Pentru a crea o poveste science-fiction bună, avem nevoie de știință și multă imaginație. Chiar dacă nu în proporții egale — ba, uneori, profund dezechilibrate — termenii „știință” și „ficțiune” (sau „știință” și „imaginație”) sunt esențiali pentru o povestire reușită din genul science-fiction. Mai nou, „știința” a fost înlocuită tot mai des de „pseudoștiință”, motiv pentru care tot mai mulți autori și critici preferă termenul ficțiune speculativă — un termen-umbrelă sub care sunt adunate toate genurile care nu au o legătură directă cu realismul literar. Regăsim aici science-fiction, fantasy, horror și alte genuri și sub-genuri literare. Observați cum „știința” a devenit un termen secundar, într-un gen subordonat ficțiunii — și nu oricărei ficțiuni, ci uneia speculative.
Chiar și așa, atunci când vorbim despre SF — scris tot mai des sci-fi, pentru a evita confuzia cu abrevierea „SF” de la San Francisco, mult mai cunoscută în SUA — ne dorim ca povestea citită să conțină măcar un strop de știință. Așa se ajunge ca, în plăcerea oferită de o poveste bună, această „știință” să fie de fapt, o pseudoștiință. Și aici — dați-mi voie să fiu caustic — nu mă refer la tunelurile daco-getice de sub Bucegi, ci la științe… scuze, pseudoștiințe mai elaborate. Unele dintre ele sunt atât de des vehiculate, încât au devenit parte dintr-un complex mai larg de conspirații: piramidele din Giza ca nave spațiale, aceleași piramide construite de o veche civilizație superioară celei actuale, dacă nu direct de extratereștrii, Liniile Nazca ca piste pentru aceleași (sau altele) nave spațiale, cristale cu energii nebănuite, tehnologii uitate ale unor popoare antice dispărute și multe altele.
Voi încerca să evit trimiterile directe la aceste tipologii de conspirații și să mă rezum, în mare parte, la ceea ce ne oferă filmele și cărțile considerate sci-fi. Altfel spus, în acest episod voi vorbi despre pseudoștiința din filmele science-fiction. Voi folosi exemple numeroase, în speranța că, astfel, mecanismele din spatele acestor pseudoștiințe vor fi demontate mai transparent.
Creierul uman folosește doar 10% din capacitate
Acest mit nu are o sursă clară. Se afirmă, în mod eronat, că Albert Einstein ar fi spus asta, dar nu există nicio dovadă scrisă sau înregistrată în acest sens. De asemenea, se mai vehiculează informația că afirmația i-ar aparține psihologului american William James, citat de Dale Carnegie în How to Win Friends and Influence People (1936):
„Profesorul William James a spus că, în medie, omul folosește doar 10% din potențialul său mintal.”
Practic, cel care a popularizat această idee, citând greșit, este chiar Carnegie – da, cel cu „influențarea oamenilor”. Și a reușit. Însă, înainte de a merge mai departe, să vedem ce a spus, de fapt, William James:
„Majoritatea oamenilor își trăiesc viața folosind doar o mică parte din resursele lor mentale și fizice.”
Ceea ce, trebuie să recunoaștem, este cu totul altceva.
Lucy (2014)
Mitul, dacă este permis să-l numim așa, este frecvent întâlnit atât în conversațiile de zi cu zi, cât și în curentele de gândire New Age. Le menționez aici doar pentru a arăta cât de departe poate ajunge o pseudoștiință, dacă este repetată suficient de des. Ideea apare în câteva filme celebre: Flight of the Navigator (1986), Phenomenon (1996), Kyle XY (2006–2009), Inception (2010), Limitless (2011) și Lucy (2014). Pe scurt, toate aceste povești ne induc ideea că pe măsură ce ne folosim mai mult din creier – de la presupusul minim de 10% –, ni se dezvăluie noi și noi capacități, unele abia bănuite. La 100%, ne-am transforma practic într-o ființă energetică.
Este oare așa? Ce spune știința?
Omul își folosește creierul în întregime, în mod constant. Chiar și în starea de repaus sau în somn, creierul rămâne activ, așa cum demonstrează scanările fMRI și PET. Nu există niciun moment în care creierul să se „oprească” sau să „funcționeaze parțial”, doar în proporție de 10%. Asemenea inimii și altor organe vitale, creierul trebuie să fie activ permanent pentru a ne menține în viață.
Și totuși, de ce aleg scriitorii să folosească această găselniță pseudoștiințifică? Și în ce scop?
O primă explicație – dragă mie – este că prin folosirea întregului creier și prin saltul fantastic pe care această utilizare l-ar permite, omul devine zeu. Avem, așadar, o metaforă pentru potențialul nelimitat al minții umane. Ce destin! Ce măreție îl așteaptă pe om! Desigur, într-un viitor pseudoștiințific – sau măcar sci-fi.
Legat de această explicație metaforică, există una mai simplă: creierul este încă o mare necunoscută, care ne fascinează. Fie că suntem oameni simpli, fie cercetători, creierul – un organ aproape „extraterestru” – ne umple de uimire. Sufletul, care altădată era considerat a locui în inimă, s-a mutat definitiv în creier. Și tot acolo s-au adunat și temerile noastre – frica de necunoscut. Ei bine, cumva, pe ocolite, acest mit al celor 10% ne oferă o speranță: poate, poate vom reuși într-o zi să descifrăm secretul nemuririi.
Mitul celor 10% din capacitatea creierului persistă nu pentru că are vreo bază științifică – dimpotrivă, știința îl contrazice categoric –, ci pentru că servește un scop profund uman: dorința de a crede că avem un potențial latent, neexplorat, care ne poate transforma în ceva mai mult decât suntem. Este o metaforă seducătoare pentru visul de autodepășire, pentru speranța că suntem mai mult decât suma biologiei noastre. În realitate, ne folosim creierul în întregime, dar fantezia celor 10% continuă să alimenteze povești, filme și aspirații – o pseudoștiință care, paradoxal, vorbește despre nevoia noastră de sens, mister și transcendență.
Călătoria în spațiu prin găurile de vierme
Cunoașteți tehnologia. Fie sunt create de oameni (Interstellar – unde TARS și Cooper, în viitorul îndepărtat, devin chiar cauza apariției acesteia printr-o buclă temporală; Event Horizon; Star Trek, în câteva episoade), fie de ființe extraterestre – de obicei sub forma unor artefacte activate de oameni (Babylon 5, Star Trek: Deep Space Nine, Contact, Stargate, Edge of Tomorrow), fie apar în mod natural (parțial: Donnie Darko și Contact) – aceste porți respectă câteva principii generale, dintre care primul e cel mai important: există.
Einstein Rosen Bridge
Dar haideți să ne oprim mai mult asupra acestor găuri de vierme. Să le descoperim utilitatea literară, legăturile cu realitatea și rădăcinile lor în imaginarul uman. Pentru început, să vedem cum sunt ele tratate în science-fiction, unde gaura de vierme este echivalentul unei porți magice (da, ați citit bine: magice), un tunel ascuns printre stele, o scurtătură cosmică ce sfidează limitele fizicii și ale timpului. De la Stargate la Interstellar, de la Star Trek la Babylon 5, găurile de vierme au fost transformate în portaluri funcționale, folosite pentru a călători instantaneu între lumi, galaxii sau chiar epoci.
Dar cât adevăr științific se ascunde în spatele acestor idei? Și unde începe pseudoștiința să-și pună amprenta?
Și uite-așa ajungem la partea care doare: știința.
Conceptul de gaură de vierme are, de fapt, o bază solidă în fizica teoretică. A apărut ca o soluție matematică a ecuațiilor câmpului gravitațional formulate de Einstein în cadrul teoriei relativității generale. În 1935, Einstein și Nathan Rosen au propus ceea ce astăzi numim podul Einstein-Rosen, o conexiune ipotetică între două regiuni îndepărtate ale spațiu-timpului. Această structură — în esență, o „gaură de vierme” — nu era, însă, traversabilă. Era instabilă și colapsa instantaneu, blocând orice formă de comunicare sau trecere.
Einstein-Rosen
Și aici intervine pseudoștiința (a se citi: magia!).
În filme și literatură, această instabilitate este ignorată sau „rezolvată” cu ajutorul unui artificiu narativ: fie găurile de vierme sunt „stabilizate cu energie exotică” (un termen vag și adesea nedefinit), fie sunt create de ființe superioare, civilizații avansate, sau de voința umană transformată în tehnologie demiurgică. Astfel, găurile de vierme devin uși funcționale, complet traversabile, uneori bidirecționale și, uneori, chiar controlabile. Aceasta este deja o extrapolare fantastică, susținută mai mult de dorința narativă decât de rigoarea științifică.
În realitate, pentru ca o gaură de vierme să fie traversabilă, ar fi nevoie de materie exotică cu o densitate de energie negativă, ceva care, teoretic, ar putea exista (vezi efectul Casimir), dar care nu a fost niciodată observată în cantități suficiente pentru a avea vreun efect la scară macroscopică. Chiar și cu o astfel de materie, stabilitatea unei găuri de vierme ar fi extrem de delicată – orice particulă sau fluctuație din jur ar putea să o prăbușească (colapseze). În plus, conform calculelor unor fizicieni precum Kip Thorne, chiar dacă s-ar putea crea o astfel de structură, manevrarea ei în scopuri practice ar necesita tehnologii și energii cu mult dincolo de ce putem concepe azi.
Pseudoștiința, în schimb, tratează găurile de vierme ca pe niște instrumente magice științific camuflate: deschizi o poartă, treci prin ea și ești în altă galaxie, în alt timp sau chiar în propria ta copilărie. Nu se pune problema de stabilitate, de condiții fizice, de limitări ale legilor universului. Ceea ce contează este conveniența narativă și efectul spectaculos asupra spectatorului sau cititorului. Pseudoștiința reduce complexitatea și transformă imposibilul în fezabil cu o formulă: „tehnologie suficient de avansată” (Arthur C. Clarke) sau „voință suficient de puternică”.
De ce autorii și scenariștii folosesc găurile de vierme știind că ele sunt practic imposibile?
Ambiguitatea dintre știință și pseudoștiință este și motivul pentru care găurile de vierme sunt atât de seducătoare în ficțiune. Ele acționează ca simboluri ale transcenderii: ale limitei depășite, ale spațiului domesticit, ale morții înșelate. Oriunde ai plasat o gaură de vierme într-o poveste, ea devine instantaneu un punct de cotitură: o chemare la aventură, un mister nerezolvat, un miracol tehnologic sau spiritual.
În cele din urmă, ceea ce ne fascinează nu e fizica pură a găurii de vierme, ci promisiunea ei. Promisiunea că spațiul nu mai este un obstacol, că distanțele devin irelevante, că poate nici timpul nu e liniar. Într-o lume în care limitele noastre sunt atât de clare și constrângătoare, găurile de vierme ne oferă o metaforă pentru libertatea absolută.
ADN extraterestru compatibil cu al omului
Ideea mi-a venit urmărind filmul Prometheus (2012), prequelul universului Alien, unde ni se sugerează că oamenii sunt urmașii biologici ai unei rase extraterestre numite Inginerii, care au „însămânțat” viața pe Pământ prin descompunerea propriului ADN în apele oceanului primordial. În acest film, ADN-ul extraterestru nu doar că este compatibil cu cel terestru, ci este sursa sa originară. Oarecum același tip de logică apare și în Star Trek: The Next Generation, în episodul „The Chase”, unde se descoperă că mai multe specii din galaxie împărtășesc aceeași „amprentă genetică ancestrală” – o civilizație străveche a codificat ADN-ul propriu în formele de viață pe care le-a creat în tot universul.
Exemplele anterioare nu sunt singulare și asta pentru că „ADN-ul uman compatibil cu cel extraterestru” este unul dintre cele mai persistente tropuri ale science fiction-ului. Astfel, ideea că ființele umane și cele extraterestre pot avea un cod genetic compatibil – pot crea hibrizi, pot face schimb de gene sau pot fi chiar rude îndepărtate în evoluție este mai des întâlnită decât pare la prima vedere, venind pe cale mitologică din cele mai vechi timpuri (vă aduceți aminte de legenda minotaurului? sau a eroilor?). Idee este adesea romantică, uneori înspăimântătoare, dar întotdeauna seducătoare pentru imaginație. În spatele acestei ficțiuni stă însă o construcție pseudoștiințifică, care, deși utilă narativ, este profund ruptă de realitatea biologică a geneticii moderne.
Astfel de idei se sprijină pe un substrat pseudoștiințific atrăgător, dar simplist: acela că ADN-ul este universal, deci compatibil între specii inteligente din orice colț al cosmosului. Dar acest argument ignoră câteva realități biologice fundamentale.
În știința reală, ADN-ul este specific mediului în care a evoluat viața. Codul genetic uman este rezultatul a miliarde de ani de selecție naturală într-un ecosistem terestru unic, supus gravitației, oxigenului, apei lichide și unui anumit interval de temperaturi. Chiar și între speciile de pe Pământ, schimbul de material genetic este extrem de restrictiv. Oamenii nu se pot reproduce cu cimpanzeii, deși împărtășim peste 98% din ADN. Orice compatibilitate între ființe de pe planete diferite, evoluate în condiții complet distincte, este practic imposibilă, nu doar improbabilă.
Mai mult, chiar și presupunând că extratereștrii folosesc același alfabet molecular (bazele A, T, C, G), ceea ce este deja o speculație, ordinea în care aceste baze apar – secvențierea, structura genelor, modul de exprimare – ar fi complet diferită. Enzimele, proteinele, mecanismele de transcripție și replicare sunt atât de specifice, încât orice încercare de „împerechere genetică” între două specii total străine ar fi echivalentă cu a încerca să potrivești un vinil într-un port USB.
Și totuși, science fiction-ul continuă să folosească această idee nu doar pentru simplificare narativă, ci și pentru a explora teme profunde: identitate, alteritate, transcendență biologică. În romanul Solaris de Stanisław Lem, deși nu e vorba de ADN în mod direct, oceanul planetar creează dubluri biologice ale oamenilor pe baza amintirilor lor – o inversare poetică a ideii de compatibilitate genetică, în care străinul se mulează perfect pe forma umană, nu pentru că este compatibil, ci pentru că este incomprehensibil.
În Species (1995), un semnal extraterestru trimite instrucțiuni pentru crearea unei creaturi hibride om-alien, iar oamenii de știință pur și simplu „introduc” acele informații într-un ovul uman, obținând un organism perfect funcțional. Este un caz clasic de pseudoștiință biologică, în care complexitatea biochimică este înlocuită de ideea magică a „codului universal”.
Astfel de ficțiuni devin uneori capcane pentru gândirea publică. Când realitatea genetică este înțeleasă prin lentila ficțiunii, apare riscul de a accepta idei pseudoștiințifice drept plauzibile. De aici până la teorii despre „ADN-ul ancestral” sau „coduri divine ascunse în gene” nu mai e mult. Și, într-o lume în care dezinformarea pseudoștiințifică poate avea consecințe reale, e important să înțelegem ce e metaforă narativă și ce este cunoaștere științifică validată.
În concluzie, compatibilitatea ADN-ului uman cu cel extraterestru este, în cel mai bun caz, o metaforă – o punte ficțională între ceea ce înțelegem și ceea ce nu putem concepe încă. Din punct de vedere științific, ea nu rezistă. Dar în literatură și film, ea ne ajută să ne punem întrebări fundamentale: Ce înseamnă să fii om? Unde se termină biologia și unde începe conștiința? Și poate, în ultimă instanță, ce ne leagă de ceilalți – fie ei de pe Pământ sau de dincolo de stele.
Concluzii
În final, dragi cititori: știința reală ne învață că suntem departe de a putea crea tot ce ne trece prin minte. Dar ficțiunea ne oferă libertatea de a le imagina, și din această tensiune dintre ceea ce este posibil și ceea ce ne dorim, se naște cea mai bună literatură science-fiction.
În numărul următor voi continua pe aceeași temă a pseudoștiinței cu noi subiecte: Gândul care modifică materia sau teleportația mentală; Criogenie completă fără efecte negative și Energie infinită din vidul cuantic (Zero Point Energy).
Notițe
Efectul Casimir este un fenomen din fizica cuantică în care două plăci metalice neîncărcate, aflate foarte aproape una de alta în vid, se atrag reciproc, chiar dacă nu există nimic (aparent) între ele. Este adesea invocat (uneori abuziv) în SF și pseudoștiință, mai ales când se discută despre „energie din nimic” (ex: Zero Point Energy).
Bibliografie
What is the Einstein Rosen Bridge?, By Karan Kapoor, August 2, 2021, Shortpedia Voices
Lucy: The Dumbest Movie Ever Made About Brain Capacity, Christopher Orr, July 25, 2014, The Atlantic
