Am aruncat, în articolul precedent, o privire asupra posibilității de a construi o utopie din punct de vedere economic. Dar, așa cum se repetă obsesiv, omenirea este despre oameni, nu despre numere.
Așadar, ce tip de societate am putea-o considera drept utopică?
Un prim răspuns ar putea fi „o societate în care drepturile tuturor sunt respectate”. Sună frumos, într-adevăr, dar seamănă mai curând cu acel „să fie bine, ca să nu fie rău”. Pentru că, așa cum am avut ocazia să observăm în ultimii ani, respectul e o chestie de perspectivă. Eu pot să n-am absolut nimic împotriva drepturilor tale, dar, dacă nu lupt pentru respectarea lor, sunt considerat la fel de rău și vinovat precum cel care e contra ta. Sau simplul fapt că sunt indiferent față de problema ta, ori în viața mea privată am o anumită preferință, să fie considerată o ofensă de către tine, o lipsă de respect. Iar aici am adus în discuție doar câteva aspecte care pot complica în mod semnificativ problema. Lor li se pot adăuga pornirile de mânie proletară, petrecute în istoria țării noastre, când toți trebuia să fim egali, pentru că, dacă eu aveam și tu nu, era o nedreptate socială, sau se ajungea ca omul care-și făcea provizii, pentru a nu fi surprins de perioade cu lipsuri, să fie acuzat că subminează economia. Nu în ultimul rând, o serie de probleme sociale nici n-ar fi trecut prin mintea cuiva din secolul XX, când luptele s-au dus în zona tratării egale în funcție de etnie/rasă, de sex, de apartenență religioasă, de orientare sexuală. Ca să ne raportăm doar la ultima dintre ele, varietatea adusă în discuție în ziua de azi, cerând inclusiv controlarea limbajului folosit de cei din jur (nu în sensul de a nu jigni, ci în cel de a adopta o terminologie dorită de anumite grupuri), dovedește că toate aspectele sociale – aparent simple – pot ajunge în zone de o complexitate neanticipată, ce ridică serioase provocări privind domeniul social sau juridic.
Și, atunci, cum ar arăta societatea ideală? Câtă vreme pare tot mai mult că orice contact între două idei diferite nu se mai rezumă la discuții argumentate, ci se transformă în război, în ofense, acuzații de hărțuire, ce putem face? O societate lobotomizată, o Coree de Nord unde există un singur adevăr, o singură conduită posibilă, iar încălcarea ei chiar și aparentă constituie o infracțiune pedepsită crunt? Cu precizarea că, în contextul precizat mai sus, acela al unui post-adevăr, nu ar fi o singură linie directoare, ci atâtea câți oameni conține societatea.
Nu pot decât să fac o paralelă cu societatea de pe Aurora imaginată de Asimov, unde fericirea era dată tocmai de faptul că fiecare om trăia izolat de ceilalți, într-o lume proprie. Doar că impresia mea e că tindem să vedem drept distopică acel gen de societate.
Sigur, s-ar putea argumenta că fac din țânțar armăsar. Că duc la extrem un lucru care, în timp, se va autoregla. Intoleranței într-un anumit domeniu îi urmează, adesea, un salt către cealaltă extremă, a toleranței excesive și damnării oricărei forme de intoleranță. La rândul ei, aceasta toleranță va fi succedată de o viziune opresivă asupra acelui domeniu. În general, amplitudinea oscilațiilor de o parte și de alta se reduce, în timp, până când sistemul se stabilizează într-o zonă mediană, ce respinge ambele extreme.
E de presupus, prin urmare, că problema prezentată anterior e doar una conjuncturală, firească după ce o serie de categorii sociale au reușit să-și facă auzită vocea; după o perioadă de amplificare, ea ar urma să se liniștească și să-și găsească locul firesc în viața societății, fără excese.
Un alt răspuns ar putea porni din zona nevoii de a ne simți în siguranță. Pentru că protejarea cetățenilor în fața pericolelor a fost unul dintre motoarele de bază ale evoluției societății. Și, pe măsură ce s-au dezvoltat mijloacele de supraveghere și intervenție, oamenii au ajuns să fie protejați indiferent de locul unde ajung, de cine vrea să le facă rău, ori de situația în care se găsesc (accident, boală etc.). Totuși, majoritatea dintre noi prețuim acele momente și locuri unde ne putem retrage fără să ne deranjeze nimeni. Acolo ne încărcăm bateriile și nu agreăm să fie „pângărite”. Dar, dacă se întâmplă cumva să fim atacați, să pățim ceva exact când ne aflăm într-unul dintre locurile acelea, ne-am dori să poată interveni cineva și să ne salveze. Cum poate societatea să tragă linia între intimitate și supraveghere? Și cum găsim pârghiile necesare pentru ca supravegherea să fie doar ceva ce ne e de folos, nu ceva care poate fi folosit împotriva noastră de către persoane cu anumite interese? Quis custodiet ipsos custodes?
Vedem deja, la momentul actual, lupta dusă între mai multe sisteme. Unele se ocupă de recunoașterea facială, oferă „puncte sociale”. Pentru altele, oamenii sunt doar consumatori manipulabili pentru interese preponderent economice. Există și unele care consideră că legislația trebuie să acorde „dreptul de a fi uitat” și de a proteja împotriva manipulărilor. Ba, chiar și altele ce sunt de părere că tehnologia trebuie să fie doar un element ajutător, nu să ne controleze întreaga viață, nici măcar pentru binele nostru; acestea din urmă pun accentul pe ordinea naturală a lucrurilor.
Câtă vreme o societate a viitorului ar folosi tehnologia doar pentru a ne sări în ajutor la nevoie, am putea-o considera utopică. În momentul în care, însă, ne-ar limita anumite acțiuni potențial periculoase (inclusiv „a ne apăra de noi înșine”), deja ar începe să sune a distopie. Pe de altă parte, chiar legile ce ne permit conviețuirea în comunități reprezintă o distopie: nu ne lasă să facem tot ce vrem, ci caută să armonizeze viețile tuturor membrilor săi, reglementând o serie de aspecte pentru binele tuturor. Ceea ce e o utopie, de fapt, pentru că încearcă să ne apere, fiecăruia, drepturile ce derivă din diversitatea noastră. Din start, ideea de comunitate este, mai mult sau mai puțin, o utopie-distopie. Viața însăși este așa ceva, doar că, acceptând inevitabilitatea anumitor lucruri, reglementate de „legile naturii”, nu le privim ca fiind distopice, ci ca „așa stau lucrurile”. Intervenția minții umane în căutarea unor soluții (ori, în viitor, a unei IA) o considerăm, însă, chestionabilă și ne vom situa de partea ei, ori în tabăra opusă, după cum ni se pare că interesele le servesc pe ale noastre sau nu, ori făcând analogii cu diverse orânduiri sociale din trecut cu care pare a avea afinități. Avem cu toții ocazia să studiem riscurile unei „libertăți absolute”: internetul. Nereglementat de la început, trece în ultima perioadă printr-o etapă dificilă, cu multe provocări, pentru stabilirea unor reguli care să reducă abuzurile, fraudele, manipulările, dependența etc.
Și, poate că tocmai aici e cheia problemei: să înțelegem că atât utopia, cât și distopia, nu există per se. Ele sunt două fațete ale aceleiași monede, la fel cum tehnologia poate fi extrem de folositoare, dar ne poate transforma și în zombi ai propriilor vieți. Firește, există anumite orânduiri sociale care, în funcție de perioadă, de context, pot fi considerate mai apropiate de utopie, la fel cum sunt și altele ce pot fi considerate mai apropiate de distopie (nivelul nostru actual de trai, despre care ne plângem că se degradează pe zi ce trece, ar fi reprezentat o utopie pentru pălmașii amărâți din zorii civilizației până pe la începutul secolului XX).
Pe măsură ce vor apărea schimbări (biologice, sociale, politice, economice etc.), e de datoria noastră să căutăm să adaptăm continuu regulile societății. Să fim mai realiști, rămânând rezervați atât în fața elefănțeilor roz de pe norișorii pufoși ai viziunii utopice, cât și a pesimismului, negativismului și anxietății ce ne determină să vedem peste tot elementele distopiei. Să ne asumăm atât responsabilitatea vieților noastre, cât și pe cea civică, fără a ne considera, fiecare, centrul în jurul căruia trebuie să orbiteze lumea. Cumva, tind să cred că, astfel, avem șansa de a găsi de fiecare dată, în funcție de situațiile de moment, cea mai bună soluție pentru o societate normală.
