Fizicianul Cristian Presură nu are nevoie de nicio introducere, cel puțin nu într-un articol online. Promotor al științei, autor al două cărți de popularizare a fizicii: „Fizica povestită” și „O călătorie prin univers: Astrofizica povestită”, publicate de editura Humanitas, Cristian are o bugată activitate online, care include un canal de Youtube, o pagină de Facebook, una de Twitter, un canal de DISCORD și multe altele. Ca să nu mai menționăm emisiunile de radio și televiziune al căror invitat ocazional sau permanent este.
Mereu zâmbitor și dispus să ajute oamenii să înțeleagă fenomene complicate, a ajuns fața umană a fizicii în România. În ciuda programului său foarte încărcat, Cristian Presură a avut amabilitatea de a ne acorda un amplu interviu.
Iată-l:
Alex Lamba: Bună, Cristi, și mulțumim pentru interviu! Ești un promotor al științei, una dintre cele mai vizibile și emblematice figuri din peisajul actual. Ce te-a determinat să iei această misiune asupra ta?
Cristian Presură: Cred că misiunea asta de care spui tu am avut-o cu mine chiar mai de mult, doar că am mers pe un alt drum. Îmi aduc aminte că eram la Facultatea de Fizică și îmi spuneam: „Dacă nu o să lucrez în cercetare, primul lucru pe care-l voi face va fi să intru într-o școală generală și să mă fac profesor.” Însă am reușit să intru în cercetare și din cauza asta nu am avut o activitate directă în popularizarea științei, ci o activitate adiacentă, dar am avut-o de cu mult timp înainte de a publica „Fizica povestită”. Îmi aduc aminte că, de exemplu, acum mai bine de zece ani, prin 2009-2010, am avut un podcast de știință săptămânal, cu un coleg de aici, din Eindhoven. După cunoștințele mele, era primul podcast despre știință din România, așa cum se definea atunci podcastul, ca fiind făcut de cineva care e amator, publică înregistrările audio pe internet și are urmăritori.
A.L. Ai o prezență online impresionantă: canal Youtube cu aproape 100.000 de abonați, pagină de Facebook cu peste 20.000 de urmăritori, server de Discord, conturi pe Twitter și Instagram. Pe Youtube reușești să apari live și să adaugi câte un filmuleț foarte complex săptămânal, pe Facebook ești extrem de activ, cu postări aproape zilnice, iar pe Discord ai un program zilnic de evenimente, cu invitați și rubrici permanente. Când apuci să le faci pe toate? Care e secretul energiei tale? Ai descoperit o sursă de energie încă necunoscută nouă în univers și o ții doar pentru tine? O anomalie temporală, poate?
C.P. Marele meu secret este că cei trei copii ai mei au crescut mari. Cel mai mare are douăzeci și trei de ani, cel mijlociu optsprezece, iar fata cea mică paisprezece ani. Și asta înseamnă că eu pot să-mi organizez timpul liber așa cum vreau eu. Și atunci este suficient de mult timp, chiar dacă nu pentru absolut tot ce aș vrea să fac. Din păcate, cel puțin în ultimul timp am probleme tot mai mari cu tinitusul, care este un zgomot pe care-l aud tot timpul în ureche și asta chiar mă deranjează. Din cauza asta nici pe Discord nu am mai reușit să fiu așa de activ pe cât mi-aș fi dorit.
Atunci când copiii au fost mici și am avut mult mai puțin timp la dispoziție, chiar a trebuit să fructific fiecare minut extra. Îmi aduc aminte că am scris „Fizica povestită” timp de zece ani, lucrând numai noaptea. Numai noaptea, pentru că ziua eram la serviciu, iar seara și în week-end eram cu copiii. Acum e mult mai usor, deoarece copiii își au fiecare viața lui.
Formula câștigătoare este să fac videouri de calitate, despre știință, pe subiecte de care oamenii sunt interesați
A.L. Spune-ne câteva cuvinte despre activitatea ta pe Youtube. Se pare că acest mod, foarte ingenios, de a prezenta fenomenele fizice prin experiment filmat, dublat de dezbateri live, a reprezentat formula câștigătoare, canalul tău adunând de la o zi la alta mai mulți abonați. Cum îți alegi temele pe care le ataci în discuții și experimente? Dar realizarea efectivă a experimentelor, unele cerând montaje complexe, cum o abordezi?
C.P. Youtube-ul este un puzzle și pentru mine. Eu am ajuns la concluzia că noi, youtuberii, nu trebuie să facem videouri pentru cei care ne urmăresc, ci pentru algoritmul Youtube, oricât pare asta de paradoxal. Acest algoritm este cel care ne controlează, de fapt, pe noi, pe Youtube. Pentru că, tu faci un video, iar videoul respectiv este văzut de abonații tăi, și doar atât. Însă, din când în când, atunci când videoul atinge subiecte mai sensibile, algoritmul detectează acest lucru și arată filmulețul mult mai multor oameni. Și atunci fiecare canal de Youtube trebuie să-și identifice formula câștigătoare. La mine, se pare că formula câștigătoare este să fac videouri de calitate, despre știință, pe subiecte de care oamenii sunt interesați. Cum a fost cel despre 5G, sau cel despre explozia din Beirut. Deci combin toate lucrurile astea trei (calitate, știință, subiect de interes).
În afară de videourile țintite pe subiectele respective, pe care le identific urmărind Google trends, am și videourile mele obișnuite, în care îmi aleg temele pe lângă popularitate și după ce știu eu, pentru că de multe ori îmi vine ușor să fac un video când știu exact despre ce este vorba, nu trebuie să mă documentez foarte mult. Asta, cred eu, este avantajul meu, pentru că eu am deja o experiență în spate, am scris cărți, am multe subiecte pe care nu trebuie să le mai documentez așa de mult.
Eu duc lipsă, sincer să fiu, pe partea cealaltă, de editare și așa mai departe. Tu menționezi aici montaje complexe. Din fericire, eu am făcut și un cont de Patreon, pentru că și din Youtube vin bani, dar nu atât de mulți. Cu banii din Youtube și Patreon împreună plătesc un editor pentru videouri.
A.L. Ești din ce în ce mai des invitat și în emisiuni de radio și televiziune, de cele mai multe ori pentru a populariza știința sau pentru a răspunde câte unui subiect pseudoștiințific umflat artificial de mediile non-academice. Ce părere ai despre actualul mers al lucrurilor? Are știința adevărată, cea care cere rigoare, formule complexe, calcule dificile și zeci de ani de studiu pentru o descoperire aparent irelevantă, vreo șansă în fața asaltului alarmist al pseudoștiinței, care face apel la rezolvări mult mai facile și oferă „rezultate” spectaculoase?
C.P. Raportul dintre știință și pseudoștiință a existat de-a lungul timpului, chiar dacă știința a avut definiții diferite. Deci, dacă în trecut vorbeam despre modelul lui Ptolemeu, astăzi vorbim despre modelul lui Copernic și îl considerăm adevărat. Dar de-a lungul timpului, Astrologia a fost permanent cu noi, interpretând pozițiile stelelor și așa mai departe. Și deci raportul ăsta a existat, există astăzi și va exista și-n viitor.
Faptul că există și astăzi e oarecum paradoxal, pentru că noi trăim într-o societate care depinde de tehnologie. Și te-ai aștepta ca oamenii să înțeleagă mai bine știința. Pe de altă parte, știința rămâne greu de înțeles, pentru că ea e foarte complicată, iar oamenii aleg facilul în fața adevărului.
Cu toate astea, stăteam și mă gândeam că pe viitor s-ar putea să fie o problemă, pentru că, dacă puterea științei crește, cu atât mai mult va crește și impactul pseudoștiinței asupra ei. Și mă întreb dacă nu cumva omenirea în viitor n-ar putea fi pusă în pericol de dispariție din cauza pseudoștiinței, deși ăsta cred că ar fi un subiect pentru o carte SF, pentru tine.
Nu trebuie să înțelegi tot fenomenul, trebuie să înțelegi esența unui fenomen
A.L. Oare nu tocmai această tentație a omului spre facil îl face și receptiv la populism, creând astfel premisele alunecării țărilor spre dictatură? Efectul propagandei populiste, în care negarea științei este un pilon important, se poate vedea clar în Europa ultimilor ani, inclusiv în țara noastră. Are știința și societatea o șansă să readucă oamenii la gândirea rațională?
C.P. E o întrebare foarte bună. Stau și eu și mă întreb dacă știința e cea care te îndeamnă la gândirea rațională…
Nu neapărat. Știința e un vehicul, iar eu visez câteodată la o educație științifică prin care să se deschidă gândirea rațională. „Gândește cu mintea ta!” Deci știința poate să ajute în procesul ăsta. Însă nu e neapărat legată unu la unu de el. Pentru că, chiar și atunci când folosești metoda științifică, poți să ajungi în pseudoștiință. Și pseudoștiința se bazează pe o metodă, dar folosind-o greșit.
A.L. Și că tot veni vorba de dificultatea științei, să revenim la fizică. Deși domeniul tău e fizica, aia complicată, cu ecuații matematice și formule lungi, ai un mod de abordare care pare că dă roade. Crezi că o tratare similară la clasă, mai mult bazată pe experiment, ar putea facilita acceptarea fizicii de către elevi? Personal, cred că neînțelegerea fenomenului, sau imposibilitatea legării lui de formulele care-l descriu, este factorul care face fizica grea, cel puțin la nivel de liceu. Tu ce părere ai?
C.P. Ai dreptate, vorbim despre experiment și despre înțelegerea fenomenului. Amândouă sunt foarte importante. Pe partea de experiment, poți să cauți informații despre Cristian Hațu, care are o asociație și care a reușit să schimbe manualele de la gimnaziu și să introducă metoda investigației profesorilor de fizică. Adică vorbim despre un experiment. Ideea lui în esență este să-i trezească o curiozitate copilului, iar acesta să vrea să descopere singur soluția la problema pe care i-a ridicat-o acea curiozitate, să vrea să rezolve acel puzzle. Și-n felul acesta să reconstruiască și să descopere teoria împreună cu profesorul. Și e foarte importantă treaba asta, pentru că atunci copilul are o motivație intrinsecă. Ea pleacă de la el. Nu e ca atunci când profesorul vine și povestește ceva, iar copilul trebuie să repete.
El dădea exemplul cu piatra care cade în apă alături de un buștean foarte mare. Dându-le drumul celor două în apă, te întrebi care dintre ele se va scufunda. Copilul probabil că se va aștepta ca bușteanul, fiind foarte mare, să se scufunde. Dar bușteanul nu se scufundă, ci doar piatra mică. De ce? Ei, aici începe să caute soluția și o găsește până la urmă.
A doua parte pe care o menționezi tu e înțelegerea fenomenelor. Eu aici am un punct de vedere pe care încerc să-l explic, și anume că nu trebuie să înțelegi tot fenomenul, trebuie să înțelegi esența unui fenomen. Dacă elevul înțelege esența fenomenului, restul reușește să construiască pe baza lui.
Un exemplu este formarea imaginilor printr-o lentilă. Mulți copii desenează liniile alea ale opticii geometrice aferente unui microscop sau telescop, dar nu înțeleg de ce le desenează așa. Eu nu aș preda la liceu imediat microscopul și telescopul, pentru că e greu să le înțelegi dacă nu înțelegi fenomenul, ci aș preda esența. Care e esența? Esența e că atunci când fotografiezi ceva, să zicem mâna mea, lumina e împrăștiată în toate direcțiile. Tu trebuie să faci ca toate razele care pleacă dintr-un loc, să zicem de la inel, să fie readuse de către lentilă pe un singur pixel de pe senzorul camerei de fotografiat. Toate razele care pleacă de pe un loc din inel să ajungă pe un pixel, toate razele care pleacă din vârful unui deget să ajungă pe altul și, cum toate razele care pleacă din același loc sunt colorate la fel, vor și ajunge pe pixel colorate la fel. În felul acesta ai contrast. Un punct e verde, altul galben, altul albastru, în funcție de ce era pe mână. Așa reușești să formezi imaginea.
A.L. În fine, vorbește-ne puțin despre cele două cărți ale tale, „Fizica povestită” și „O călătorie prin univers – Astrofizica povestită”, amândouă primite cu entuziasm de publicul românesc. Deși nu sunt lipsite de formule, ele par că au reușit să se facă plăcute. Care e rețeta pe care ai folosit-o?
C.P. Sunt două rețete. În esență, în „Fizica povestită” am totuși o fizică mai avansată, pe când „O călătorie prin univers” este mai mult pentru cei mici. Aș zice însă că e o parte de rețetă comună în ambele. Cred că sunt mai multe puncte pe care le au în comun. Primul e că am încercat în ambele părți să captez o imagine de ansamblu. În „Fizica Povestită” vorbesc despre toată fizica fundamentală (exceptând termodinamica). Deci e o privire de ansamblu asupra fizicii. În „O călătorie prin univers” am o privire de ansamblu asupra cosmosului. Încep cu o călătorie printre planete, mergem în galaxia noastră, vedem și celelalte galaxii. Deci, această încercare este de a aduce mai multe subiecte împreună, dar de a le aduce într-un mod ordonat. De a avea o imagine de ansamblu asupra întregului.
Al doilea punct cred că este acea încercare de a găsi esența lucrurilor. Deci, dacă vorbim despre planeta Jupiter, care e esența ei? E mare, e gazoasă, asta îi dă anumite proprietăți. La fel și în „Fizica povestită”. Care e esența fenomenului? Dacă vorbesc despre mecanica cuantică, esența fenomenului este superpoziția cuantică. Deci, cred că o carte câștigătoare e acea carte care aduce toate subiectele împreună, realizând un tot coerent, dar în același timp însă fiind în stare să se arunce într-un singur subiect până la nivelul la care să scoată esența din subiectul respectiv. Adică la fiecare secțiune să ai ceva relevant, în așa fel încât omul să citească secțiunea și să spună: „vreau să citesc și secțiunea următoare, pentru că aici a fost ceva relevant, poate mai este ceva relevant și acolo”.
Atunci când vom fi călători spațiali, probabil că va trebui să renunțăm la corpurile noastre
A.L. Restrângând un pic domeniul, hai să vorbim puțin și despre astronomie și astrofizică, ținte predilecte ale prelegerilor tale. De unde pasiunea pentru spațiul cosmic? Cum vezi tu viitorul spațial al omenirii? Riști un pronostic, o scară temporală logaritmică pe care să așezi realizări ca: „Primul om pe marte”, „Prima bază umană permanentă pe Lună”, „Prima sondă ajunsă în proximitatea unei stele vecine”… „la_ce_se_mai_gândește_Cristi_Presură” ?
C.P. Pasiunea pentru spațiul cosmic o am de la țară. Pentru că nu aveam prea multe becuri pe la țară și mă mai lua și bunica mea pe câmp, noaptea, iar la țară se vede foarte bine cerul, la țară nu ai cum să nu remarci stelele. Și eu eram atât de fascinat de stele, încât vara, uneori, dormeam pe cotețul găinilor. Îmi puneam niște pături, îmi luam plapumă și dormeam acolo ca să mă uit la stele. Chiar visam în vremea respectivă să îmi construiesc o casă și să nu-i fac acoperiș, ci să-i pun un geam de sticlă gros de tot, ca să văd stelele noaptea când mă culc. Bine, asta ar fi fost valabil la țară, în oraș nu e valabil. În oraș nu vezi decât câteva stele, deci n-ar fi ajutat prea mult. Dar de acolo mi s-a tras.
M-a fascinat întotdeauna faptul că niciunul dintre oamenii care se uită acum la stele nu a ajuns la stelele respective. Deci, te poți uita la orice stea de pe cer și te gândești că niciunul dintre oamenii care se uită acum la ea nu a ajuns acolo.
Și tu mă întrebi mai departe cum văd viitorul spațial al omenirii, dacă risc un pronostic. Păi am început să fiu foarte sceptic. Pentru că atunci când eram copil, și poate că și tu pățeai la fel, îl citeam pe Asimov, pe Clarke, care vorbeau despre călătorii spațiale. Și ce s-a întâmplat? Cincizeci de ani de la aselenizare, n-am mai pus piciorul pe Lună. S-a dovedit mult mai dificil și mult mai costisitor să călătorim în spațiu și n-am descoperit nicio altă tehnologie cu care să o putem face. Pe de altă parte, n-am descoperit nici alte lucruri de care avem mare nevoie ca să supraviețuim în spațiu, unde e o cantitate mare de radiație, unde este vid și așa mai departe. Spațiul este un mediu neprielnic omului. Și atunci eu am devenit un sceptic.
În afara unor încercări, care sunt faine, anume că Elon Musk vrea să trimită niște oameni pe Marte, NASA vrea să-i trimită pe Lună, ca să mai facă niște plimbări, nu avem un plan. Nu cred că noi ne putem atinge dimensiunea de civilizație care călătorește în spațiu, care cucerește galaxia, așa cum visezi tu, ca scriitor de SF, în timpul vieții noastre. Asta nici pe departe. Deci am rămas un sceptic. Nu exclud însă că ar putea fi și surprize.
Ca tehnologie, folosim încă rachete cu combustibil chimic. Din păcate, rachetele cu combustibil chimic ating viteze de 10 – 20 de kilometri pe secundă, în timp ce lumina are o viteză de 300.000 de kilometri pe secundă. E groaznic să mergi cu rachetele astea. Dar, cine știe, poate că pe viitor vom reuși să găsim o altă tehnologie.
Dar mă mai gândesc că atunci când vom fi călători spațiali, probabil că va trebui să renunțăm la corpurile noastre. Metoda mea preferată de călătorie spațială este să descoperim ce e conștiința și într-un fel sau altul să o proiectăm cu ajutorul razelor laser. Și atunci să trimitem razele de laser de la o planetă la alta și de la o stea la alta. Asta are un mare avantaj, pentru că, dacă vrei să trimiți corpul uman la o altă stea, cu o viteză apropiată de viteza luminii, chiar trebuie să folosești foarte multă energie. La un moment dat, ajungi să ai nevoie de energia care i-ar ajunge unei întregi planete. Ori, dacă trimiți raze laser, ai nevoie de mult mai puțină energie.
A.L. Și, pentru că astfel ajungem să atingem domeniul SF-ului, și pentru că suntem la o revistă de profil, vorbește-ne și despre pasiunea ta pentru acest gen de literatură. Ce citeai în copilărie? Ce citești acum?
C.P. În copilărie citeam foarte mult Science-Fiction. Îmi aduc aminte chiar că-l descoperisem de exemplu pe Cristian Tudor Popescu. Îl știu pentru că i-am citit în anii ’80 o nuvelă Science-Fiction în care vorbea despre sfârșitul lumii, dar el se ducea sub pământ și supraviețuia acolo, și așa mai departe… nu mult, însă. Da, citeam foarte mult Science-Fiction în copilărie, citeam autorii cunoscuți, care au fost traduși în România. Vorbim de vremea comunismului, vorbim de Isaac Asimov de Arthur C. Clarke. Rușii parcă nu prea erau traduși așa de mult. Și dintre scriitorii români de SF din anii ’80 mi-i aduc aminte pe Ungureanu și pe Anania. Apoi, în ani ’90 a avut loc explozia cu editura Nemira, când toți am fost extrem de fericiți și eu atunci am început să-i citesc masiv pe cei din străinătate. Mi-a plăcut foarte mult Dune, țin minte că citeam tot ce primea premiul Nebula. A fost atunci ceva foarte frumos, am citit Science-Fiction până prin anii 2000. În anii 2000 m-am concentrat foarte mult pe știință și am citit din ce în ce mai puțin Science-Fiction.
Astăzi citesc puțin SF, ultima carte a fost citită acum două luni, de fapt am recitit „Sfârșitul copilăriri” de Arthur C. Clarke.
A.L. La ce să ne așteptăm pe viitor de la autorul Cristian Presură?
C.P. Recent a apărut o nouă carte a mea “Care e diferența dintre un copil și un laptop?” care este o călătorie personală prin religie, fizică și neuroștiințe. În plus, coordonez din partea Academiei Române lucrarea „Istoria fizicii din România”. Mai lucrez la o carte de fizică pentru tineri, care va avea elemente de Science-Fiction, și anume: copiii dintr-un liceu vor descoperi fizica prin intermediul unei călătorii spațiale, că tot vorbeam de călătorie spațială. Vor vizita planete, vor vizita stele și vor vedea efectiv fizica acolo unde se întâmplă, lângă stelele neutronice. Cam asta este pe termen scurt. Pe termen lung, mai am niște proiecte și niște idei…
A.L. Îți mulțumim foarte mult și îți dorim succes pe toate planurile!
