Cornel Robu și ficțiunea speculativă (prima parte)(timp de citire: 14 minute)

Robotul şi sublimul

Ficţiunea speculativă românească se află (se afla?) într-o situaţie privilegiată în ceea ce priveşte echipa de teoreticieni implicaţi în analiza genului. Ion Hobana, Florin Manolescu, Mircea Opriţă şi Cornel Robu sunt cele patru nume importante, care, decenii de-a rândul, au scris volume solide despre ficţiunea speculativă autohtonă, cu accent pe science fiction, reuşind să facă conexiunile şi contextualizările necesare în plan mondial. Toate aceste lucruri i-au ieşit foarte bine lui Cornel Robu (1938-2016).

În două cuvinte, Cornel Robu este un autor complex şi complet. Termenul „complex” îşi dezvăluie aici sensurile de bază în context, însemnând un scriitor profund, chiar sofisticat, unul dotat cu instrumentele necesare analizei şi capabil să desluşească dedesubturi, dar şi unul capabil să complexeze neaveniţii.

Două au fost direcţiile în care şi-a canalizat eforturile investigative şi ordonatoare:

1. Teoretizarea dimensiunii estetice a sublimului ca o cheie pentru literatura science fiction, în antiteză ori în paralel cu conceptul de frumos;
2. O istorie a literaturii SF româneşti, realizată prin referinţe la autori aleşi dintre cei mai reprezentativi, orice alegere fiind însă subiectivă.

Au rezultat tomuri impresionante, cuprinzând 400 sau 500 de pagini. Activitatea sa publicistică a început în 1973, atunci când i-a apărut eseul intitulat incitant Portret robot al robotului. Ulterior, numele său a putut fi regăsit în reviste literare consacrate, dar şi în revistele de amatori (fanzine) editate de diversele grupări SF din ţară, temele abordate fiind, evident, cele ale genului. A realizat antologii, deosebită fiind Timpul este umbra noastră (apărut în 1991, deşi era gata înainte de 1989), volum care a avut o contribuţie esenţială la afirmarea genului şi a noilor autori. Explozia s-a petrecut însă în 2004, când a apărut prima ediţie din masivul volum O cheie pentru science-fiction. În 2006 tipărea Paradoxurile timpului în science-fiction, carte dezvoltată (arborescent!) dintr-un capitol rebel din volumul anterior. 2008 a fost anul de apariţie pentru Scriitori români de science-fiction, pentru ca în 2009, să încredinţeze tiparului Teoria pierde omenia/Theory Kills Sympathy. Acesta din urmă conţine mulţimea de texte scrise despre… scrierile lui C. Robu şi polemicile (unele apăsate!) în care a intrat. Toate se bazează însă pe texte elaborate în anii anteriori, încă de la începutul carierei sale publicistice şi de cercetare.

Precizie, răbdare şi dispute

Cornel Robu a reuşit să reziste cu tenacitate în câmpul arid al teoriei literare, căci rezistenţa sa este de admirat în primul rând. Domeniul a devenit atrăgător pentru sine, iar, încet-încet, şi pentru alţii. Transformarea s-a produs ca urmare a faptului că, lipsit de încrâncenare, Cornel Robu a renunţat la poziţionările uneori specioase, aride, ale demonstraţiei savante, şi a preferat o abordare la graniţa ludicului, uzând de ironia fină, deşi, adesea, formulările sunt exacte, ca din vârf de bisturiu. Meticulos până la disperarea celor ce suportă mai greu investigaţia critică, epuizând subiectele prin dese şi variate referinţe biografice şi bibliografice, autorul avea să-şi împlinească textele prin abordarea spectaculoasă. O abordare ce avea să beneficieze şi de faptul că teoreticianul clujean este un magician al limbajului, un cunoscător al întorsăturilor stilistice şi expresive nu doar româneşti, nu doar din graiuri sau dialecte, ci şi din limbi străine.

Demersurile sale s-au concretizat în multe pagini, în tomuri grele, la propriu şi la figurat, axate în mod distinct pe producţiile autorilor români de science-fiction. Autorul s-a dovedit însă mereu şi un bun cunoscător al activităţilor scriitorilor de gen de pe mapamond, mai ales pe filiera anglo-saxonă, însă cu dese incursiuni în ariile germană sau franceză. Putem afirma, fără nicio urmă de reţinere, că Cornel Robu este cel mai important teoretician în domeniul literaturii science-fiction din România, însă şi unul dintre cei mai de seamă în lume.

Opiniile despre sublim ca argument şi criteriu estetic pentru înţelegerea literaturii SF au fost prezentate şi dezvoltate în O cheie pentru science-fiction, volum care a apărut în două ediţii, cea recentă în 2010. Immanuel Kant, Edmund Burke sau Friedrich Schiller vor fi aduşi în demonstraţie pentru a servi unei mai bune înţelegeri a unor autori ca Lino Aldani, Isaac Asimov, Ray Bradbury, Vladimir Colin sau Mircea Eliade. Extrem de seducătoare vor rămâne însă investigaţiile în zone de o mare sensibilitate, cum e cea a infinitului atrăgător şi apăsător, ca temă şi dimensiune, ca spaţiu al terorii şi melancoliei, însă mereu ispititor. Sunt pagini de o mare frumuseţe, vădind un Cornel Robu cu talent narativ. Demersul critic este completat de o adevărată artă a citării, ceea ce sporeşte supleţea unor texte ce păreau condamnate la ariditate academică.

Desigur, nu lipsesc disputele. Mă simt dator ca aici să reiau unele consideraţii făcute cu alt prilej, pentru a argumenta priceperea lui Cornel Robu în a polemiza. Cu acuitate, cu politeţe, dar şi cu fermitate. Nu se sfieşte să pună lucrurile în ordinea firească ca replică la temeinicul teoretician aflat acum şi în funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Remarcabilă este în context poziţia luată, cu deferenţă de către autorul clujean faţă de afirmaţiile lui Nicolae Manolescu, critic ce considera genul SF drept unul, nu marginal, ci cumva lipsit de dimensiunea estetică. Pe scurt, Nicolae Manolescu consideră că eroii literaturii sci-fi ar fi cam (sau de-a dreptul?) aculturali, adică nu citesc (şi nu scriu?), nu ascultă (şi nu compun?) muzică etc. Autorul Paradoxurilor timpului în science-fiction aminteşte, cu respect, că o altă cheie estetică pentru descifrarea (receptarea, desigur!) a artei, dincolo de frumos (sense of wonder) o reprezintă sublimul. Cornel Robu inserează nu doar o explicaţie, nu doar o replică la criticul bucureştean, ci şi o sinteză, pertinentă, a concepţiei sale: „Aici, cred, este şi explicaţia, simplă şi evidentă, a neînţelegerii şi nedreptăţii: dl Manolescu vine în science-fiction cu cheia de la cealaltă casă, de la ‘casa mare’ sau de la ‘marea literatură’ (main stream, în pidginul romenglez în vigoare acum), în care, într-adevăr, este un cunoscător şi un judecător impecabil, cum a dovedit-o cu asupra de măsură timp de atâ­tea decenii, săptămână de săptămână; nimic mai firesc în fond, nimic mai omeneşte explicabil, decât că încearcă să descuie şi o altă poartă ieşită-n cale cu această cheie a ‘frumosului’, care nu l-a înşelat niciodată”.

Sub semnul acoladei

Există în volumul Scriitori români de science-fiction, apărut în 2008, la editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj Napoca, o notă ce se repetă, cu unele mici schimbări adaptate contextului. Merită a o cita aici pentru a sublinia atât regretul autorului (şi al nostru!) că volumul nu a apărut atunci, dar şi pentru a da o mostră din ironia fină atât de caracteristică autorului: „Text preluat din dactilograma volumului Sub semnul acoladei, predat în 1982 Editurii Cartea Românească, dar care n-a mai apărut nici atunci, nici mai târziu. În The Encyclopedia of Science Fiction (ed.II, 1993), John Clute şi Peter Nichols vorbesc, în astfel de cazuri, despre „titluri fantomă”, pe care nu le citează decât în ghilimele unghiulare («chevrons»): „Ghost titles and projected titles. Books whose exitence we doub and books whose release we had not confirmed by press we give in normal face between chevrons, giving their publication date in normal face.” Aferim!

Arhitectură publicistică şi conceptuală

Unele capitole ale cărţii au fost încredinţate tiparului disparat, în reviste, slujind unor demersuri punctuale, necesare desigur. Într-o formă mult îmbogăţită cartea avea să apară abia în 2008, sub titlul Scriitori români de science-fiction. Dacă volumul ar fi apărut la timpul său cred că ar fi reuşit să schimbe ceva. În primul rând, i-ar fi adus lui Cornel Robu suportul de încredere pentru a-şi continua într-un ritm susţinut investigaţiile critice. Motivez această afirmaţie prin faptul că volumele ample ale criticului clujean au văzut lumina tiparului abia din 2004 încoace. Vom putea realiza vreodată cât de mult a pierdut literatura science-fiction din România prin faptul că o carte nu a apărut atunci când trebuia? Apoi, SF-ul românesc ar fi avut de câştigat şi prin stimularea de noi cercetări şi autori. În al treilea rând, volumul ar fi completat un gol, pe de o parte, dar ar fi pus şi lucrurile într-o ordine firească, pe de altă parte. Ce vreau să spun este că Sub semnul acoladei ar fi susţinut demersul teoretic din Literatura SF a lui Florin Manolescu şi ar fi precedat Anticipaţia românească a lui Mircea Opriţă. Dar, acum, golul a fost umplut, seria teoretică a fost împlinită, iar ansamblul este complet.

Revoluţia din 1989 a văduvit cumva science-fiction-ul româ­nesc, deşi, evident, i-a adus şi o mare descătuşare. Afirmaţia este valabilă, desigur, pentru toate sectoarele vieţii politice, economice, sociale şi culturale din ţara noastră. Schimbările erau necesare, păcat doar că rezultatele nu sunt pe măsura aşteptărilor. Golul postrevoluţionar avea să absoarbă în vârtejul reaşezărilor energiile SF-iste. Înainte de Revoluţie mişcarea literară science-fiction de la noi suporta încorsetările ideologice, chiar dacă, mai puţin evidente ca în celelalte domenii culturale. Aşa se face că scriitori renumiţi se refugiaseră cumva sub mantaua anticipaţiei. Din 1990 însă, alte domenii, în special şi în mod exemplar jurnalismul, aveau să absoarbă interesul şi priceperea autorilor de literatură SF. A rămas pe baricade, printre puţinii, Cornel Robu. A continuat să scrie, să analizeze, să şlefuiască şi să publice. Dar numai în periodice. A realizat însă şi antologia Timpul este umbra noastră, fără îndoială un monument editorial.

Observator şi jucător

Ne putem întreba de ce a aşteptat Cornel Robu aproape 15 ani pentru a-şi realiza proiectele editoriale, căci prima carte avea să apară abia în 2004. Răspunsul poate veni din faptul că a aşteptat momentul maturizării. O aşezare a noului câmp science-fiction românesc, căci, cu excepţia unor mici adaptări şi reactualizări, după cum am văzut, proiectele mari ale autorului erau ca şi definitivate înainte de 1989. Anii ’90 ai anticipaţiei româneşti pot fi integraţi unui deceniu mai degrabă negru, în ciuda unei puzderii de publicaţii. Prin el se întrezăresc câteva sclipiri, câteva cărţi, câţiva autori, câteva demersuri notabile. Abia la orizontul anului 2000 SF-ul autohton dă semnele unei noi aşezări, iar combatanţii, mai vechi sau mai noi, acceptă că tiparele de dinainte de 1989 sunt sparte definitiv. Se impun cele noi, actuale, dinamice. Iar promovarea este una pe cont propriu, cel mult de echipă, căci spiritul de gaşcă nu mai supravieţuieşte prin agitaţia fanilor, a fandomului, ci în expirate demersuri de elitism fără priză la public, un public mai năzuros, mai greu de identificat, mai greu de păcălit.

Să luăm anul 2000 ca reper. Câteva cărţi importante au apărut însă şi înainte. Au revenit autori consacraţi şi s-au impus alţii noi, nu neapărat mai tineri, dar mai dinamici. De multe ori, volumele au fost publicate în condiţii vitrege. Altele au apărut în condiţii bune, dar fără să se insiste pe caracterul lor science-fiction sau măcar pe cel fantasy. Un singur om a urmărit cu atenţie aceste zbateri, aceste încercări şi a decelat reuşitele. Este Cornel Robu. Şi dacă el nu ştie, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu anticipaţia românească în aceşti ani. Mai mult, criticul a urmărit şi interferenţele, şi apariţiile în genurile apropiate, fiind, de aceea, capabil să facă necesarele conexiuni. Bineînţeles, atenţia sa a rămas fixată asupra genului şi în ultimii ani, unii deosebit de faşti pentru SF-ul românesc. A simţit, probabil, acest lucru, a întrezărit această perioadă plină de realizări, a crezut în decantarea, reaşezarea şi emulaţia literaturii science-fiction româneşti. În viitorul ei, deşi pare cumva straniu să vorbeşti de viitor într-o literatură a viitorului în mare parte. Acest viitor, prezentul străbătut acum, l-a şi pregătit într-un fel încheindu-şi studiile ample şi făcând demersurile laborioase ale editării.

Evident, aceste studii nu sunt noi, nu sunt inedite în totalitate. Sunt însă şlefuite, complete şi reorganizate într-un sistem. Cornel Robu a simţit permanent nevoia de a sistematiza, de a pune fiecare element la locul său, de a pune lucrurile la punct. Şi le-a pus. Teoreticianul a fost unul cu sistem, ceea ce este un lucru foarte important. Extrem de important, pentru că structura aceasta construită de cercetătorul din Cluj se axează pe literatura science-fiction românească şi căreia îi face un imens serviciu. o îmbracă în haine de gală şi e gata să o ducă la paradă.

De la Kant la pagina de ziar

Cum a fost posibilă realizarea sistemului? Care este metoda? Am vorbit mai sus despre propensiunea monografică a studiilor lui Cornel Robu, despre capacitatea şi (plăcerea!) acestuia de a analiza în profunzime fiecare idee, fiecare autor, fiecare subiect. Apoi, autorul avea să se evidenţieze prin aplecarea sa pentru detalii, investigând adesea surse greu accesibile, aducând numeroase argumente, uneori excesive pentru un lector ceva mai grăbit. Lecturile sale sunt din varii domenii, de la filosofia kantiană la argoul ţigănesc sau „romenglez”, după cum îl denumeşte, şi până la basme ori ghicitori, nelipsind nici limbajul presei ori al propagandei politice din ecuaţie. De aici, cu o memorie prodigioasă şi un sistem laborios, cercetătorul adună idei, argumente sugestii. Căci metoda lui Cornel Robu poate fi definită ca una a enciclopedismului inductiv.

Contrar procedurilor din lumea de astăzi, cel puţin aşa cum ies acestea la suprafaţă în discursul politic, unde câteva cunoştinţe dintr-un domeniu nu prea extins, navigarea pe mare, spre exemplu, sunt extinse la domenii diverse, politică, economie, sport, cultură (nu vorbim de aria aridă a esteticii!), Cornel Robu preferă să extragă din lumea mare acele elemente care pot fi subsumate sistemului, câmpului de evoluţie a literaturii science-fiction. Căci imaginaţia, pare a spune cercetătorul clujean, nu este specifică unui gen anume, dar poate contribui la definirea celui SF. Astfel se explică relativ desele sale referinţe la texte de ziar, la discursurile politice, la istoriile contrafactuale (pentru acestea din urmă având o adevărată pasiune, stimulând efervescenţa lor în anticipaţia românească!).

Metoda enciclopedismului inductiv, pe care îmi place să cred că o putem considera caracteristică lui Cornel Robu, se aplică nu doar pentru a subsuma science-fiction-ului sugestii din domenii diverse, ci şi pentru a îndepărta idei, imagini, coincidenţe, adică o grămadă de sugestii care pot părea, chiar şi pentru unii cunoscători, în aria genului. Teoreticianul nu confundă genul SF cu cel fantastic, nici cu oniricul, cu literatura horror ori cu arta de avangardă. Este adeptul unui science-fiction pur şi dur, chiar dacă, recunoaşte, nu întotdeauna este uşor de delimitat! Până şi arma sa de bază, umorul fin, bine ponderat şi nelipsit, beneficiază pentru a se realiza de o multitudine de sugestii de la marii clasici sau din perlele oamenilor politici.

Enciclopedismul lui Cornel Robu este în structură unul academic, însă îl depăşeşte, aşa cum am văzut, prin apelul la citate şi argumente din varii domenii, inclusiv de argou ori din sfera neghiobiilor politice. Răsfrângerea este una benefică, deoarece îmbogăţeşte şi genul science-fiction, şi cultura în general. Luările de poziţie sunt făcute nu doar cu un umor fin şi degajat, ci şi cu o imensă politeţe. Nici măcar autorii pe care Cornel Robu i-a desfiinţat efectiv nu se pot plânge că nu au fost trataţi cu un mare respect de cavalerul literaturii science-fiction româneşti!

Material publicat prin amabilitatea domnului Lucian-Vasile Szabo și a revistei ARCA, revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad, ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.