O zi obișnuită din Zodia Covidului te face negreșit martorul unor conversații cu greutate, mai ales dacă aștepți mai bine de-un ceas să intri la doctor. Deunăzi făceam exact asta, și luam aminte – adică trăgeam discret cu urechea – la două doamne (una cu sugaci în brațe, alta albită de înțelepciune) care-și certificau reciproc suspiciunile privind mersul lucrurilor (pe semne consultaseră aceleași surse), într-un schimb rapid de sloganuri sintetizate cel mai bine de Biserica Ortodoxă de peste Prut, via CTP: „Sistemul antihristic mondial bagă cu vaccinul anticovid microcipuri în oameni pentru a-i controla prin 5G, iar Bill Gates e Satana.” Cum era de așteptat, niciuna nu invoca vreo sursă, nu trimitea la vreun studiu sau măcar la un amărât canal de televiziune. Lucrurile astea „se știu” (it is known, Khaleesi). Epistemologic vorbind, cam acesta este gradul de absorbție nefiltrată la nivel de mase în România. Scrierea de față este despre ei, cei de azi, dar prin prisma strămoșilor lor din zorii modernității, despre reacții la calamități, catastrofe sau pur și simplu la vremuri de restriște, perpetuate de-a lungul veacurilor în varii forme până în prezent. Am încercat să sintetizez un volum uriaș de informații în câteva direcții esențiale.
Asediul cetății Occidentale – isteria maselor
Aceste reacții la nivel de mase au fost studiate cu precădere de Școala Analelor, în frunte cu Fernand Braudel, Georges Duby, Jean Delumeau sau Jacques le Goeff. Fără contribuția lor, studiul mentalităților individuale și colective ar fi început cu modernitatea, lăsând un uriaș gol istoric în urmă.
(Peter Breugel – Triumful Morții)
Pe scurt, teoriile conspirației imaginează de regulă forțe oculte care urmăresc să destabilizeze sau să distrugă o anumită orânduire, având adesea un scop malefic și egoist. În zorii epocii moderne (secolele XVI-XVII) existau multe „forțe oculte”, dar o singură teorie care le îngloba pe toate. Una asemenea ordinii (presupus) imuabile de sorginte medievală: sistemul tripartit, alcătuit din cei ce se roagă (clericii), cei ce luptă (nobilii) și cei ce muncesc (restul).
Este cetatea lui Dumnezeu, închipuită de Augustin, iar toate nenorocirile care se abat asupra ei sunt opera lui Satan, care conspiră la distrugerea acestei orânduiri. În aceste condiții, Occidentul este, potrivit lui Delumeau, o „cetate asediată”. Asupra acestei cetăți se abat tot soiul de calamități, catastrofe și nenorociri: molime (ciuma fiind marele ucigaș), războaie (invazii sau lupte intestine), foamete, sărăcie lucie, mortalitate infantilă etc.. Începând din secolul XVI, la acestea se adaugă scindarea iremediabilă a creștinătății – Reforma și războaiele religioase, dar și Revoluția Științifică. Toate aceste presiuni de ordin politic, economic și social produc în rândul maselor neliniști, anxietăți și angoase. Reacția este adesea isterică și violentă și merită analizată îndeaproape.
Isteria vine mai cu seamă pe fondul inovațiilor în știință, precum și al fundamentelor doctrinei și ritualului religios (Reformă – Contrareformă): e o reacție la nou și la prăpastia tot mai mare ce se cască între cultura elitelor „progresiste” ale acelor vremuri și cea a maselor. Se renunță treptat la geocentrismul ptolemeic și la teleologia aristotelică (iată că nu totul are un telos). Cu toate că o bună parte a populației Europei încă nu are acces la educație, noile reprezentări ale lumii pătrund și în straturile de jos ale societății. Potrivit marelui istoric italian Carlo Ginzburg, în rândurile „oamenilor simpli” circulau deja cărți de popularizare a noilor idei științifice și despre ordinea universală: heliocentrismul, orbitele eliptice ale corpurilor cerești, lumea măsurabilă și cuantificabilă, legile fizicii care înlocuiesc – sau chiar dezmint – miracolele, Dumnezeu ca un ceasornicar neimplicat.
Toate aceste schimbări au fost resimțite ca o amenințare la nivel colectiv, provocând o adevărată patologie a maselor. Reacția a fost pe măsură.
Demonizare și țapi ispășitori
Lui Aaron i s-a spus să „ia doi țapi, să arunce sorți asupra lor (…) iar țapul care a ieșit pentru Azazel să fie pus dinaintea Domnului (…) Să-și pună apoi mâinile pe capul țapului celui viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel și toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pun pe capul țapului, apoi să-l izgonească în pustie…” (Leviticul, 6) Acestea sunt originile iudaice ale expresiei cu rol de victimare și apoi de purificare cathartică, deși ritualuri de expulzare întâlnim la toate populațiile (de pildă pharmakos, în Grecia, unde cel „încărcat” cu toate păcatele comunității și apoi expulzat sau ucis era om).
(ritualul alungării țapului în pustie)
Potrivit lui René Girard, care a studiat amplu această chestiune într-un context creștin, orice comunitate asupra căreia s-a abătut o catastrofă (epidemie, război, etc.) „va căuta orbește un țap ispășitor. Membrii ei caută instinctiv un remediu imediat și violent (…) și încearcă cu disperare să se convingă de faptul că toate nenorocirile lor sunt cauza unui individ” (Girard, Sacrul și violența) sau unui grup de indivizi, aș adăuga. Este o dublă mișcare: de jos în sus se propagă valul de anxietăți și fobii, superstiții și delimitări instinctive, de sus în jos vine discursul care dă atât o formă concretă cât și un conținut mitologic anxietăților populare.
Prin crearea unor delimitări clare la nivel identitar (noi, comunitatea ortodoxă – în sensul clasic al cuvântului – ei, outsiderii, Ceilalți, alteritatea), liderii formațiunilor statale premoderne au urmărit (și au izbutit, se pare) să-și consolideze puterea. Este teza lui Delumeau. Însă, continuă Girard, fenomenele de găsire a țapilor ispășitori nu sunt doar oglindirile unui complex de vinovăție prost articulat, ci fundamentul unificării culturale, sursa tuturor ritualurilor și a religiilor. Se declanșează mecanismul „unanimității generative”, prin care sistemele sociale se refac pe baza unor diferențieri clare și pronunțate. Oriunde grupurile umane încearcă să se închege într-o identitate comună, locală, națională, ideologică, etnică, rasială, religioasă etc., apar negreșit și țapii ispășitori. Dar cine erau acești țapi ispășitori, în contextul neliniștilor la granița dintre ev mediu și modernitate? Cine sunt agenții lui Satan, care conspiră la distrugerea orânduirii?
Agenții lui Satan: evreul și vrăjitoarea
Oglindind ritualul iudaic, transferul vinovăției se produce aproape firesc, de la factori complecși, ce includ atât lucruri controlabile cât și lucruri de necontrolat, la elemente identificate ca Celălalt (the Other), de regulă categorii vulnerabile sau neasimilate ale societății, dezumanizate de retorica demonizării: atunci, ca și acum (dar în mai mică măsură), acestea erau femeile (în speță femeile bătrâne), evreii, musulmanii, idolatrii sau leproșii. Aceștia asediază cetatea, deopotrivă din exterior și din interior, și cu toții sunt agenții lui Satan, chitiți să distrugă reduta creștină. Dintre aceștia, evreii și vrăjitoarele ocupă un loc aparte în istoria occidentală, fiind ținta unor atacuri repetate, care au lăsat în urmă milioane de victime.
Pogromurile împotriva evreilor au început odată cu cruciadele, și au continuat de-a lungul veacurilor, ajungând la paroxism în secolul XX, „grație” naziștilor. Ele coincid adesea cu momente nefaste în istoria occidentului (perioade de foamete, izbucniri ale ciumei, războaie, stagnare economică). Motivele pentru care evreii sunt mereu țapi ispășitori surprind atât realități ale vremurilor (invidia față de succesul lor economic, faptul că erau greu de asimilat) cât mai ales un întreg construct mitologic, ce pornește de la identificarea evreilor cu „Răul Absolut”, pentru că „îl urăsc pe Dumnezeul cel adevărat” și sunt (de la Martin Luther citire) „odraslele diavolului, făptuitori de tot soiul de vrăjitorii”. Printre nenumăratele lor nelegiuiri închipuite sunt pângărirea ostiei (cuminecătură nedospită) sau răpirea copiilor de creștini și sacrificarea lor în ritualuri sângeroase. Imaginea evreului ca monstru supraviețuiește până în secolul XX, unde o regăsim, în chip insidios, în figura contelui Orlok, din Nosferatu a lui F.W. Murnau, cu nasul coroiat și unghiile comic de lungi (semn al „proverbialei” indolențe evreiești), precum și în nenumărate alte producții antisemite (nu toate nemțești).
(contele Orlok, interpretat de Max Schreck, în Nosferatu)
Vrăjitoria, pe de altă parte, a lărgit semnificativ posibilitățile incriminării, cu toate că victimele persecuțiilor au fost adesea femei trecute de-o anumită vârstă. Trebuie subliniat că nu e un fenomen medieval, așa cum poate mulți cred, ci specific secolelor XV-XVII, deci Renașterii și Barocului, până aproape de Iluminism. Mai mult, el a suscitat interesul elitelor intelectuale ale vremii, printre care Newton sau Jean Bodin (oricât îi sărbătorim astăzi contribuția în domeniul fizicii și al astronomiei, Newton era un om al vremurilor sale). În închipuirea populației pre-moderne, reminiscențele ritualurilor și practicilor magice precreștine au dobândit tonalități sinistre, diabolice, fiind văzute ca rezultatul pactului cu Satana.
S-au scris nenumărate tratate despre identificarea, interogarea și pedepsirea „practicanților vrăjitoriei”, cele mai răsunătoare fiind Malleus Maleficarum („Ciocanul vrăjitoarelor”) al lui Heinrich Kramer și Jacob Sprenger, Demonomania lui Jean Bodin și Compendio maleficarum al lui Francesco Gauzzo, semn că elitele au luat seamă de temerile populare privind agenții infiltrați ai lui Satan și au investit serios în mitologizarea acestui țap ispășitor universal (cum spuneam, oricine putea fi acuzat de vrăjitorie, de la preoți și abați la cerșetori, moașe sau zarzavagii).
(Francesco Goya Sabatul vrăjitoarelor – Marele Țap)
Se credea că sunt zeci de mii de vrăjitori și vrăjitoare în Europa (Bodin considera chiar că unul din trei europeni), că au loc anual sute de întruniri oculte (sabatul vrăjitoarelor) în cadrul cărora se desfășoară ritualuri dintre cele mai spurcate, majoritatea de natură sexuală: banchete libertine și orgii, prezidate de însuși diavol în formă de țap (poate cel mai nedreptățit din pdv simbolic animal din istorie) la care se adaugă acte de canibalism și jertfe ritualice de copii (fapte de care au fost acuzate majoritatea minorităților oprimate de-a lungul veacurilor). Orice eșec sau îmbolnăvire, individuală sau colectivă, puteau fi puse pe seama vrăjitoriei. Există și o întreagă simbologie asociată vrăjitoriei, de la pentagrame la însemnele diavolului pe pielea celor aleși (de-obicei în forma unor lilieci sau broaște).
O bună exemplificare a acestor fabulații și închipuiri care au cauzat o isterie de proporții în occident o găsim în cazul Loudon, în secolul XVII, la apogeul persecuțiilor, caz tratat în cartea lui Aldous Huxley, The Devils of Loudun, transpusă magistral de Ken Russel în filmul The Devils. De notat acolo reacția clerului la izbucnirea orgiastică a măicuțelor ursuline (pesemne posedate de diavolul lui Grandier).
(scena orgiei din biserică, The Devils, regia Ken Russell)
În fapt, mulți cercetători ai fenomenului vrăjitoriei adaugă la nevoia de țapi ispășitori și sexualitatea puternic reprimată a clerului și nobilimii occidentale. Erotismul asociat cu vrăjitoria, precum și avuția asociată cu evreul atrag, ispitesc și stârnesc repulsie deopotrivă. De altfel, puterea laică, în continuă expansiune și având acum monopol asupra violenței (după cum teoretizează Max Weber) își dă mâna cu Biserica militantă și înscenează zeci de mii de procese presupușilor practicanți ai artelor întunecate, extrăgând de cele mai multe ori mărturisiri prin tortură. Biserica arăta și „elibera”, statul pedepsea. Potrivit lui R. Luneau și L.V. Thomas (apud Delumeau), „…Acuzațiile de vrăjitorie ajută (la) defularea unei agresivități prea îndelung reprimată, (…) funcția ei cathartică este certă. Astfel deplasate (…) opozițiile tind să se rezolve pe planul afectivității: grupul trebuind să-și aleagă neapărat un țap ispășitor asupra căreia se va polariza agresivitatea…”.
Vânători moderne de vrăjitoare
Poate părea neverosimil, dar exact aceleași pulsiuni animă panica și mitologia aferentă legate de Francmasonerie. Activități oculte, întruniri secrete, ritualuri inițiatice, simboluri recurente. Teoriile conspiraționiste despre Francmasonerie prind contur în America, în secolul XIX, unde cei mai vigilenți dintre cetățeni au descoperit pentagrama în dispunerea centrului istoric al Washingtonului precum și tot soiul de conotații sinistre legate de obeliscul pe model egiptean. În ciuda faptului că lojele masonice erau destul de răspândite și la vedere în acea perioadă, și că o bună parte din Părinții Fondatori ai Statelor Unite erau masoni, francmasoneria a stârnit multă panică în rândurile americanilor. Ziarele au început o campanie de demonizare, publicând tot soiul de povești scandaloase despre activitățile masonilor, iar aceste „dezvăluiri incendiare” au alimentat o serie de procese împotriva lor, cu acuzații dintre cele mai aiuritoare. Într-un presupus context modern și secular, presa ia locul Bisericii militante ca „demascator”, iar mâna de fier a statului pedepsește. La scurt timp s-au înființat partide anti-masonice, cel mai de seamă aderent la această mișcare fiind John Quincey Adams, viitor președinte al SUA.
În secolul XX, vânătoarea de vrăjitoare revine aproape integral ideologicului, unde epoca Mccarthy a însemnat denunțarea și judecarea a mii de persoane suspectate că ar fi comuniști sau ar nutri simpatii de stânga. Zic aproape integral, pentru că există o întreagă literatură a Războiului Rece Sfânt, foarte puțin cunoscută astăzi, al cărei principal exponent e Hal Lindsay, care, în The Late Great Planet Earth, asociază Uniunea Sovietică cu tărâmul lui Gog și Magog, iar dorita prăbușire a imperiului sovietic cu a doua venire a lui Isus. În antiteză cu această viziune și totuși izvorând din aceleași pulsiuni, descoperim o cultură a vânătorii de vrăjitoare și în Uniunea Sovietică. Acolo, țapii ispășitori erau reacționarii, contrarevoluționarii, sabotorii, spionii, agenții imperialiștilor anglo-americani, exploatatorii, culacii și alte categorii care se opuneau orânduirii bolșevice/staliniste. Ritualul celor „două minute de ură” din 1984 a lui Orwell izvorăște din aceeași nevoie expiatoare și cathartică de a identifica și alunga răul care se face vinovat de toate neajunsurile societății.
(scena „urii de două minute” din 1984, regia Michael Radford)
În spatele tuturor acestor mârșăvii se află, desigur, figura lui Satan, sau a antihristului (uneori reprezentat al diavolului, alteori diavolul însuși). Potrivit istoricului Bernard McGinn, Antihristul reprezintă „oglinda închipuirilor și temerilor despre răul absolut în umanitate”. Cu alte cuvinte, identificarea acestui personaj de sorginte biblică ne spune mai multe despre mentalitatea și contextul istoric al celor care fac aceste legături decât despre… antihrist. Funcția lui a rămas aceeași în decursul veacurilor, dar identitatea lui a variat de la o generație la alta. El a fost identificat printre alții cu liderul mișcării ecumenice globale, o căpetenie amerindiană, Thomas Jefferson, F.D. Roosvelt, un bancher evreu, un guru new-age, Papa, un francmason (desigur), un lider feminist, George Soros și, mai recent, Bill Gates. Atunci când o comunitate desemnează antihristul, ea trasează niște cadre identitare, reamintindu-le membrilor săi cine nu sunt și nu trebuie să fie vreodată.
După cum am văzut, aceste raporturi identitare s-au secularizat, dar dinamica s-a păstrat neschimbată. Unele categorii au căzut în desuetudine sau nu mai sunt tratate cu suspiciune în occident (femeile, leproșii, idolatrii, ereticii), altele au căpătat statut dublu – dușman interior și exterior (musulmanii), altele s-au păstrat într-o formă alterată sau actualizată (evreii care nu mai pângăresc ostia și nici nu mai jertfesc copii, ci se mulțumesc să conducă lumea „din culise”).
La cele existente s-au adăugat altele noi, mai în ton cu modernitatea seculară și globalizatoare: masonii, oculta mondială, multinaționalele și, invariabil, oamenii de știință. Lor li se alătură pleiada de antihriști din care Gates e doar cel mai recent exemplar. A rămas neschimbată convingerea că aceste forțe acționează din umbră, mișelește, speculând lipsa noastră de vigilență. S-a schimbat însă raportul de forțe. Inamicii statelor premoderne urmăreau să destabilizeze sau să saboteze o ordine imuabilă, de factură divină. Astăzi, forțele oculte reprezintă „noua ordine” la nivel global, înlocuind cu totul dezideratul augustinian al unei Civitate Dei cu o ordine profund coruptă și dezumanizantă (varianta laică) sau cu una satanică, orchestrată de varii antihriști (varianta mai puțin laică).
În loc de rug aprins la încheiere:
Gândul mă poartă din nou la cele două doamne, preocupate în egală măsură de soarta omenirii și de propria sănătate. Se spune adesea că televiziuni precum Antena 3 sau RTV (dar nu numai), cunoscute pentru practica găsirii unor țapi ispășitori și a demonizării lor, „spală populația pe creier”. Însă rolul lor, putem deduce, e mai complex: ele creează o comunitate discursivă ce reunește aceleași neliniști, frici, anxietăți. Indiferent de preferințele politice și de ștergerea nerușinată a granițelor dintre real și fictiv, ele acoperă o nevoie reală, care s-a manifestat în diferite forme de-a lungul istoriei. Panica provocată de pandemia COVID și anxietățile care decurg din anticiparea unui nou val epidemic și a recesiunii economice s-au dovedit a fi catalizatorul ideal pentru o puzderie de teorii conspiraționiste, fiecare cu demonizările și țapii ei ispășitori. Anxietățile provocate de evoluția fulminantă a tehnologiilor digitale, a medicinei sau a geneticii, insondabile pentru omul de rând, contribuie și ele din plin. Iar acolo unde încă mai există, Biserica militantă (cu sau fără susținerea statului) ține isonul fricilor populare legate de viruși fabricați în laboratoare, vaccinuri sterilizatoare/ugicașe sau tehnologii posedante, toate orchestrate de figura unui antihrist modern, în persoana (momentan) lui Bill Gates. Și astfel, totul se leagă într-o teorie pe cât de elucubrantă, pe-atât de elegantă: „Sistemul antihristic mondial bagă cu vaccinul anticovid microcipuri în oameni pentru a-i controla prin 5G, iar Bill Gates e Satana.” De ce nu mai e Soros, vă întrebați? Pentru că nu pot fi doi antihriști deodată. În definitiv, toate marile teorii ale conspirației (cele globalizatoare, unificatoare) au în comun credința în capacitatea omului de a controla destinele speciei sale și ale lumii în general (când, în fapt, toate studiile serioase dezvăluie un grad sporit de aleatoriu, șansă, haos și poticneli în parcursul nostru sinuos către cine știe unde). Dar această credință ascunde și o speranță: poate că într-o zi, „la butoane” nu vor mai fi antihrist și acoliții săi, ocultele și masonii și evreii și gates-ii lumii, ci noi, cei buni, apărătorii celor mai nobile valori și tradiții. Și-atunci să vedeți…
(Francesco Goya – Sabatul vrăjitoarelor)
Bibliografie selectivă:
Girad, René: Violence and the Sacred, 1989 (1972)
Girad, René: Prăbușirea Satanei
Bivins, Jason: Religion of Fear: The Politics of Horror in Conservative Evangelicalism, 2008
Ruiz, Teofilo: The Terror of History: On the Uncertainties of Life in Western Civilization 2011
Delumeau, Jean: Frica în Occident (secolele XIV-XVIII): O cetate asediată, 1986 (1978)
Biblia
