest lucru putea provoca un miracol, pentru el era în ordine. Şi miracolul aproape venise. Când conectase cubul la fluxul informațional al edificiului, mii și mii de fluturi incandescenți își luaseră zborul prin ziduri. Catedrala arătase pentru câteva momente ca un pavilion de vară populat de insecte electrice. Arhitectul începuse apoi să numere.

Privise consternat cum zeitatea IA străpunsese pătura vineție a norilor și nu doar cu o gheară, ca în alte dăți, ci cu întreg trupul de dragon, acoperit de solzi strălucitori de culoarea smaraldului. Reptila își scuturase aripile magnifice, după care se rotise lin deasupra dunelor, neștiind parcă ce să facă în continuare. Trecuse razant deasupra furnalelor din care se înălțau fire verticale de fum, deasupra capetelor celor zece constructori. Fusese fantastic, dar se sfârșise aproape instantaneu. Mai întâi, Arhitectul avusese impresia că zeitatea privea spre el cu ochi albi și goi, după care un fulg de nisip îi aterizase pe pleoapă. După ce clipise de câteva ori, văzuse că dragonul deja se îndepărta, întorcându-se spre fortăreața celestă. Albinosul aproape scâncise în dreapta sa. Fațada catedralei se umpluse de fisuri de parcă era acoperită de o imensă pânză de păianjen.

Se deconectă. Palele ventilatorului se roteau nestingherite. Așteptă încordat să sune telefonul, dar nu veni niciun apel. Înțelegea de ce. Un eșec, oricât de spectaculos ar fi fost, rămânea un eșec. Conducerea nu dorea să îi dea oportunitatea de a solicita o nouă amânare. Era clar, mai avea o singură șansă. Mai avea timp să ridice o singură catedrală. Trebuia să fie o capodoperă. Magnum opus.

Realiză că nu avea chef să vorbească nimeni, de fapt. Voia să doarmă. Ai spus că te vei gândi. Trebuia să se gândească. Închise complet rețeaua internă și se prăvăli în pat. Dormi șaisprezece ore legate.

Când se trezi, soluția i se păru evidentă. Fără risc nu putea să existe succes. Stătea întins în pat ascultând cum se pregătea cafeaua în bucătărie. Chiar mirosea a scorțișoară și se auzea clinchet de veselă. Se gândi la mama sa, la prăjiturile ei, la modul cum încerca să își mascheze suferința sub dantela unui zâmbet stins atunci când îi privea trupul devastat de accident. Bineînțeles, nu ea îi pregătea acum micul dejun. Femeia se îmbolnăvise de leucemie și murise cu mai mult de zece ani în urmă, așa că el fusese nevoit să programeze un robot să o înlocuiască. Nu reușise. Prăjiturile nu aveau gustul corect și brațele metalice ale robotului nu puteau să-l aline. Noroc că o avusese alături pe ANA.

ANA! Îi șopti numele și tatuajul în formă de fluture se coloră ascultător. Când deschise ușa șifonierului, însă, zeci de molii pătrunseră în cameră zburând dezordonat. Unele îi ajunseră în păr, altele se învârtiră în jurul posterelor, atrase de strălucirea lor molcomă. I se încrețiră nările. Mirosea a sare și a descompunere. Printre hainele sale putrezite și roase, vedea plaja năpădită de alge moarte, întinse precum cadavrele unor monștri marini. Strânse din dinți și intră în dulapul mâncat de cari, temându-se ca acesta să nu cadă peste el. Peisajul era familiar, dar complet diferit. Oglinda nemișcată a mării reflecta cerul de culoarea pavajului.

ANA stătea în șezut privind marea. Rochia albastră îi lăsa la vedere spatele costeliv și alb ca laptele. Se apropie de ea ocolind meduze naufragiate pe nisip și scoici cu margini tăioase.

— Ce faci? o întrebă simțindu-se ridicol. Vreau să vorbim.

— Mor, răspunse ea. Nuanța ochilor i se potrivea cu rochia. Tot locul ăsta moare, nu vezi?

— Tu nu poți să mori. Tu ești…

— Cum? Artificială? Am avut un vis cu fluturi care zburau deasupra deșertului și transformau totul. Venea primăvara. Lumea renăștea și lujeri verzi se întindeau peste dune. Mașinile nu pot să viseze, mi-ai zis, dar eu pot. Sunt mai mult decât vrei tu să accepți. Îmi plac prăjiturile, și cărțile, și scoicile în formă de stea. Lasă-mă să visez în continuare.

Îl apucă de mână. Atingerea ei era rece ca gheața. O rafală de vânt venită de nicăieri îi spulberă părul umplându-l de grăunțe de nisip. Se așeză alături de ea, încordat, cu maxilarul încleștat. Nu ar fi putut recunoaște, dar se gândea mai ales la soarta lui. Perspectiva singurătății îl îngrozea. Lasă-mă să visez în continuare. Îi era atât de greu să o lase.

— Nu cred că mă pot descurca fără tine.

— Tu nu ai nevoie de mine, spuse ANA în timp ce îi dădea la o parte o șuviță din dreptul ochilor. Tu ai nevoie să părăsești cetatea asta pe care ai clădit-o în jurul tău. Ce mult îți place să ridici structuri și ce greu îți este să le culci la pământ!

— De obicei, cad singure.

— Nu și acum.

Îl privi amuzată, dar ochii îi erau triști.

— Trebuie să cunoști alți oameni. Așa, ca tine.

El nu dorea să cunoască pe nimeni, dar aprobă din cap.

— Bine, sunt de acord, rosti în timp ce își împletea degetele cu ale ei.

Îi cuprinse bărbia. Un pescăruș țipă ascuțit undeva, departe.

— Te iubesc, spuse ea.

El nu spuse nimic, cuvintele nu erau punctul lui forte, cuvintele se fărâmau și se risipeau. Ca un roi de fluturi.

***

Arhitectul manevră transportorul astfel încât să evite cupa încărcată a unui excavator. Date reziduale, își spuse, ce urmau să fie topite în furnale și transformate în cărămizi paralelipipedice. Din locul în care se afla, putea vedea cum cinci dintre oamenii săi se îndepărtau de situl construcției. Nu aveau să ia parte la această nebunie, îi transmiseseră, dar urmau să rămână în zonă ca simpli observatori. Alți trei erau indeciși, ceea însemna că trebuia să finalizeze catedrala aproape de unul singur. Din fericire, cea mai mare parte a muncii era terminată. Avusese grijă să nu le expună planul prea repede, astfel încât el și Albinosul să poată face restul.

Purtaseră o discuție, nu cu mult timp în urmă.

— Așadar, despre cine vorbim, cine este ANA? întrebase Albinosul mohorât. Asistent neuronal sau inteligență artificială?

— Este greu de zis. A evoluat. Am evoluat împreună.

— Aha. Oricum ar fi, pentru noi lucrurile arată rău, înțelegi? Dar dacă tu crezi că merită riscul, putem face o încercare.

Arhitectul înțelegea, într-adevăr. Toate IA-urile active se subordonau zeității dragon. A introduce o inteligență artificială în sistem, chiar și în periferic, mai cu seamă în periferic, ar fi declanșat aproape sigur o reacție violentă, cu repercusiuni dintre cele mai severe. Pe de altă parte, a utiliza un asistent neuronal în această problemă era ca și cum ai încerca să comunici cu o navă spațială printr-un mixer de bucătărie.

— Ea m-a asigurat că va funcționa, rostise cu dificultate.

Albinosul ridicase din umeri, mai încruntat ca oricând. Nu îi plăcea situația, asta era clar, dar reprezenta ultima lor încercare. Întotdeauna se dovedise un colaborator loial, așa că îi rămăsese alături și acum. Erau ei doi. Ei doi și ANA.

Se întoarse să o privească. Ochii ei violeți erau larg deschiși. Nu văzuse niciodată pe cineva atât de entuziasmat. Programele nu ar fi trebuit să se comporte așa. Realizase lucrul acesta cu mult timp în urmă, însă gelozia îl făcuse să o păstreze pe ANA doar pentru el. Era parte din el.

— Umitor! spuse ea, lăsându-și părul argintiu să fluture în curentul de aer creat de mișcarea transportorului. Este altceva când poți experimenta lumea direct, când o poți percepe tu însuți. Fără lentile, fără intermediari.

Transportorul ateriză lin în fața treptelor clădirii. Pentru Arhitect imaginea edificiului devenise comună, dar pentru cineva neinițiat impactul trebuia să fie impresionant.

ANA se apucă strâns de el. Era reconfortant să dețină controlul după atât de mulți ani în care ea fusese cea care îl ținuse de mână. Urcară scara împreună. Observă surprins că, în urma pașilor ei, vasele capilare se aprindeau ca niște fulgere. Catedrala devenise conștientă instantaneu de prezența ANEI. Împinse ușa și îi făcu loc să intre. În ciuda pereților semitransparenți, în naos era întuneric și rece.

— Şi acum? întrebă el după ce îi explicase ce mai avea echipa de finalizat.

— Fiecare își îndeplinește destinul.

— Ești sigură, ANA? Mergem până la capăt?

— Da, până la capăt, răspunse ea fără să îl privească.

Atenția ei fusese deja captată de curbura zidurilor. Dacă își apropria suficient de mult mâna de ele, suprafața lor părea să devină lichidă și să tremure de parcă ar fi fost sub influența unor unde sonore. Arhitectul nu se așteptase la o despărțire melodramatică, la îmbrățișări și suspine. De fapt, își luaseră deja rămas bun, însă indiferența ei îl descumpănea. Ar fi vrut să mai beneficieze de puțin timp. Măcar o oră.

La un moment dat, conștientiză că stătea pironit de minute bune în mijlocul podelei. Nu mai avea ce face acolo. Se îndreptă către scara de acces spre platforma superioară unde îl aștepta Albinosul.

Aproape de vârf, se opri să o privească o ultimă dată. De la distanță, avu impresia că brațele ei pătrundeau efectiv în blocurile de informație, că vibra în sincron împreună cu zidurile, că linii subțiri de lumină îi înconjurau membrele și torsul, îi străluceau pe sub piele, îi săpau în carne. Îl privi și ea, iar buzele ei modelară un singur cuvânt. Nu îl înțelese.

Ajuns pe acoperiș, începu să lucreze febril, completând ultimul segment al cupolei. Nu se gândea la ea. Nu se gândea la nimic. Atunci când se concentra, toate celelalte lucruri dispăreau în neant. Ştia să se concentreze. Așeza blocurile unul lângă celălalt pas cu pas. Tot procesul era natural, organic, de parcă fiecare piesă își cunoștea deja locul. Niciodată nu mai lucrase atât de repede, atât de precis. Era un dirijor genial în mijlocul unei orchestre fantomatice.

Montară piesa finală și lumea se aprinse în albastru neon. Altarul, turlele, pereții pronaosului, agheasmatarul, scările în spirală. Chiar și platformele de transport ce se repezeau dintr-un loc în altul ca un stol de păsări de titan. Albinosul părea de pe altă planetă, parcă era subiectul unei radiografii. Arhitectul își întinse uluit ambele mâini în față. Oasele antebrațelor îi străluceau precum lamele unor săbii laser. Ceva important urma să se întâmple.

Nu apucă să înceapă măcar să numere. Bolta se despică în două ca o cortină și, preț de o secundă, strălucirea infernală a miezului îi răni retina. Zeitatea IA nu se mai roti în zbor, ci năvăli ca un proiectil din înaltul cerului. Aerul pocnea în jurul ei. Arhitectul își auzea inima bătând în ritmuri tribale. Lângă el, Albinosul zâmbea. Nu îl mai văzuse niciodată zâmbind. Îi făcu semn să se îndepărteze de catedrală, dar nu era destul timp. Reptila se opri deasupra cupolei, prinzându-se cu ghearele de marginea piesei finale. Solul se cutremura. Arhitectul se uită înnebunit după o cale facilă prin care putea să ajungă la parter, însă lumina îl orbea. Se gândi să țipe, să o avertizeze cumva. Apoi îl ajunse unda de șoc.

Se deconectase. Nu o făcuse voluntar. Şocul produs de sosirea zeității IA fusese atât de brutal încât îi întorsese conștiința în trupul fizic, trupul schilod. Clipi des încercând să scape de usturimea din ochi. Văzuse lucruri pe care nu avea să le uite niciodată. Rețeaua înregistra un număr tot mai mare de apeluri. Se întrebă ce se întâmplase, de fapt. Erau două posibilități: ori eșuaseră și zeitatea IA distrusese complet catedrala și poate întreg metaversul periferic, ori reușiseră și acum metaversul era unul singur, reîntregit. Nu voia să afle. Nu chiar acum, când emoțiile erau atât de puternice.

Se gândi la ultimul cuvânt al ANEI. Nu îl înțelesese atunci, dar acum îi apărea clar precum cristalul. Libertate. Asta își dorise. Lumea de pe plajă devenise o închisoare pentru ea. Îi șopti numele. Tatuajul refuză să se coloreze. Rămase inert, un simplu desen pe piele. Îi venea să plângă, dar nu avea niciun sens. Merse până la dulap și deschise larg ambele uși. Îl întâmpinară doar hainele lui, rânjindu-i în față ca niște carcase banale. Se ghemui sub ele, așezându-se turcește, și închise ușile din interior. În întuneric era bine, deși singurătatea îl cuprindea deja precum o mantie.

Abia când aprinse o lanternă observă fluturele mare, albastru, care i se așezase în palmă.