Îmi amintesc că, pe vremuri (în antichitatea jocurilor pe calculator), erau la mare căutare Duke Nukem 3D și Quake. Ambele intrau în categoria „first-person shooter” și le permiteau maniacilor în ale jocurilor să petreacă ore în șir alergând dintr-o parte în alta și trăgând în tot ce mișcă. Timpul căpăta alte proprietăți („mă opresc imediat” putea însemna orice interval între treizeci de minute și câteva ore), prieteniile și rivalitățile se clădeau cu ușurință pornind de la un simplu „și eu vreau să joc” vs. „eu nu mă joc prostii de-astea”, iar părinții nu înțelegeau de ce au copiii lor atât de multe teme și proiecte școlare, încât petrec ore în șir în laboratoarele de informatică după orele de școală, ori merg la prieteni pentru a lucra împreună.
Cunoșteam un tip care era atât de absorbit de jocurile acestea, încât le dedica aproape fiecare clipă liberă. Ajunsese la stadiul la care, când ajungea la colțul străzii și trebuia s-o facă la dreapta, de exemplu, nu cotea normal, ca oricare dintre noi, ci sărea brusc într-o poziție care-i permitea să depisteze instantaneu orice pericol potențial aflat în acel teritoriul necunoscut. Noi ne amuzam copios de acest gest dobândit de-a lungul sutelor (miilor?) de ore de joc, dar și de faptul că sesiza imediat, înaintea oricui, mișcările unei persoane pe un balcon, în dreptul unui geam, pe un acoperiș de bloc, ori dacă a trecut în spatele unei clădiri, a unei mașini. Deprinderi…
Evident, industria jocurilor a evoluat de atunci, contopindu-se în unele situații cu rețelele de socializare. La momentul actual, putem să ne trăim fanteziile în scenarii extrem de realiste de jocuri online, ori chiar să ducem o viață paralelă cu cea reală. Evident că lucrurile nu se vor opri aici, ci vor merge mai departe, iar viața de zi cu zi va ajunge tot mai mult să însemne o combinație în timp (aproape) real cu cea din mediul virtual.
Cei cărora susțin că nu e chiar așa, că suntem departe de acele vremuri, le sugerez să monitorizeze pe parcursul unei zile cât timp petrece o persoană interacționând cu lumea reală și cât cu lumea virtuală, apoi să urmărească modul în care se face acest lucru. Dacă pe vremurile menționate de mine la începutul articolului perioadele de timp erau divizate destul de clar (de la ora A la ora B fac cutare lucru, de la X la Y mă joc etc.), acum ele se amestecă. Lucrez ceva, apoi verific „ce mai e pe rețelele de socializare”, iar mai lucrez ceva, citesc ce-a mai scris cutărică și-i răspund, mai lucrez un pic, caut ceva pe net etc. Diviziunea există în continuare, dar avem de-a face cu o mărunțire continuă a intervalelor de timp dedicate fiecărei activități, astfel încât impresia este că trăim aproape simultan în cele două lumi: reală și virtuală.
S-au făcut încercări de a le face chiar simultane. Deocamdată, lucrurile sunt în faza de tatonare, de căutare a soluției optime. Oricât de minunată mașinărie este creierul, abilitatea de a procesa simultan informații venite din cele două lumi nu-i este la îndemână ˗ sau, în cazul celor mai capabili, nu le este la îndemână decât punctual, pe perioade scurte de timp.
Este, totuși, un scenariu neplauzibil că va veni o zi când vom fi „oameni care trăiesc în două lumi”? Poate că nu. La momentul actual, există persoane care, din cauza unor afecțiuni, interacționează cu lumea reală prin intermediul calculatorului. Mai mult, creierul e capabil să învețe din activitățile pe care le face și „să se rescrie”, ca să folosesc un limbaj colocvial. Iar pentru cei care se nasc și trăiesc într-un mediu unde lumea virtuală e la fel de la îndemână precum cea reală, ea devine o a doua natură (uneori cu impact negativ, așa cum se observă în cazul a ceea ce e denumit drept autizare (nu autism, aia este altceva) a copiilor).
Și atunci, e imposibil să se ajungă la acel deziderat? Teoretic, nu. Practic, studiile indică faptul că încă mai sunt obstacole pe care creierul nu reușește să le depășească atunci când vine vorba despre prelucrarea stimulilor veniți din două medii complet diferite și că, deocamdată, una dintre realități trebuie să rămână „de bază” la un moment dat (la momentul X mă concentrez pe lumea reală, la momentul Y pe cea virtuală).
Să nu subestimăm însă capacitatea științei de a descoperi lucruri noi și nici pe cea a creierului de a se adapta. Până la urmă, creierul ˗ cât este el de bun ˗ s-a dovedit a fi ușor de păcălit (să aducem în discuție doar filmele și desenele animate, unde o derulare rapidă de imagini statice îi apare ca fiind o mișcare continuă, ori stereogramele, unde niște tipare repetitive îl fac să vadă imagini inexistente în acele tipare ˗ și exemplele pot continua). Prin urmare, nu s-ar putea ajunge la crearea unei interfețe care să prelucreze ambele seturi de stimuli (reali și virtuali) și să ni-i livreze ca și cum ei ar face parte din același mediu? Desigur, asta ar presupune ca noi să fim continuu conectați prin intermediul unui „cip”.
Nu, nu este acel „cip-unealtă-a-diavolului” despre care se dau de ceasul morții conspiraționiștii că și-l implantează unii sub piele pentru a intra în clădiri, ori pentru a face plăți. Acelea, oricât ar vrea unii și alții să le demonizeze, sunt exact la fel ca un card ce deschide o ușă, ori permite plata la magazin. Atâta doar că nu te mai cauți în geantă sau în buzunare după el, nu mai riști să-l pierzi, ci îl ai la purtător. Reprezintă modul în care s-au tranformat de-a lungul timpului lucrurile utile numite „cheie” și „bani”, astfel încât să-ți poți închide/deschide locuința și să ții hoții la distanță, respectiv să plătești pentru diverse lucruri (și servicii) pe care le dorești. Dar probabil că era mai simplu să rămânem la rostogolirea bolovanului în fața gurii peșterii, respectiv la schimbul de scoici.
„Cipul” despre care ar fi vorba acum, însă, ar fi ceva care ar schimba radical viața omului așa cum o știm și ar deschide poarta unui univers fascinant. Am pus termenul „cip” între ghilimele, pentru că exact ce va fi, cum va fi conceput, rămâne de văzut. Deocamdată, termenul care ne redă nouă cel mai fidel funcția lui este acesta.
Cum ar putea arăta, oare, acest univers spre care ne va deschide calea? Ce ne poate aștepta acolo? Rămâne să speculăm în articolul viitor.
