Irina Georgescu Groza este scriitoare de literatură fantastică. A debutat în anul 2016 cu volumul de povestiri Dincolo de ferestre (Casa de Pariuri Literare). A publicat proză scurtă în Revista de Povestiri (2015–2016), în revista Argos numărul 12 (2016), în revista iocan numărul 1 (2016) și numărul 7 (2018), în revista Apostrof (2016), în antologia Argos numărul 3 (2017) și în Antologia Prozei Scurte Românești, Masterclass 2018. În 2018 a publicat volumul „Noaptea dintre lumi” la editura Nemira.
Alexandru Lamba: Bună, Irina, mulțumim că ai acceptat invitația de a sta de vorbă cu noi!
Irina Georgescu Groza: Eu vă mulțumesc pentru timpul petrecut împreună!
A.L.: Vorbește-ne mai întâi despre plăcerile tale literare. Spune-ne, ce te încântă să găsești într-o carte? Ce-ți plăcea să citești în copilărie? Dar acum? Cum s-au schimbat preferințele tale livrești de-a lungul timpului?
I.G.G.: Când eram în clasa a cincea, bifam cât mai repede „lecturile suplimentare”, lista aceea de cărți pe care trebuia să le citești în vacanță, ca să mă cocoț după aceea pe un scaun și să scot alte volume din biblioteca din sufragerie. Erau înghesuite pe două rânduri și le înclinam pe fiecare cu un deget, să văd ce se ascunde în spate. Adunam un teanc și mergeam la mama să o întreb dacă i-au plăcut, iar ea mi le așeza pe raftul de jos, să le am la îndemână, pe cele mai potrivite vârstei mele. Am început cu Dumas, Jules Verne, Jack London, Coliba unchiului Tom, după care am ajuns la Dickens și surorile Bronte; mă cam feream de autorii români, pentru că la școală nu mă atrăgea literatura din manual. La olimpiade am descoperit că, folosindu-mi imaginația (strecuram versuri scrise pe loc, la finalul exercițiului de analiză literară) și spiritul de observație, mă calificam în etapele următoare și primeam și un premiu în cărți de la profesorul de limba română, domnul Sorică, primul care m-a încurajat să scriu. Apoi, am dat cumva de Shogun, o carte care circula pe sub mână și pe care nu puteai să o ții prea mult pentru că o așteptau și alții. Exemplarul care ajunsese la mine avea marginile protejate cu colțare de hârtie și coperta era deja pătată. Revoluția m-a găsit în clasa a unsprezecea, iar în 1990 am găsit la un chioșc stradal volume de Eliade, Cioran, Noica, autori care nu fuseseră publicați pe vremea comuniștilor. În anii nouăzeci se publica mult și cărțile erau ieftine. După ce am intrat la facultate, îmi cheltuiam bursa pe țigări și cărți și citeam cam tot ce-mi pica în mână. Cât am stat în Belgia, făceam comandă de cărți de ficțiune și mi le aducea sora mea, dar începusem deja să aleg mai drastic ce cumpăram, pentru că ajungeau rar la mine și ocupau loc în valiză. Iar după cursul de scriere organizat de Revista de povestiri, am început să citesc mai multă proză scurtă și literatură română contemporană. Așadar, fiecare perioadă a vieții a venit cu preferințele ei, care au atras alte și alte volume și autori noi în biblioteca mea. De când sunt în Canada, pentru că nu pot comanda cărți din România, citesc numai electronic – m-am obișnuit cu greu, dar acum reușesc să mă detașez de partea cu formatul.
Una peste alta, evadarea prin lectură a fost întotdeauna una dintre cele mai mari plăceri ale mele, pentru că, pe de o parte, când citesc mă detensionez și mă regăsesc în colțul meu de cer și, pe de altă parte, imaginația își pune în mișcare rotițele de cristal și limitele lumii mele dispar.
Până acum, am scris mai ales despre frică, vulnerabilitate, abuzuri, despre chipul răului care se schimbă permanent
A.L.: Dar când scrii tu, ce anume dorești să transmiți? Care sunt ingredientele pe care încerci să le strecori în poveștile tale? Dar rețeta?
I.G.G.: Până acum, am scris mai ales despre frică, vulnerabilitate, abuzuri, despre chipul răului care se schimbă permanent, un rău involuntar, care apare dintr-odată, ca un șuvoi de sânge care curge pe un drum pe care se află un om de zăpadă, dar scriind din această perspectivă am vrut mai ales să extrag frumusețea unei lumi aflate la granița dintre logic și irațional. Nu că aș vrea să strecor premeditat vreo morală în poveste. Sunt doar martorul repetițiilor unui dialog dintre victimă și agresor, luați pe nepregătite, cu armele descărcate, uitați în câmp deschis, unde totul este posibil.
Ca să fiu mulțumită de poveste, lucrez la partea de suspans și introduc în joc personaje care să nu spună tot. E necesară o doză de mister fără de care nu îți vine să înaintezi în ficțiune. Am abandonat, ca toată lumea, cărți cu care mi-am pierdut răbdarea. Cel mai mult îmi doresc ca cititorul meu să-mi citească poveștile până la capăt și să uite că citește când întoarce pagina.
A.L.: Cât din tine pui în ceea ce scrii? Ai un mod anume în care ai vrea să fii recepționată ca scriitoare? Dacă da, care?
I.G.G.:Pornesc de la o idee sau ea mă întrerupe din ce fac și îmi ocupă mintea până mă hotărăsc ce voce să îi dau. Nu e a mea, e a personajului care va împrumuta din experiențele mele, dar cu măsură și discreție, fără a încerca să-mi semene. Pentru mine contează mai puțin cum apar în ochii cititorilor, tot ceea ce contează e să citească cu plăcere. Și cel mai mult mă bucură să primesc semnale că povestea mea nu a putut fi lăsată din mână – mi s-a întâmplat de câteva ori să-mi fie trimise mesaje cum că am provocat nopți albe de lectură.
A.L.:Ai publicat până acum proză scurtă în mai multe reviste – printre care și Iocan –, antologii, dar și în două volume proprii. Te vezi o scriitoare de proză scurtă? Sau ești pregătită să te dedici romanului?
I.G.G.: „Dincolo de ferestre” (Editura Casa de Pariuri literare) este un volum de proză scurtă, cu care am debutat în anul 2016. Doi ani mai târziu, a apărut „Noaptea dintre lumi” (Editura Nemira, colecția n’autor, coordonată de Eli Bădică), un roman despre o adolescentă care trăiește în Constanța, în ultimii ani ai comunismului. Anul trecut am încheiat încă un roman. Uneori mai scriu câte o proză scurtă, când îmi vine o idee nouă, așa că aș evita să mă încadrez într-un loc anume. Unele povestiri se cer a fi scurte și electrice, altele se ramifică și pot ajunge la o întindere mai mare, cer personaje și povești secundare.
A.L.: Vorbește-ne despre povestirile foarte scurte din volumul „Dincolo de ferestre” (Casa de Pariuri Literare, 2016). Care e povestea acelor povești? De unde inspirația?
I.G.G.: Dincolo de ferestre, un volum ilustrat de sora mea, Kiki Georgescu, a apărut după ce am mers la întâlnirile duminicale ale Revistei de povestiri. Acolo provocarea era să scrii pe o temă dată și cu limită de semne. Au fost teme care m-au inspirat și în urma cărora au ieșit povestiri pe care le-am adunat pentru debut, majoritatea cu un sâmbure de fantastic, pornind de la niște amintiri, cum a fost vizita la o fabrică de mănuși din latex, în Portugalia, sau vizita la o închisoare de maximă siguranță, pe vremea când studiam în Statele Unite, în 1992. Dacă reușesc să îmi fac timp și să mă așez la masa de lucru, unele experiențe par să se preschimbe la un moment dat în niște bulgări de lut, pregătiți să devină altceva.
„Noaptea dintre lumi” a pornit de la o proză pe care am scris-o în urma unui vis. Iar visul s-a născut dintr-o amintire.
A.L.: Dar dacă ne referim la „Noaptea dintre lumi” (Nemira, 2018), ce ne poți spune și despre acest volum? Și dacă tot vorbeam despre pasul spre roman, această carte aș spune că e de fapt mai degrabă un roman mozaic. Tu cum o vezi?
I.G.G.: „Noaptea dintre lumi” a pornit de la o proză pe care am scris-o în urma unui vis. Iar visul s-a născut dintr-o amintire. Aveam șase ani și eram internată la Spitalul Județean din Constanța, într-un salon cu încă cinci fetițe care își așteptau cu teamă, ca și mine, rândul să fie operate. Eram mai mult singure toată ziua și ne jucam cu ce puteam, țin minte că aruncam de la una la alta cu un cartof, cine știe cum ajunsese acolo. Ne pieptănam, plângeam împreună, dormeam câte două în pat, iar noaptea ne trezea înțepătura seringii. Asistenta executa fără milă tratamentul cu penicilină injectabilă, fără să ne prevină. După ce am visat acest episod, am simțit nevoia să îl scriu, dar, după treizeci de pagini, povestea s-a ramificat din interior, s-au suprapus imagini noi, lucrurile s-au legat și s-au cerut scrise mai departe, așa că în șase luni am pus punct romanului și-am luat-o de la capăt, am trecut la corectură, la dezvoltarea unor părți importante și la editarea a ce scrisesem până atunci.
A.L. Scrierile tale au toate un strop de fantastic, dar și o doză mare de concret. Vorbește-ne puțin despre înclinația ta spre realismul magic. Putem să ne așteptăm de la tine și la ceva în zona realismului pur? Dar la Fantasy te-ai mai gândit? Ai o povestire în antologia „Povestiri cu dragoni” (Tritonic, 2017). Te-ar tenta să mai urmezi acel drum?
I.G.G.: Romanul pe care l-am finalizat anul trecut e o ficțiune istorică însiropată cu secvențe fantasy, care accentuează transformările prin care trece unul dintre personaje, care traversează într-o zi a anului 1940 pădurea Baciu, ca să ajungă la Cluj. Miculuș e un tânăr fricos, care bea oțet ca să nu fie recrutat pentru instrucție, așa că i-am înscenat o întâmplare în Poiana Rotundă, despre care legendele spun că ar fi bântuită.
Scriu cu plăcere fantasy, mi-au plăcut foarte mult întâlnirile cu Michael Haulică de la Creative Writing Sundays, organizate de Revista de povestiri, m-au stimulat să scriu într-un ton fantastic și să las imaginația să-și facă de cap. Eu o văd ca pe o făptură impulsivă, care descoperă un ring de dans luminat cu un glob disco și începe să execute la nesfârșit piruete și chiar să creeze muzica pe care dansează.
A.L.: În fine, ce ne poți spune despre experiența colaborării cu revista Iocan. Ce înseamnă pentru tine? Ce satisfacții îți aduce?
I.G.G.: Îmi amintesc cu plăcere de lansările organizate de Editura Vellant la apariția fiecărui număr. Se legase deja un grup al cititorilor din București, cu care ne vedeam la evenimente, iar unii dintre ei ne mai trimit și acum povestiri la căsuța redacției. Din păcate, anul trecut a fost la fel de complicat și pentru iocan – nu a mai apărut numărul 11. Dar iubitorii de proză scurtă au continuat să scrie, povestirile sosesc în continuare la redacție și sper ca anul acesta iocan să revadă lumina tiparului.
Revista iocan înseamnă o fereastră nouă pentru proza românească de calitate, voci mai noi și mai vechi care au ceva de spus despre prezent, o proză scurtă care își dorește să recucerească cititorii, într-un format de excepție, care încadrează între povestiri fotografii ale unor artiști români ai momentului.
A.L.: Alte planuri de viitor? Ce are chiar acum pe masă scriitoarea Irina Georgescu Groza?
I.G.G. În afară de romanul încheiat, am reușit să scriu în 2018 și 2019 câteva proze scurte despre anii ’90 și încă mă mai așteaptă câteva idei și amintiri legate de Bucureștiul de după Revoluție. Cred că anul trecut am scris cel mai puțin, dar m-am bucurat de lecturi dintre cele mai bune. Blocajul în pătrățică dictat de pandemie limitează experiențele și interacțiunile cu ceilalți, inhibă și pofta de scris, dar lectura mai netezește, alină și, în cele din urmă, cred că deschide valvele poveștilor viitoare.
A.L.: Îți mulțumim și-ți dorim mult succes în tot ce îți propui!
I.G.G.: Mulțumesc! Să aveți un an bun și spor în tot ce faceți!
