Mi se pare că lumile virtuale au schimbat societatea. Evoluția omenirii. Și cred că o vor face în continuare, în moduri tot mai radicale.
Evident, laturile socială și de divertisment sunt, la ora actuală, pe primul loc. Oamenii interacționează unii cu alții fără a mai ține cont de distanțe și o serie de criterii sociale care, anterior, limitau contactul. Vorbesc cu cine vor, când vor, cum vor. Ba, mai mult, s-a modificat și felul în care conversăm. Nu mai avem acea limită temporală a discuției, în care ne întâlnim, trecem printr-un fel de preludiu, ajungem apoi la subiectele care ne interesează și, la final, tragem niște concluzii. Nu. Acum conversațiile încep oricând, se intră direct în subiect, fiecare răspunde când vrea/poate (peste un minut, o oră, o zi, o săptămână) și nu există un final per se al dialogului.
Divertismentul constituie un element definitoriu al acestor lumi virtuale. Evadarea în altă realitate nu schimbă doar modul cum relaționăm cu lumea din jur, ci și cel în care percepem viața. Nu e evadarea oarecum pasivă indusă de alcool sau droguri, este una activă, în care trăim o altă viață, ce ne oferă satisfacții refuzate de cea reală. Suntem acolo unde vrem să fim, putem să arătăm așa cum ne place, să devenim eroii la care visăm, să ne cufundăm în lucrurile care ne fac plăcere.
Există, evident, și alte aspecte. Unul este cel medical, prin care persoanele cu diverse dizabilități pot avea iluzia că trăiesc o viață normală. E o morfină de care, cu siguranță, au nevoie. Mai există aspectul educațional, căci predarea se poate face mult mai ușor atunci când poți simula absolut orice. Lucru care se aplică și în cercetare. Nu trebuie omis nici aspectul economic, comercial.
Dar impresia mea este că ne aflăm doar într-un fel de antecameră. Că lucrurile pe care le trăim acum sunt un preambul al unui altceva, care va deveni tot mai consistent în anii următori.
Pe de o parte, putem trăi un scenariu distopic, unul în care lumile virtuale vor deveni capcane unde vom sta de bunăvoie. Cam la fel cum s-a întâmplat în cazul rețelelor de socializare, unde ne împărtășim cu mare drag toate informațiile personale pe care, dacă ar fi fost cazul să ne fie cerute imperios de autorități, am fi refuzat să le divulgăm și ne-am fi revoltat. Așa, câtă vreme ele servesc dorinței noastre de a avea acces la entertainment, le oferim fără rețineri. Într-un mod similar, e posibil ca, pe măsură ce lumile virtuale vor deveni tot mai bine particularizate pe dorințele fiecăruia, să fim dispuși să facem orice pentru a evada/trăi preponderent în acea lume. Cu relații pe placul nostru, cu joburi care ne plac, cu un statut social ce ne gâdilă orgoliul etc. Și, la schimb să fim dispuși să plătim pentru acest „drog zilnic”. Ba, poate, într-un scenariu mai pervers, să devenim sclavi fără a ști că suntem sclavi ‒ în timp ce noi credem că ne jucăm în lumea virtuală, îndeplinim, de fapt, o serie de taskuri necesare funcționării societății reale. Un fel de „Jocul lui Ender”, versiunea corporatisto-comunistă. Poate chiar cu norme de hrană, informație, timp etc. primite în funcție de performanțele din ceea ce oamenii vor percepe drept jocuri.
Sigur, există și scenarii optimiste. Cele în care imersiunea continuă în lumile virtuale este necesară pentru îndeplinirea diverselor proiecte științifice. Poate chiar asigurându-se un sistem în care, deși dormim, o parte a creierului rămâne conectată la rețea și rezolvă problemele necesare. Până la urmă, provocările ridicate de cucerirea spațiului ar putea fi duse la îndeplinire de mașinării controlate de la distanță de oameni conectați în timp real la simulatoare. Și, pe măsură ce o etapă e finalizată, „baza” se mută acolo și vor fi coordonate mașinării ce realizează pasul următor al colonizării.
Evident, nu trebuie exclusă posibilitatea de a ajunge să trăim mai multe vieți simultan. Mai exact, să fim imersați în patru, cinci, șase scenarii, în fiecare îndeplinind altă funcție, cu un creier ce ajunge să fie „partajat” pentru a aloca resurse intelectuale fiecăruia. Fiind conștient de fiecare avatar în parte, sau, dimpotrivă trăind mai multe vieți fără a ști că o facem.
Evident, se pune întrebarea ce se va alege cu componenta noastră biologică în scenariile mai sus enunțate (și în altele posibile, pentru că, pe măsură ce vom face mai mulți pași pe calea lumilor virtuale, se vor deschide noi și noi posibilități, provocări, pe care acum nici măcar nu suntem capabili să ni le imaginăm, la fel cum un om din 1940 nu era capabil să-și imagineze ce va aduce apariția Internetului). E posibil să devenim trupuri cu organe atrofiate, hrănite prin perfuzii ori cufundate în lichide nutritive, ființe ce-și petrec întreaga viață nemișcate, visând. Sau să trăim aceleași vieți precum cele de acum, doar că ceea ce ni se pare că vedem, auzim, simțim aparține realității virtuale în care suntem. Eu, exploratorul cosmic de pe o planetă în curs de terraformare, trec pe drum pe lângă un extraterestru ‒ care, în realitate, este un alt om, parte a unui scenariu fantasy, ce mă vede pe post de cine-știe-ce ființă fantastică. Pentru cine spune că așa ceva este imposibil, am un sfat: priviți ce departe au ajuns lumile virtuale în doar treizeci de ani. După care ridicați la pătrat viteza de schimbare, apoi iar la pătrat ‒ pentru că, deocamdată, segmentul acesta cunoaște o dezvoltare fulminantă.
Poate că, pentru noi, cei de acum, o viață precum cea descrisă mai sus reprezintă un coșmar. Pentru cei care o vor trăi, va fi normalitatea. Ba. mai mult, s-ar putea să ne privească pe noi cu milă, deoarece ne-a fost dat să trăim o singură viață, pe care n-am putut-o modela după bunul plac, ci am încercat să-i facem față cum ne-am priceput mai bine. Chiar și presupusa sclavie (conform normelor noastre), ar considera că le oferă o libertate de zeci de ori mai mare decât limitarea lumii noastre fizice.
În final, există și ipoteza că întreaga noastră conștiință ar putea fi transferată, într-o zi, în mediul virtual. Caz în care n-am mai avea nevoie de trupul fizic. Sau acesta ar putea fi rodul unei clonări perpetue, în care „descărcăm” conștiința salvată în cloud. Ar fi un pas către nemurire, căci am avea mereu acces la salvările anterioare, iar moartea fizică nu ne-ar mai afecta. Nu cred că e un scenariu neapărat imposibil, dar cu certitudine e foarte departe de posibilitățile noastre actuale.
Iar dacă ne vom imagina ce va însemna pentru psihicul uman dispariția importanței trupului fizic, în ce mod va schimba asta tiparele de gândire, sistemul de valori, moralitatea, vom avea dimensiunea schimbării uriașe care se va produce în evoluția omenirii.
