Nemurirea – sau o existență ce va ajunge să depășească un secol, ori poate chiar mai multe – va ridica o serie de probleme ce vor schimba fundamental jaloanele după care se ghidează viața umană. Perioada adultă mult mai lungă ne va oferi posibilitatea de a face / experimenta o sumedenie de lucruri. Paradigma socio-economică se va modifica radical.
La momentul actual, muncim câteva decenii, cotizând pentru o pensie ce ne va susține cei câțiva ani rămași până la moarte. Un sistem care deja se dovedește nesustenabil când viața de pensionar a început să se calculeze, în medie, în decenii (și nu, nu e vorba despre conspiraționism, despre „cei răi” dornici să omoare pensionarii, ci de simple calcule economice). Când ne vom raporta la secole, sistemul de pensii actual se va dovedi falimentar.
Mai mult, cum va decurge munca unui om când ne raportăm la un asemenea interval de timp? În niciun caz nu ni-l putem închipui mergând la același serviciu vreme de secole. Cum se va adapta mintea schimbărilor (care deja ne dau bătăi de cap când vorbim despre decalaje de zece ani, nu mai mult)? Vor reuși persoanele să se recalifice periodic pentru a face față schimbărilor în câmpul muncii petrecute într-un interval așa de mare de timp? Să ni-l închipuim pe un Leonardo da Vinci nevoit să se adapteze Revoluției Industriale, apoi avântului tehnologiilor mari și grele ale secolului al XIX-lea, fiind apoi nevoit să facă față miniaturizărilor secolului al XX-lea și, ulterior, să se axeze pe o piață unde serviciile sunt elementul central. Oricât de impresionant a fost acest om, e greu să credem că ar fi reușit să facă aceste schimbări continue, pentru că ele nu țin de inteligența de care el nu ducea lipsă, ci de alți factori.
Relațiile vor fi și ele afectate. Ritmul actual se mulează, mai mult sau mai puțin, de ritmul biologic al necesității de a face copii cât timp corpul este în perioada fertilă. Odată eliminată această barieră, cum se vor stabiliza lucrurile? Asta ca să nu mai introducem în ecuație și posibilitatea tranziției, pe parcursul vieții, de la bărbat la femeie și înapoi (plus alte variante, disponibile în urma noilor descoperiri în domeniul medical)? Dacă acum operațiile de acest gen comportă încă mari riscuri și efecte secundare, e de presupus că, odată cu găsirea soluțiilor pentru prelungirea vieții / „repararea” corpului, ele să poată fi soluționate cu succes. Problemele sociale și legale se vor complica semnificativ și, dacă acum încă ne permitem luxul de a justifica păstrarea lucrurilor într-un fel de pat al lui Procust, opțiunea nu va mai fi disponibilă când lucrurile se vor diversifica în mod real.
Ce se va întâmpla cu proprietățile? În majoritatea statelor de pe glob, copiii moștenesc casa / terenul / bunurile părinților. Ceea ce nu va mai fi fezabil în viitorul presupus aici. Terenul meu nu se va mai fărâmița, împărțindu-se la copii, ci va rămâne proprietatea mea pe veci. Copiii mei vor fi nevoiți să-și găsească un altul. Asta poate crea presiuni în două direcții: migrația în alte zone ale spațiului pentru copii, sau chiar oprirea din a ne mai înmulți, acesta nemafiind un deziderat necesar supraviețuirii speciei. O a treia direcție de exercitare a presiunii (care deja începe să se facă simțită) o reprezintă descurajarea proprietății în beneficiul folosirii. Nu mai am lucrurile mele, ci doar utilizez un lucru de aici, ori de dincolo (casă, mașină, teren etc.), după cum am nevoie, după care merg mai departe. Din nou, nu este vorba despre conspiraționism („cei răi” care vor să ne facă să nu mai avem nimic), ci despre găsirea unor soluții practice de a împărți ceva finit la o populație în continuă creștere ca număr și speranță de viață.
A avea și a crește un urmaș s-ar putea să rămână un hobby excentric, rolul copilului fiind luat de un robot sau de o aplicație ce va rămâne etern la aceeași vârstă, întru bucuria „părinților” ce-și vor păstra „jucăria preferată”. Una dintre marile probleme ale multor părinți este că nu acceptă faptul că progeniturile lor cresc și devin adulți exact ca ei, ci continuă să îi trateze tot ca pe niște plozi neștiutori, indiferent de vârstă. Problema va fi rezolvată în acest viitor imaginar, surogatele pliindu-se pe dorințe.
De fapt, s-ar putea ca una dintre marile probleme ale viitorului să fie tocmai asta: împlinirea prea multor dorințe. O lume „prea perfectă”, care ne-ar putea amorți, adormi, lăsându-ne să lâncezim într-o zonă perpetuă de confort pe care nu vom mai fi capabili nici s-o apreciem la justa valoare, nici s-o lăsăm deoparte pentru a ne ascuți inteligența, abilitățile și a ne pune la lucru spiritul cercetător, curiozitatea și dorința de auto-depășire ce au adus specia noastră acolo unde este.
Dacă există sau nu soluții la această problemă, vom discuta în articolul viitor.