În acest episod voi povesti despre von Braun, despre Operațiunea Paperclip, despre primele teste cu rachete din Statele Unite, dar și despre problemele etice care ar fi putut amenința, într-un moment sau altul, programul spațial american. După cum v-ați dat seama din titlu, voi încerca în cele ce urmează să acopăr un deceniu căruia i-am spus deceniul tăcut pentru că prea puține lucruri au ajuns în atenția publicului. Și anume de la 1945 la 1955. Da, știu, sunt 11 ani și nu 10, dar vă faceți și voi că nu vedeți asta.
În primăvara anului 1945, în ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, Wernher von Braun și echipa sa de ingineri se aflau într-o situație disperată. Cu aviația aliată bombardând constant centrele industriale germane și cu trupele sovietice bătând la porțile din est, destinul celor care lucraseră pentru regimul nazist era, eufemistic spus, incertă. Von Braun, liderul programului dezvoltării rachetelor V-2 de la Peenemünde, știa că echipa sa urma să fie tratată ca parte integrantă a aparatului de război al lui Hitler. Altfel spus, în mâinile sovieticilor, soarta lor ar fi însemnat deportare, lagăre sau chiar moarte.
În ciuda faptului că era membru al Partidului Nazist și ofițer SS, von Braun nu era interesat atât de ideologie, cât mai degrabă, de știință. Desigur, afirmația asta ar putea fi discutată și întoarsă pe toate părțile, dar obsesia sa fusese și rămăsese zborul spațial. Deși lucrase pentru regimul nazist și dezvoltase rachete folosite împotriva Londrei și a Anversului, el visa la rachete care să transporte oameni spre Lună și nu bombe spre orașe.
În fața prăbușirii iminente a Reichului, a înțeles că singura cale de supraviețuire și de continuare a muncii era să se predea americanilor.
În martie 1945, von Braun și o parte din echipa sa au fost evacuați din Peenemünde și transferați în sudul Germaniei, undeva în Alpii Bavarezi, aproape de Oberammergau. Țelul naziștilor era să continue cercetările într-un loc mai sigur și, în același timp, era și o mișcare disperată a acestora de a păstra controlul asupra programului de dezvoltare a rachetelor. În timpul relocării, von Braun a suferit un accident de mașină, în urma căruia și-a fracturat brațul stâng și maxilarul. Cu brațul în ghips și cu viitorul în ceață, Wernher von Braun și fratele său Magnus, împreună cu alți membri ai echipei, au început să întocmească în secret o listă cu documente importante și să pitească planuri tehnice și componente ale rachetelor V-2 într-o mină de lângă Goslar, în munții Harz. Planul era ca să ofere aceste valori americanilor, în schimbul protecției acestora. Von Braun și gașca știau sau bănuiau că America și Uniunea Sovietică vor concura pentru controlul asupra tehnologiei germane, ca urmare au ales deliberat americanii, considerându-i mai civilizați și mai compatibili cu idealurile lor științifice.
Pe 2 mai 1945, Magnus von Braun a luat inițiativa și, cu un drapel alb, a umblat prin împrejurimi până a dat de o patrulă a Diviziei 44 de infanterie a armatei americane, undeva în apropiere de Reutte, în Austria. S-a prezentat și le-a spus soldaților că fratele său este „șeful programului de rachete V-2” și că dorește să se predea. Inițial, americanii nu-au prea înțeles cine era acesta, dar foarte iute, ofițerii de informații au realizat importanța prăzii. Așa că, pe 3 mai, Wernher von Braun, cu brațul în ghips și însoțit de membri ai echipei sale, s-a predat oficial americanilor.
Să fie limpede, n-a fost vorba de o simplă predare militară. Von Braun a venit cu daruri în fața americanilor: afară de dânsul și de echipa sa de tehnicieni și ingineri, a oferit sumedenie de planuri și de modele, o documentație bogată și secrete industriale extrem de valoroase. De asemenea, le-a spus americanilor unde să caute piesele și materialele ascunse, inclusiv în mina în care plasase documentele vitale ale proiectului V-2. Practic, von Braun a livrat învingătorilor cheia către epoca rachetelor moderne.
În scurt timp, von Braun și alți membri ai echipei au fost interogați și ținuți sub supraveghere într-un loc sigur, apoi au fost transportați în vestul Germaniei, unde au fost izolați temporar în tabere speciale. Între timp, oficialii americani începuseră deja să întocmească planurile pentru extragerea acestor specialiști în SUA, în cadrul unei operațiuni care avea să devină cunoscută sub numele de „Operațiunea Paperclip”.
Această operațiune a fost un program secret organizat de Statele Unite înainte de sfârșitul războiului, și care era destinat recrutării și transferului în America a sute de oameni de știință, ingineri și tehnicieni germani, majoritatea dintre ei foști membri ai Partidului Nazist sau ai organizațiilor afiliate, precum SS sau SA. Scopul principal al operațiunii era valorificarea la maximum a cunoștințelor științifice și tehnice ale acestor prizonieri, în special în domeniile rachetelor, aviației, armamentului, chimiei și medicinei, pentru a servi interesele strategice, militare și științifice ale SUA în contextul începutului Războiului Rece.
OSS, adică Office of Strategic Services, adică Biroul de Servicii Strategice, a început identificarea unor figuri cheie din comunitatea științifică germană care lucraseră pentru regimul nazist. Mulți dintre acești specialiști își desfășuraseră activitatea în centre de cercetare extrem de avansate, cum era cazul echipei care a dezvoltat racheta V-2, la Peenemünde. Americanii erau hotărâți să nu lase această comoară în mâinile sovieticilor, care, de asemenea, erau la rândul lor, angajați într-o vastă campanie de preluare a cercetătorilor germani din zona de ocupație estică. Putem spune că Operațiunea Paperclip a fost concepută ca o mutare menită să asigure supremația tehnologică americană în fața Uniunii Sovietice. Iar numele de „Paperclip” provenea de la obiceiul agenților americani de a atașa o agrafă de birou la dosarele celor considerați valoroși, indiferent de activitatea lor politică trecută sau implicarea în crime de război. Agrafa aceea semnala că dosarul respectiv avea o importanță deosebită. Deși inițial, administrația Truman interzisese explicit recrutarea foștilor membri ai partidului nazist sau a persoanelor care avuseseră un rol activ în regimul hitlerist, această interdicție a fost sistematic ignorată sau ocolită de oficialii militari și de serviciile de informații. În multe cazuri, dosarele au fost falsificate, iar biografiile au fost „curățate” pentru a permite intrarea în SUA a unor indivizi cu un trecut dubios.
Controversele legate de Operațiunea Paperclip au fost numeroase. De-a lungul anilor, au apărut documente desecretizate care au arătat limpede cum au fost falsificate sau ascunse informații despre trecutul nazist al celor recrutați. Criticii au acuzat guvernul american de ipocrizie și complicitate, în special având în vedere crimele de război asociate cu unii dintre acești indivizi. De exemplu, Hubertus Strughold, considerat „părintele medicinei spațiale”, fusese implicat în experimente medicale pe deținuții din lagărele de concentrare. Timp de zeci de ani, a fost onorat de NASA și de comunitatea medicală americană, până când legăturile sale cu crimele naziste au devenit imposibil de ignorat.
Totuși, în ciuda acestor probleme morale, contribuția oamenilor de știință aduși prin Operațiunea Paperclip la dezvoltarea tehnologică a SUA a fost enormă. Progresele în domenii de vârf, rachete, sateliți, zboruri spațiale, medicină aeronautică și inginerie militară nu ar fi fost posibile în ritmul cunoscut fără aportul acestor indivizi. SUA a reușit să câștige cursa spațială împotriva URSS în mare parte și datorită experienței și viziunii strategice a unor oameni precum von Braun.
Firește, Operațiunea Paperclip a ridicat dileme morale și etice fundamentale pentru societatea americană postbelică: era justificabilă folosirea cunoștințelor științifice dobândite în slujba unui regim criminal, dacă acestea pot aduce beneficii strategice? Era posibilă „reabilitarea” unui individ implicat în crime de război, în numele progresului tehnologic? Aceste întrebări continuă să fie rostogolite și în prezent. Într-un sens mai larg, Paperclip a fost o expresie a pragmatismului brutal al Războiului Rece, când granițele dintre moralitate și interes strategic au fost adesea ignorate sau negociate în funcție de context ori chiar abolite.
În total, între 1945 și începutul anilor 1950, peste 1.600 de oameni de știință și experți germani au fost aduși în SUA. Ei au fost distribuiți în diferite sectoare: unii în cadrul armatei și a aviației, alții în laboratoare de cercetare, precum cei de la Wright-Patterson Air Force Base sau Redstone Arsenal. Unii dintre aceștia au lucrat la dezvoltarea armelor chimice și biologice, în timp ce alții s-au ocupat de medicina aeronautică sau de propulsia nucleară.
Cum spuneam, unul dintre acei specialiști căutați de OSS a fost Wernher von Braun, liderul echipei de ingineri care dezvoltase racheta V-2, prima rachetă balistică cu rază lungă de acțiune din lume. Von Braun și echipa sa, formată din 120 de ingineri și tehnicieni, au fost transferați în toamna anului 1945 în Statele Unite. Inițial, germanii au fost instalați la Fort Bliss, în Texas, unde au lucrat pentru armata americană, contribuind la dezvoltarea unor versiuni îmbunătățite ale rachetei V-2 și, ulterior, la proiectele de rachete balistice ale SUA.
Între 1946 și 1949, Wernher von Braun și echipa sa au lucrat, cum am spus, la Fort Bliss, în Texas. Acolo, sub controlul Armatei SUA, aceștia reîncep testările pe racheta V-2, adaptându-i componentele și împărtășind cu americanii secretele motoarelor cu combustibil lichid.
Primele rachete au fost lansate din poligonul White Sands, aflat în New Mexico – același loc unde fusese testată prima bombă atomică în 1945. Între 1946 și 1952, americanii au lansat nu mai puțin de 67 de rachete V-2. Și-au permis asta pentru că materialul capturat din Germania a însemnat, printre altele, cam 300 de rachete V-2, unele complet asamblate, altele aflate în diferite stadii de montare. Stocul total de rachete V-2 operaționale a fost, în cele din urmă, cam de 70 de unități.
Bun, și ce făceau, totuși, le lansau și căscau gura la ele? Inițial, cam asta au făcut pentru că prima rachetă V-2, lansată pe 2 mai 1946, a explodat imediat după pornirea motoarelor. Testele inițiale au oferit tehnicienilor informații legate de traiectorie, propulsie, vibrații, temperatură șamd. Iată și o listă cu câteva zboruri notabile ale rachetelor V-2:
8 iulie 1946 – V-2 No. 3
Scop: primul zbor V-2 cu instrumente științifice americane.
Altitudine atinsă: ~105 km.
Încărcătură: barograf, spectrograf, termometru.
Rezultat: a fost un zbor reușit, s-au colectat date despre temperatura și presiunea atmosferică la altitudini înalte.
24 octombrie 1946 – V-2 No. 13
Scop: fotografie științifică.
Altitudine: ~105 km.
Încărcătură: cameră de 35 mm.
Rezultat: realizarea primei fotografii a Pământului din spațiu arătând curbura vizibilă a acestuia, ceva nori și și o zonă din New Mexico.
21 februarie 1947 – V-2 No. 20
Scop: efectuarea unor studii biologice.
Încărcătură: o maimuță rhesus numită Albert I.
Altitudine: ~96 km.
Rezultat: zborul a eșuat; maimuța a murit asfixiată – dar acest test a marcat începutul programului biologic în spațiul cosmic.
1948 – 1950 zboruri combinate V-2 + WAC Corporal în cadrul programului Bumper, despre care voi vorbi imediat.
Lansările Bumper au reprezentat un test important pentru tehnologia rachetelor cu mai multe trepte.
Ultima rachetă V-2 a fost lansată pe 19 septembrie 1952. A fost a 67 lansare și o dată cu ea V-2 a fost abandonată definitiv. Se pregătea să intre în scenă Redstone, o rachetă de producție 100% americană. Dar până să trecem la Redstone, am rămas dator cu o explicație: ce a fost programul Bumper? A fost acel program prin care s-a încercat și s-a și reușit, să se construiască o rachetă în două trepte: prima treaptă a fost asigurată de o rachetă V-2, iar treapta a doua a fost o rachetă WAC Corporal. WAC e un acronim care vine de la Women’s Army Corps. De ce s-a folosit acest nume? N-am idee. Oricum, WAC Corporal era o rachetă pur americană și care fusese proiectată de către Jet Propulsion Laboratory. Avea o înălțime de 4,9 metri, un diametru de 38 de centimetri, o masă de 300 de kilograme și funcționa cu combustibil lichid: alcool etilic și oxigen lichid. În total, au fost 8 lansări Bumper numerotate, cum vă și așteptați, de la 1 la 8. Programul Bumper a fost activ între 1948 și 1950.
Bumper 5, lansată pe 24 februarie 1949, a obținut și un record de altitudine: 393 de kilometri. Mai trebuie spus că ultimele ansambluri Bumper, 7 și 8, au fost lansate de la Cape Canaveral, viitorul Cape Kennedy. Bumper 8 a fost prima rachetă lansată de la noul centru de lansări, pe 24 iulie 1950, iar Bumper 7, ultima din această serie, a decolat pe 29 iulie 1950. Au fost inversate între ele din motive tehnice.
Până să ajungem la racheta Redstone vom mai zăbovi puțin asupra unor aspecte interesante și care au jalonat drumul către spațiul cosmic.
Prima aplicație civilă a rachetelor, despre care am știință, a fost în domeniul poștal. Ideea era simplă: în loc să trimitem scrisorile cu teleguța, cu poștalionul sau cu camionul, mai bine înghesuim plicurile într-o rachetă pe care o azvârlim peste dealuri sau peste munți, lucru care ar fi dus la un câștig însemnat de timp.
Cele dintâi încercări de acest fel s-au petrecut pe la sfârșitul anilor 20 în Austria. Acolo, un oarecare Friedrich Schmiedl testează, în 1928, câteva rachete poștale experimentale în Stiria. Apoi, în 1931, același Schmiedl, lansează prima rachetă care transportă scrisori oficiale, aprox. 100 de plicuri trimise de la Graz la Schöckl, adică un zbor de vreo 11 kilometri. Și astfel, a apărut racheta poștală.
Nici Germania nu s-a lăsat mai prejos. În 1933, Gerhard Zucker a organizat câteva demonstrații publice cu rachete poștale și a propus apoi un transport rapid între insule sau peste munți. Dar în 1934, în Scoția, încercările sale au suferit câteva accidente: mai multe rachete au explodat, pierzându-se astfel corespondența.
În ciuda eșecurilor, această modă s-a extins rapid în întreaga lume, inclusiv în Cuba, unde au avut loc mai multe lansări prin 1939. Trebuie spus că încercările din Cuba au avut mai degrabă un scop publicitar și filatelic, iar multe dintre rachetele poștale cubaneze s-au prăbușit în mare, stârnind panică printre bancurile de pești. Oricum, experimentele din Cuba au condus la apariția unei mărci cu supratipar, cum se vede în imagine, și care încă poate fi cumpărată de filateliști la prețuri accesibile, undeva pe la 20 – 25 de euro.
În cele din urmă, rachetele poștale au fost abandonate, dar nu pe deplin. Ideea de rachetă poștală a fost reluată în decursul timpului doar ca spectacol pentru colecționarii de timbre. Chiar și azi, diverse cluburi aerofilatelice organizează lansări simbolice, mai ales în Europa și SUA.
Firește, dezvoltarea rachetelor a stârnit și imaginația militarilor. Sovieticii au dezvoltat sistemele de artilerie BM, adică Боевая машина реактивной артиллерии, ceea ce înseamnă Mașina de luptă a artileriei reactive, sau simplu spus, Katiușa. Sistemul BM-13, montat pe un camion Zis 6, Katiușa clasică, putea să lanseze 16 proiectile de calibrul 132 de mm până la 9 kilometri, în vreme ce BM-31 putea lansa proiectile reactive de 310 mm la o distanță de 4,5 km.
Erau și acestea o formă de rachetă poștală dacă e să ne luăm după inscripțiile scrise cu cretă pe corpul rachetelor de soldații sovietici și care precizau adresantul: за Гитлера.
Germania a dezvoltat două sisteme reactive cunoscute de toată lumea: V-1 și V-2. Pentru cine nu știe, V vine de la Vergeltungswaffe, care înseamnă armă de represalii sau cam așa ceva.
În vreme ce V-1, dotată cu un motor pulsoreactor, poate fi asemănată cu o dronă din zilele noastre și a fost străbunica rachetelor de croazieră, V-2 era deja o rachetă balistică în toată firea.
Despre rachetele V-2, am amintit mai înainte. Ele au fost rezultatul proiectelor Aggregat. A-1 a fost construită în 1933 și a explodat la lansare, A-4 a devenit V-2. A-10, cel mai ambițios proiect din seria Aggregatelor, urma să bombardeze New-Yorkul. Racheta ar fi avut două trepte, o înălțime de 25 de metri și o masă la decolare de 100 de tone și i s-ar fi zis Amerika Rakete. N-a fost să fie, a rămas doar la stadiul de desen tehnic.
Remarcabil la rachetele din familia Aggregat e că foloseau combustibil lichid. Carburantul era asigurat de alcoolul etilic în vreme ce comburantul era oxigenul lichid. Celelalte rachete, Katiușe, rachete poștale, rachetomodele sau mai știu eu ce, foloseau combustibil solid.
Și, zicând asta, mă văd nevoit să vă atrag atenția asupra unei formule căreia i se mai spune și ecuația rachetei sau ecuația lui Țiolkovski și care a fost formulată prin 1903.
Nu vă speriați, nu e complicat deloc. Membrul stâng al relației, acel misterios delta V exprimă variația vitezei pe care o poate atinge racheta. În dreapta avem un V indice e care reprezintă viteza de evacuare a gazelor din motor și, în fine, un logaritm natural al raportului dintre masa inițială a rachetei și masa finala a rachetei fără combustibil în care intră, desigur, și sarcina utilă.
În fine, ce trebuie reținut este că această formulă, în simplitatea ei modestă, reprezintă esența propulsiei cu reacție. Împingând lucrurile la extrem, un motor cu reacție poate funcționa cu orice care este azvârlit înapoi cu suficientă viteză. Inclusiv cu cărămizi cu condiția ca în camera de ardere să șadă niște salahori voinici și dibaci, care să arunce zeci mii de cărămizi pe secundă spre sol. Lucru pe care îl știați de la fizică: legea a treia a mișcării enunțată de Newton și căreia i se mai spune și legea acțiunii și reacțiunii. Ne putem gândi, atunci, că Newton, știind el toate acele lucruri pe care le-a descoperit, ar fi fost în stare să imagineze chiar el un motor de rachetă? Răspunsul e clar, NU. Și asta pentru că n-ar fi avut acces la materialele speciale care intră în componența unui motor reactiv. În schimb, Newton ar fi putut imagina un motor reactiv pe bază de aburi, să zicem. Dar n-a făcut-o. În monumentala sa lucrare, Principia Mathematica, Newton doar atrage atenția asupra acestei posibilități.
Astfel, dacă un corp, prin lovirea altuia, îl apasă, el însuși va fi apăsat în mod egal de celălalt. Dacă un corp este tras de o funie, și el trage înapoi corpul care îl trage prin aceeași funie. Dacă un corp este împins cu un băţ, și el împinge bățul. Dacă un corp, printr-o forță, apasă o parte a unui fluid, va fi împins înapoi de acea parte cu o forță egală. Dacă focul și fumul ies dintr-un recipient, recipientul va fi împins înapoi cu o forță egală. Și în toate aceste acțiuni și reacțiuni, dacă acțiunile sunt accelerate sau întârziate, reacțiunile vor fi accelerate sau întârziate în aceeași măsură.
Fie vorba, o jucărie reactivă cu aburi, eolipila, fusese imaginată cu secole înaintea lui Newton de către Heron din Alexandria și umblă vorba că ar fi și creat una, spre amuzamentul potentaților vremii și al publicului de atunci.
Oricum, ar fi fost extrem de complicat să ajungem pe Lună folosind motoare cu aburi.
Mai trebuie spus un lucru important. Rachetele folosite până la începutul secolului XX foloseau combustibili solizi, praf de pușcă inițial, dar și alte amestecuri, din ce în ce mai complexe. Combustibilii solizi au un mare păcat și anume au un impuls specific mic. Ce înseamnă impuls specific? Acesta ne arată cât de eficient folosește un motor combustibilul și se definește ca forța de tracțiune produsă pe unitatea de debit de combustibil. Practic, ne spune câte secunde poate produce motorul o tracțiune egală cu greutatea proprie a combustibilului consumat pe secundă. Pe de altă parte, combustibilii lichizi oferă un impuls specific mult mai mare, prin urmare și randamentul motorului reactiv este superior. În plus, un motor cu combustibil lichid poate fi pornit, oprit și repornit ori de câte ori e nevoie și i se poate ajusta accelerația. Motorul cu combustibil solid nu oferă asemenea avantaje.
Să revenim la încercările americane de a dezvolta sisteme de rachete din ce în ce mai performante, plecând de la deviza olimpică propusă de Coubertin: citius, altius, fortius, care înseamnă mai repede, mai sus, mai puternic. Doar că aici nu e vorba despre spiritul olimpic ci despre opusul acestuia. Rachetele de atunci nu erau menite să participe la olimpiade și nici să care plicuri poștale sau produse de băcănie te miri pe unde. Dimpotrivă, erau menite să care cu sine moarte.
Și iată că, prin 1948, în acest festival american de lansări de rachete, întră în scenă sovieticii. Cum aceștia capturaseră o mulțime de planuri germane legate de rachetele Aggregat, plus o serie de tehnicieni și ingineri, l-au mobilizat pe Serghei Koroliov, cunoscut în epocă drept Constructorul șef căruia i s-a ordonat să facă ce știe el mai bine și să dezvolte niște sisteme de rachete numai bune de folosit de către Armata roșie.
N-am să intru în detaliile legate de viața acestuia, doar amintesc faptul că prin 1938 a fost arestat de NKVD și acuzat de trădare. Dosarul a fost unul fabricat pe baza delațiunilor unui apropiat al lui Koroliov și anume Valentin Glușco. Prin urmare, a fost condamnat la 10 ani de Gulag și a fost internat în lagărul de la Kolîma, unde a și căpătat o serie de afecțiuni medicale. A fost eliberat abia în 1944.
Așadar, pe 17 septembrie 1948, adică într-o zi de vineri, sovieticii au făcut primele încercări cu noua lor rachetă, R-1, care era o copie aproape fidelă a modelului Aggregat 4 / V-2. Am spus primele încercări pentru că în ziua aceea au fost două lansări. În prima, racheta s-a prăbușit necontrolat, în a doua zborul a fost considerat un succes. Aceste evenimente s-au petrecut pe poligonul de testare de la Kapustin Iar, aflat în provincia Astrahan, undeva la 100 de kilometri est față de Stalingrad, azi Volgograd. Firește, au urmat și alte teste cu R-1, unele reușite, altele supuse eșecului. În caz că vă întrebați de la ce vine R, răspunsul e cât se poate de simplu: vine de la Rachetă.
R-1 avea o rază de acțiune de 270 de kilometri, atingea o altitudine maximă de 90 de kilometri și putea să transporte o sarcină utilă de 785 de kilograme. Prin sarcină utilă ar trebui să înțelegem o încărcătură explozivă. Au fost produse cam 100 de bucăți care au intrat în dotarea unor unități de artilerie reactivă, dar au avut un statut mai degrabă experimental.
Cum era de așteptat, au urmat noi modele mai performante. R-2, o rachetă derivată din R-1, dar cu rază mai mare, de circa 600 de kilometri, apoi R-3 care ar fi urmat să aibă o rază de 3000 de kilometri, numai că a rămas doar în stadiul de proiect, după care a fost construit modelul R-5, cu o rază de 1.200 de kilometri și o sarcină de 1350 de kilograme, apoi celebra R-7 Semiorca, prima rachetă balistică intercontinentală sau ICBM conform nomenclatorului occidental, cu o rază de 8.800 de kilometri și cu posibilitatea să care cu sine un focos nuclear, la fel ca și predecesoarea sa, R-5.
Ajuns în acest punct, e nevoie să precizez un lucru important. Deși toate rachetele foloseau combustibili lichizi, exista o diferență între ele, o diferență de o importanță deosebită din punct de vedere militar. Unele modele foloseau combustibili stocabili, cum ar fi dimetilhidrazina asimetrică, acidul azotic fumans, hidrazina, tetroxidul de azot șamd, în vreme ce altele foloseau combustibili criogenici, adică oxigen lichid pe post de comburant. Prin urmare, rachetele cu combustibili stocabili puteau sta cu rezervoarele pline indefinit de mult și puteau fi gata de lansare în timpi foarte scurți, de ordinul secundelor sau minutelor, în vreme ce rachetele cu combustibili criogenici necesitau timpi mari de alimentare, așadar nu puteau asigura o ripostă imediată.
Ei bine, R-7 Semiorca folosea combustibil criogenic și de aceea n-a făcut mulți purici în serviciul armatei, în schimba a făcut carieră în altă parte. Dar să nu anticipăm, încă suntem în deceniul tăcut. Oricum, vom reveni la Semiorca în episodul următor.
Toate încercările sovietice au stârnit ceva emoție în tabăra cealaltă, mai ales la americani. Cum aceștia doreau, la rândul lor, o rachetă mai puternică decât V-2, cu care se tot jucaseră la poligonul White Sands până se plictisiseră și cum doreau o rachetă pur sânge americană și nu un produs german, pentru că V-2 cam asta era, tehnicienii germani în frunte cu von Braun au fost mutați la nou creatul Redstone Arsenal din Huntsville, Alabama. Acolo i s-a cerut savantului ex-nazist să conceapă o rachetă care să facă și să dreagă una și alta. În speță, noua rachetă urma să ofere fix citius, altius, fortius. Cum von Braun se simțea acolo ca vulpea în cotețul de găini, s-a apucat temeinic de treabă și astfel s-au născut planurile rachetei Redstone. Aceasta era mai înaltă și mai grea decât V-2, avea 21 de metri înălțime și o masă la lansare de 28 de tone. Motorul de la V-2 a fost reproiectat de compania Rocketdyne pentru a dezvolta o tracțiune de 35 tone-forță, față de cele 25 tone-forță de la V-2. Redstone folosea alcool etilic și oxigen lichid, dar formula și raportul comburant – carburant au fost optimizate pentru o performanță mai mare. V-2 folosea un sistem de giroscoape relativ primitiv, în timp ce Redstone a integrat un ghidaj inerțial mai precis, completat ulterior cu corecții radio. În fine, Redstone era proiectată pentru a transporta focoase nucleare de ordinul sutelor de kilotone până la 3 megatone și nu doar explozivi convenționali. Cum raza de acțiune era undeva între 320 și 370 de kilometri și putea atinge o altitudine de maximum 100 de kilometri, Redstone se înscria în categoria rachetelor balistice tactice cu rază scurtă, potrivite pentru teatrul european, dar inadecvate pentru o confruntare intercontinentală.
În esență, Redstone a reprezentat un „salt calitativ” – nu doar o copie îmbunătățită după V-2, ci prima rachetă balistică dezvoltată integral de Statele Unite pe baza experienței germane și pentru americani a devenit un simbol: începutul unei noi ere în care rachetele nu mai erau doar arme experimentale germane, ci instrumente proprii, americane, integrate în doctrina militară a Războiului Rece.
Bateriile de rachete Redstone au fost desfășurate în Germania de Vest și, în doctrina militară de atunci, ar fi urmat să asigure represalii nucleare imediate în Europa Centrală, adică ar fi atins ținte din Republica Democrată Germană, din Cehoslovacia și din Polonia. Totuși, Redstone nu reprezenta unicul răspuns militar în caz de agresiune. În 1955 au intrat în serviciu bombardierele strategice B-52 Stratofortress, care ar fi putut asigura represalii nucleare extinse în Uniunea Sovietică. Vă aduceți aminte de filmul Dr. Strangelove, nu-i așa?
Deceniul tăcut se încheie în 1955. I-am spus așa pentru că puține lucruri despre programele de dezvoltare a rachetelor apăreau prin presa vremii și e de înțeles de ce. Acestea erau jucăriile armatei.
Cam atât, deocamdată. Vom afla în următorul episod care au fost programele civile de dezvoltare a rachetelor și de ce acestea au eșuat. Vom intra și în era spațială propriu zisă și vom vedea de ce sovieticii doar aparent au condus această cursă. Ne vom reîntâlni, desigur, și cu von Braun și cu Serghei Koroliov.
Prima parte:
A doua parte:
