În idealismul nostru, ne place să spunem că omul a ajuns să exploreze spațiul pentru că era următoarea frontieră pe care o putea cuceri. Citindu-l pe Jules Verne, putem visa la acest lucru. În multe cărți și filme SF, omenirea se duce „acolo unde n-a mai ajuns nimeni”.
Mult mai pragmatică, realitatea ne-a arătat o altă față a zborului cosmic. Cine e sus, controlează ce e jos. Și nu, nu e vorba despre politică sau corporații (deși se aplică și acolo), ci e ad literam. Dacă ești stăpânul cerului, pământul ți se întinde la picioare. Cu cât ajungi mai departe, trecând dincolo de orbită, puterea ta crește. Prestigiul. Imaginea. Posibilitățile care ți se deschid în față.
Oricât de poetic ne place să privim cursa spațială, ea a avut drept motor acel „eu vreau să fiu primul, ca să-i înving pe ceilalți”.
Asta a fost V-2, prima rachetă balistică cu rază lungă de acțiune, dezvoltată de Germania nazistă. Din fericire, pericolul reprezentat de acea putere a fost, în cele din urmă, neutralizat. Au urmat apoi realizările URSS-ului, care și-a făcut un țel din a fi prima peste tot: Sputnik, Luna, Venera, Vostok… Nici nu era greu, la momentul acela, dar asta a declanșat un semnal de alarmă în Statele Unite. Rușii îi depășeau pe americani la orice ținea de cucerirea spațiului. A început o cursă disperată de urmărire, de recuperare a terenului pierdut. Doar că, indiferent ce făceau, americanii doar ajungeau și ei acolo unde rușii fuseseră deja. Prin urmare, s-a stabilit o țintă mai îndepărtată. Una la care încă nu ajunsese nimeni: primul om care pășește pe Lună. După etapele Mercury și Gemini, s-a ajuns la Apollo, care a dus primii oameni pe satelitul Pământului.
S-au făcut planuri pe mai departe – o colonie lunară permanentă, primul om pe Marte – dar totul s-a oprit brusc, iar misiunile spațiale au devenit un fel de plimbare în jurul blocului. De ce? Tocmai din cauză că ele n-au fost animate de idealismul visătorilor sefiști, ci de pragmatismul politicienilor și militarilor. Odată ce URSS-ul n-a mai putut ține pasul, iar SUA s-au trezit singure în cursă, miza a dispărut.
Idealismul nostru, însă, nu.
Recent, spațiul a revenit în atenția omenirii. Dar noi strâmbăm din nas și blamăm opulența arătată de miliardarii care au început, de puțină vreme, să analizeze opțiunea spațială. Din nou, preferăm să nu privim problema în față. Zborul în cosmos presupune sume uriașe. Exorbitante – mai ales dacă e să luăm în calcul un efort constant, susținut, care să transforme această direcție într-una rutinieră, nu exotică. Iar cei dispuși să bage banii în așa ceva n-o vor face doar pentru ca, apoi, să se împiedice de chestiunile etice ale lui „nu-i frumos să”. Nu. Ei vor căuta să replice în spațiu rețeta folosită pe Pământ, încercând să vadă cum pot obține și mai mulți bani din ceea ce au investit. Altfel, n-ar face-o.
Pe lângă „cursa corporatiștilor”, se prefigurează la orizont o revenire în scenă a Statelor Unite. Bine, ele sunt cu logo-ul de pe produs, că, altfel, în spate sunt implicate resurse din multe locuri. Dar hai să privim doar la suprafață și să zicem că, principial, SUA au reintrat în jocul care duce oameni dincolo de orbita terestră. De ce a făcut-o? Simplu. Pentru că alții au reînceput să alerge în cursa spațială. De data asta, nu mai e URSS-ul pe celălalt culoar, ci China. Cu planuri bine făcute și prezentate publicului larg. Iar pe alte culoare, se antrenează și alții. Nu peste multă vreme, cursa asta spațială va mai include câteva țări pe post de concurenți de luat în seamă.
Cât de departe se va ajunge, rămâne de văzut. Opțiunea cosmică e una pe care va trebui – că vrem, că nu vrem – s-o privim cu tot mai multă seriozitate. Avem nevoie de locuri noi, de resurse noi pe care să le exploatăm pentru a ne dezvolta – ba, aș zice, avem nevoie și de noi abordări socio-economico-politice, care se vor putea dezvolta doar în climate diferite, ce se vor fi desprins de tradițiile milenare pământene.
Toate astea se vor face, însă, din interese economie, respectiv de politică și strategie militară. Dacă asta e de bine sau de rău, rămâne de văzut.
