Puține lucruri mi-au adus mai multă satisfacție în călătoriile mele imaginare decât studierea basmelor și a mitologiei comparate. E deconectarea necesară de la apăsătoarea realitate cotidiană și racordarea la acea rețea universală și atemporală de fantezie, aventură și înțelepciune. Am crescut cu legendele lui Mitru și N.A. Kun, cu 1001 de nopți, dar și cu o colecție impresionantă de povești nemuritoare. Unele dintre ele în format radiofonic, pe viniluri cu coperți viu colorate, pe care le ascultam seara, înainte de culcare. Am devorat în studenție Eliade, iar mai apoi m-am întâlnit cu opera vastă a lui Joseph Campbell, al cărui lirism plin de umor și substanță, ce iese la iveală mai cu seamă în conferințele sale, m-a purtat prin toate mitologiile lumii.
Joseph Campbell
Tocmai de aceea, m-am entuziasmat ca un copil la apariția trilogiei Simboluri arhetipale în basme (Humanitas) a bine-cunoscutei cercetătoare elvețiene Marie-Louise von Franz, ucenică a lui Jung. Am reușit să parcurg doar volumul întâi, Sacrul și profanul (prima ediție 1952) care în cele peste 800 de pagini ale sale își poartă cititorii prin toate culturile lumii, din nordul înfrigurat al inuiților până în câmpiile aride ale aborigenilor australieni, din întinderile păduroase ale Siberiei, unde sălășluiesc koriakii, până în junglele Americii Centrale, la azteci, sau la triburile warao din delta fluviului Orinoco.
Simboluri arhetipale în basme
Încercarea, îndrăzneață de altfel, de a sistematiza prin analiză comparativă noianul de basme născocite de specia noastră de-a lungul mileniilor, pornind de la diverse categorii tematice, motive, simboluri etc. nu se deosebește prea tare de ceea ce propunea Vladimir Propp cu treizeci de ani mai devreme, în Morfologia basmului (1928). Însă dacă formalismul lui Propp este descriptiv la nivel structural și, deci, foarte greu de combătut, interpretarea în cheie simbolic-arhetipală a basmelor pe care o practică Jung și adepții săi comportă și o latură pur speculativă, fapt pentru care a fost și este în continuare intens dezbătută.
Morfologia basmului
Șubrezenia științifică a credoului jungian iese cel mai bine la iveală în următoarea frază din Simboluri…: „Asemănarea motivelor [basmului] este legată de identitatea structurală a sufletului uman”. Or, cum definim „sufletul uman”, altfel decât metaforic, și care este „identitatea lui structurală”? În Bardo, Jung vorbește de „predispoziții spirituale generale”, adică un fel de forme platoniciene după care „spiritul își ordonează conținuturile”. Imaginile din vise și mituri sunt, pentru Jung, expresia unei „structuri psihice fundamentale” care, acționând inconștient, „declanșează funcții spirituale și instinctuale ale sufletului”. Arhetipurile, în accepțiunea lui Jung, sunt tocmai forțele care stau la baza acestor imagini. Pe cât de poetic sună, pe-atât de greu de falsificat (potrivit criteriilor lui Popper) și, deci, de demonstrat e teoria sa. Pe deasupra, Jung a postulat un „inconștient colectiv”, alcătuit din arhetipurile specifice activității psihice în toate culturile. În accepțiunea sa, miturile sunt vise colective, în vreme ce visele sunt mituri individuale, cu trăsături ce se regăsesc pe tot întinsul globului. Astfel, visele sunt o manifestare a inconștientului colectiv (cultural) și se suprapun, până la un punct, cu miturile.
Arhetipurile, în accepțiunea lui Jung
Pentru von Franz, Campbell și alți adepți ai școlii jungiene, fiecare mit (și, deci, basm) individual reprezintă o mască culturală purtată de psihicul uman universal. Pornind de la dihotomia conștient-inconștient, ei postulează preeminența organismului uman, cu toate straturile sale, în fața conștiinței, care ne dă o direcție în societate, dar se dovedește adesea incapabilă să răspundă nevoilor mai profunde ale individului. Pentru adepții lui Jung, basmele sunt o expresie firească a inconștientului trecut prin filtrul conștiinței. O oglindă a sinelui. Mai mult decât o simplă poveste, mitul (basmul) e limbajul trupului desăvârșit prin metaforă. Iar acest limbaj, este, firește, universal. Asta a dus la apariția ideii de monomit, un concept disputat de mulți istorici ai religiilor. Printre aceștia se numără și Eliade, care consideră că sursa experienței mitice e religioasă, nicidecum psihologică.
Hero with a Thousand Faces
Un lucru pare să fie clar, însă, și în acord cu cele mai recente cercetări legate de propensiunile narative ale lui homo sapiens. Jonathan Gotschall, autorul unui remarcabil volum intitulat Animalul Povestitor (Vellant, 2022), consideră că nu doar limbile umane au în comun similitudini structurale – teorie care l-a făcut, de altfel, faimos pe Noam Chomsky – ci și poveștile. „Oricât de adânc am plonja în [istoria literaturii] și în smârcurile folclorului lumii, întotdeauna vom găsi același lucru uimitor: poveștile lor sunt fix ca ale noastre”, iar acest filon comun are ca miez călătoria inițiatică a eroului care ține piept marilor necazuri ale condiției umane, personificate în varii feluri, și iese izbăvitor, în pofida sorților vitregi.
Jonathan Gotshell Animalul Povestitor
După cum recunoaște și Gotschall, toate experimentele moderniste și postmoderniste care s-au abătut de la structura clasică a basmelor/miturilor universale și, cu precădere, de la rețeta deopotrivă simplă și eficientă Poveste = Personaj + Bucluc + Încercare de ieșire, s-au bucurat de foarte puțin succes în rândul cititorilor. Rețeta, pe care Joseph Campbell a elaborat-o ca monomit în Eroul cu o mie de chipuri, a devenit o închisoare pentru scriitori precum Joyce, Woolf sau reprezentanții noului roman francez. Și totuși, în această închisoare ca o coajă de nucă, geniul creativ se poate socoti „un rege al spațiului infinit”, cum spunea Hamlet, căci de-a lungul veacurilor ne-a oferit o bogăție de teme cu nenumărate variațiuni.
Sacrul și profanul fac obiectul acestui prim volum al Mariei von Franz, cu accent pus pe dihotomia dintre lumea profană și cea magică. Acestea corespund, firește, conștientului și, respectiv, inconștientului. Tărâmul magic se află adesea în afara spațiului și timpului convenționale, în locuri simbolice, asociate inconștientului, precum luna, pădurea, gaura din pământ, peștera, izvorul, muntele, insula sau gaura din cer. Astfel, marile călătorii inițiatice sau pribegii, în basme, „oglindesc experiențe de disociere sau stări onirice”. De cele mai multe ori, pătrunderea în aceste meleaguri se face fie prin adormire-cufundare-regăsire pe un tărâm străin, fie printr-o lungă călătorie peste „mări și țări”. (Am ales să ilustrez basmele cu picturile celebrului artist lituanian Mikalojus Konstantinas Ciurlionis (1875-1911)).
Mikalojus Konstantinas Ciurlionis
Von Franz pomenește un basm inuit în care eroul, un tânăr vânător pe nume Misana, e aruncat de valuri pe-un țărm întunecat unde doarme zile la rând și se trezește într-o lume dominată de beznă. Înțelege că se află în Qasuilaoq, tărâmul întunericului etern, la capătul lumii, de unde se întoarce după o serie de aventuri cu foci, pești și femei. Autoarea vede aici o „descriere a cufundării temporare a conștiinței în întunericul de nepătruns al inconștientului”, unde noaptea permanentă indică „suspendarea tuturor contrariilor”.
Mikalojus Konstantinas Ciurlionis
În Tinerețe fără bătrânețe, pe de altă parte, asistăm la o călătorie îndelungată, dincolo de fruntariile lumii civilizate: Făt-Frumos „s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile și trei nopți” până ajunge la o câmpie presărată cu oase umane, unde dă piept cu Gheonoaia, și de-acolo merge „cale lungă și mai lungă”, până la o câmpie pârjolită, unde dă piept cu Scorpia, iar în cele din urmă zboară peste pădurea întunecată, plină de lighioane înfricoșătoare, pentru a sfârși pe meleagul tinereții fără bătrânețe. Intrarea în paradisul pierdut (și regăsit) e, conform autoarei, mereu păzită de „giganți sau tâlhari titanici” sau alte creaturi. Cum von Franz nu face referire la basme românești, îmi permit să interpretez eu în locul dânsei călătoria lui Făt-Frumos drept o descindere tot mai adâncă în sine, trecând prin toate vămile inconștientului și sfârșind într-un tărâm aflat cu totul în afara lumii profane – paradisul atemporal.
Tinerețe fără bătrânețe
Timpul basmului ocupă un loc central între preocupările autoarei. Acesta este obligatoriu sacru, după cum amintește și Eliade (Timpul și eternitatea în gândirea indiană), fiind un timp in principio, adică primordial, și se distinge fundamental de timpul profan, continuu și ireversibil, al existenței noastre desacralizate. Eliade merge chiar mai departe, afirmând că actul în sine de a nara fragmente de mit sau un basm reprezintă o abolire simbolică a timpului profan, proiectându-l pe povestitor într-un timp mitic. Diegetic vorbind, există timpul ce curge firesc, în care oamenii își duc existența obișnuită, și timpul magic, ce sfidează percepția umană, pe care-l întâlnim de regulă în tărâmurile sub sau suprapământene, sau pe meleagul tinereții veșnice, al puterii nemăsurate și al vieții îndelungate, care face obiectul multor istorisiri și este asociat cu visarea. Tribul Ainu, de pildă din nord-estul Japoniei, consideră că basmele sunt vise, iar pentru amerindienii din tribul Wichita, zeii și animalele (spirite ancestrale) sunt de asemenea, vise, simbolizând în accepțiunea autoarei inconștientul. Asta pentru că „timpul nu există independent de conștiință”, căci „doar conștiința percepe un aici și acum”, în vreme ce baza atemporală a sufletului continuă să existe și în afara fluxului evenimentelor.
Timpul și eternitatea în gândirea indiană
Ideea unui tărâm magic în care timpul se scurge diferit este cunoscută cititorilor români din basmul Tinerețe fără bătrânețe, dar motivul este întâlnit în mai toate culturile lumii. Von Franz ar fi interpretat șederea lui Făt-Frumos în țara Tinereții fără bătrânețe drept o întoarcere la starea edenică, înainte ca sinele jungian să fie scindat în ego și umbră, înainte ca „diavolul” să-și bage coada și să trezească, prin viclenie, conștiința de sine. Intrarea în Valea Plângerii ar fi echivalat cu căderea din acea stare edenică, cu dorința egoului de a-și relua traiul în spațiul profan. Ajuns însă pe tărâmul său, Făt-Frumos descoperă orașe în locul moșiilor de altădată și câmpii în locul pădurilor. Înseși palatele în care copilărise „erau acum dărâmate și cu buruieni crescute pe dânsele”, iar el se întreabă: „cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile?” Printre ruine, întâlnește doar moartea, personificată, care-i dă o palmă, iar el, deja bine îmbătrânit, „se făcu de îndată țărână”.
Tot astfel, în basmul francez Nevasta morții, o femeie îndărătnică pe nume Margareta jură că se va mărita doar când „moartea o va lua de-acasă”, ceea ce se și întâmplă, iar cei doi își duc traiul în castelul soarelui răsare. Fratele Margaretei vine în vizită și îi cere Morții (soțului, deci) să-l ia cu el într-o zi „obișnuită” de muncă. La finalul zilei, cumnatul dorește să se întoarcă acasă, la familie și prieteni, dar Moartea îi face „un update”: „nu uita, au trecut cinci sute de ani de când ai plecat, toți ai tăi sunt morți, iar în locul casei tale e doar un stejar ce putrezește.” În basmul galez Blestemul lui Pantannas, tânărul Madoc intră în peștera din Raven’s Rift, atras de cea mai frumoasă muzică pe care o ascultase vreodată. După ce se lasă vrăjit de muzică preț de vreo două ceasuri, dă să se întoarcă acasă, dar aceasta arăta diferit, iar înăuntru e întâmpinat de un bătrân necunoscut, care auzise doar vag de erou: „Singurul Madoc de care am auzit vreodată, după cum spunea bunicul meu, a dispărut în urmă cu zeci de ani”. Când Madoc începe să plângă, bătrânul se milostivește de el, îl atinge pe umăr și „silueta ce plângea s-a prefăcut în praf”.
Despre esența viselor
Toate basmele analizate de von Franz relevă un lucru, enunțat de altfel de Jung în Despre esența viselor: că impulsurile din inconștient și reprezentarea lor în vise „par să posede propria finalitate, fiind contrare țelurilor și intențiilor conștiinței”. Ceea ce, în pofida rezervelor pe care le am față de teoriile lui Jung, e greu de negat. De altfel, studiul Mariei-Louise von Franz nu necesită aderarea la crezul jungian pentru a putea fi savurată de cititori, fiind, prin bogăția de basme citate, un portal spre mai toate culturile pământului. Și din acest motiv, o recomand cu căldură pasionaților de folclor și mitologie.
