De-a lungul vremii, mulți autori au fost trimiși la cratiță. Sau la șaibă, după caz. N-a știut nimeni asta până când autorul nu s-a confesat în vreo lucrare autobiografică sau în vreun interviu. Am născocit o serie de întrebări pentru a ni-i apropia mai mult pe cei ce ne încântă cu scrierile lor, pe cei ce ne par cunoscuți de-o viață sau, din contră, complet străini și inaccesibili. Această serie de interviuri se vrea pe jumătate serioasă, întrucât vom încerca să obținem secrete legate de scris, recomandări de lectură, dar și păreri din domeniul culinar ori meșteșugăresc.
Astăzi, i-am luat la țintă pe Anamaria Ionescu (AI) și Radu Costescu (RC).
Care a fost primul text împărtășit altcuiva? Ce reacție ați obținut?
RC: Primul, primul, a fost, evident, în școala generală, când mi s-a cerut să fac prima compunere. Evident, nu mai țin minte nota/reacția învațătoarei mele de atunci, dar cred că n-a fost ceva rău, întrucât nu m-am simțit niciodată inconfortabil să mă exprim în scris. Din istoria mai recentă, cu vreo zece ani în urmă, când mai urmăream cu interes politica dâmbovițeană, am avut o tentativă să-mi fac un blog pe teme politice. Se pare că mare influencer n-am ajuns, probabil și datorită faptului că nu prea a interesat pe nimeni blogul în cauză.
AI: Am început să scriu în școală. Sub influența tatălui meu, scriitorul și ziaristul Mihai Ionescu. Sugestiile lui făceau din comentariile și compunerile mele un exemplu pentru întreaga clasă (da, am fost nesuferită de mică!) În gimnaziu am avut și primele texte publicate. Mici recenzii, să le zicem, despre niște cărți și filme publicate la rubricile destinate opiniilor cititorilor în revistele Cinema și Cutezătorii. Apoi a venit Revoluția și am avut mai multe oportunități, mai multe reviste pentru adolescenți. Și, evident, olimpiadele de limbă română.
La modul serios am publicat pentru prima oară în rubrica Luxul lecturii realizată de regretatul Dan Mucenic într-un săptămânal bucureștean, revista Vatra veche de la Târgu Mureș și Revista de suspans unde am fost colege, nu-i așa?
Ați fost, vreodată, trimis(ă) la cratiță / șaibă după prezentarea unui text în public?
RC: Drept să spun, eu nu-mi aduc aminte. Cum spuneam, primele texte publicate (în online) au fost pur si simplu ignorate, iar primul text tipărit, nuvela „Când viața ți-o dă la temelie…” publicată în volumul colectiv „Noir de Brașov” la editura Tritonic a primit recenzii bunicele spre foarte bune.
AI: Niciodată. Probabil că ceva din aspectul sau atitudinea mea avertizează lumea că bucătăritul nu e nici pe departe unul dintre atuurile mele. De altfel, la modul serios vorbind, ar fi cam greu să ai parte de o asemenea reacție când majoritatea cititorilor sunt – îmi pare rău, domnilor, dar asta e realitatea! – femei.
Anamaria Ionescu și Radu Costescu
Dacă ați fi ajuns la cratiță, ce preparat credeți că v-ar fi ieșit cel mai bine? (O rețetă, pe scurt, ar fi o bucurie în plus pentru cititori)
RC: În materia de bucătărie nu sunt deloc modest. Fiind bucătarul „oficial” acasă, primesc majoritar note bune de la ai mei. Specialitățile casei? Spaghetti bologneze, tagliatelle Alfredo (fie-mea este mare fan paste), shaorma de casă cu pui (da, se poate, și este mult mai dietetică decât ce se găsește în oraș), beef Stroganoff, am mai multe. Dar nu voi lăsa niciuna din aceste rețete aici, ci un fragment din „Al Punto”, care include o rețetă nu doar senzațională ca gust, cât și foarte ușor de făcut, pesto de pătrunjel cu un „twist” de leuștean, un sos clasic italian făcut românește:
„‒Che.. ăăă… Raul, care-i treaba cu pătrunjelul? am încercat să schimb subiectul. Că pesto-ul eu îl știu făcut din busuioc.
‒Așa este, ce știi tu e corect. Rețeta originală este cu busuioc, parmezan, ulei de măsline și semințe de pin. Dar, pentru că în România nu este întotdeauna, mai ales iarna, la îndemână să găsești busuioc proaspăt, la un moment dat am adaptat cu pătrunjel, mult mai disponibil. Și dacă tot m-am apucat de improvizat, am înlocuit și semințele de pin cu fistic crud, de asemenea mai ușor de procurat pe aici. Rezultatul a avut atât de mult succes la public încât pesto tradițional mai fac doar dacă am vreun client care îl solicită în mod explicit, dar nu prea am avut cazuri. Am avut italieni în restaurant care au fost încântați, așa că am ajuns să îl consider un fel de mică semnătură culinară a mea.
‒Well, pentru mine este o experiență nouă, așa că abia aștept să încerc.
[…]
A terminat de lucrat cu blender-ul, a scos pastele și le-a lăsat la scurs. Cu o linguriță a scos un pic din sosul din blender și mi-a dat să gust.
‒Ce părere ai, mai trebuie ceva?
Băi nene, chestia aia verde era SENZAȚIONALĂ! Curcubeu pe cerul gurii, nu altceva. Înțelegeam de ce a avut atât succes.
‒Wow, man! Nu-i mai trebuie nimic. E nemaipomenit de bun.
‒Înseamnă că e OK, nimic mai mult.
‒Las-o încolo de modestie. E senzație. Dar zi-mi o chestie. Pe lângă pătrunjel se mai simte ceva, o aromă. Mi-e familiară, dar nu pot să o descopăr. Ce este?
-Ai papile bune, a zâmbit larg Vancea. E leuștean. Pesto cu semnătură românească, leușteanul nu prea îl găsești în alte bucătării. Mă bucur că l-ai simțit dar nu te-ai prins ce este, înseamnă că a ieșit cum trebuie.”
AI: Nu știu dacă mă crezi, dar știu să fac niște sarmale bunicele. Îmi place mult acest fel de mâncare, așa că, la un moment dat, am decis că trebuie să știu să îl fac. Și nepotul meu, Alex, zice că mă descurc destul de bine și cu ardeii umpluți și cu mămăliga. Sau poate doar i-o fi fost foame? Câte ceva mai știu și eu să gătesc. Iar în zilele noastre internetul te ajută enorm. Trebuie să fii împedicat rău sau să nu vrei ca să nu te descurci. Dar dacă pot să evit… Plus că am în familie doi oameni extrem de talentați în domeniu, pe Radu, partenerul meu de „Al Punto” și pe sora lui, Ioana. La ce să mă mai bag și eu?
Al Punto – Anamaria Ionescu, Radu Costescu
Dacă ați fi ajuns la șaibă, ce obiect credeți că ar fi putut ieși din mâinile dumneavoastră?
RC: Nimic. Am două mâini stângi.
AI: Aici am o istorie foarte haioasă. Eu am făcut clasele gimnaziale la Liceul Pedagogic. Pe vremea aia, educatorii și învățătorii făceau acest liceu, care avea o clasă în plus față de liceele normale. Așa cum vă închipuiți, mai bine de trei sferturi dintre elevi erau fete. Nu știu acum dacă mai există, dar noi aveam în programă și ore de lucru manual. Pentru că nu există epocă în istorie când să nu fi existat unii care să facă figurație în loc de muncă, ni s-a întâmplat o chestie amuzantă prin clasa a VI-a. Întreg colectivul de 30 de elevi, dintre care 7 băieți și restul fete, am fost trimiși să facem lucru manual la un atelier de lăcătușerie. Când a văzut omul ăla că-i invadează atelierul o gașcă de zălude gălăgioase, l-a luat panica. Cred că s-a gândit cu groază cam de câte degete rupte va avea parte. În prima zi ne-a făcut rost de scaune, ne-a pus să stăm jos și să nu care cumva să atingem ceva. La următoarele ore ne trimetea la cofetărie, numai să nu ne mai vadă acolo. Nu vrei să știi câte sucuri am băut pe banii amărâtului…
Care a fost sfatul legat de scris pe care, după ce l-ați primit, l-ați respectat cu sfințenie?
RC: Verișoara, prietena și partenera mea de scris Anamaria mi-a spus să-mi scurtez frazele. Mă rog, dacă ar fi să-mi aduc corect aminte, cred că a folosit o sintagmă gen „mai folosește și punctul, nu doar virgula”. Recunosc că nu întotdeauna îl respect, dar încerc de fiecare dată să fiu ceva mai concis.
AI: Au fost multe. Mie- greu să le trec pe toate în revistă. Unul a venit de la Lucian Dragoș Bogdan și se referă la diversificarea modului de a vorbi al personajelor, în funcție de vârstă și background. Altul a venit de la tine și se referă la folosirea liniei de dialog când e cazul, nu a cratimei. Poate părea nesemnificativ, dar nu este. De-a lungul timpului am primit sfaturi utile de la Bogdan Hrib. În plus, Radu Costescu mi-a fost, înainte de a fi partener de scris, un prim cititor foarte critic. Și nu numai. Mă străduiesc să le aplic. Uneori îmi iese, alteori mai puțin.
Cartea pe care ați reciti-o fără să vă plictisiți niciodată este:
RC: Erich Segal – Love story.
AI: Nu prea recitesc cărți. Cel mult fragmente care m-au marcat. Nu de alta, dar sunt atâtea lecturi noi de parcurs… Timp să am pentru toate.
Filmul pe care l-ați revedea fără să vă plictisiți niciodată este:
RC: Orice îi include pe Wile E. Coyote și Road Runner. Da, da, ăla cu beep-beep.
AI: Sunt două. Cele două Râuri de purpură, bazate pe seria de romane a lui Grangé și în care Jean Reno îl îmbogățește pe polițistul Niemans cu un stil și un șarm aparte. Le am pe un stick care este permanent înfipt în televizor. Din când în când doar manevrez telecomanda.
Două-trei vorbe despre cel mai recent volum:
RC: „Al Punto” a fost mai mult decât o provocare pentru mine. Modestia nu mă caracterizează prea tare, așa că voi spune că ideea originală a fost a mea. Dar am avut nevoie, pentru a o pune pe hârtie, de un partener care să știe cu ce se mănâncă scrisul și care să mă îndrume să n-o dau de gard prea tare. Și am găsit acet sprijin în Anamaria, care n-a fost doar sprijin, ci a dus greul, în realitate. Cred că cel mai greu i-a fost să mă împiedice să „patinez”, să o iau razna și să stric armonia poveștii. Se pare că a reușit să o facă, pentru că am primit mult feed-back pozitiv, cum că nu se simte că povestea e scrisă „la patru mâini”. Ce să spun mai mult, un roman „noir” internațional, plimbat cam prin toată Europa și cu un final (zic eu) imprevizibil. De citit și văzut dacă am dreptate.
AI: Îmi asum toate riscurile și spun: „Al Punto” a ieșit foarte bine. Sunt super entuziasmată și de poveste și de personaje. Dar cel mai mult mă bucur că am reușit ceea ce mi-am propus de când mi-a vorbit Radu prima oară de idee, în timp ce ne plimbam pe frumosul Paseo Maritimo din Castelldefels. Și anume, să folosim istoria pentru a vorbi un pic despre Spania și România și altfel decât în clișee consacrate și în impresii turistice. În plus, am reușit să îl ajut pe Radu să spargă gheața și să se apuce de scris. Și-mi vine să mă pup singură pentru asta. Nu că e văr-miu sau că este unul dintre cei mai faini oameni pe care-i cunosc. Dar eu zic că e un scriitor în devenire. Tot ce mai rămâne este ca cititorii să confirme sau nu spusele mele. Impresiile de până acum sunt încurajatoare.
Părerea Teodorei despre cel mai recent volum:
În cazul romanelor la patru mâini, există riscul ca cititorul să vrea cu orice preț să identifice fragmentele scrise ori personajele manevrate de fiecare autor. Spre dezamăgirea unor cârcotași, „Al Punto” e un roman unitar, foarte dinamic și extrem de realist. Abundă, în caracterizarea personajelor, nuanțele de gri. Oricâte calități ar avea acestea, autorii le scot în evidență și defectele. Fie ei români sau spanioli, oamenii au slăbiciuni, fac compromisuri pentru a-și îndeplini țelurile, iar cei mai slabi dintre ei chiar ucid.
Sunt două planuri temporale: prezent și trecut, ambele atacate din perspectiva fiecărui protagonist. Pe de altă parte, rezolvarea unui caz de omucidere din Spania implică polițiști locali, dar și români. Întâmplări petrecute cu ceva timp în urmă în România au implicații în viața celor ce au ales să-și împlinească destinele dincolo de granițele propriei țări. Deși poate părea ciudat, volumul poate fi și ghid turistic dacă ajungem vreodată în orașele în care e plasată acțiunea. Descrierile amănunțite, deloc plictisitoare, ajută din plin.
Mi-a plăcut tare mult finalul deschis, portița lăsată descuiată în mintea fiecărui cititor spre un al doilea volum sau spre: „Cum ar fi dacă…?” Dar până atunci, ne putem bucura de poveste comandând-o aici:
2 comentarii
prea cuminte!
poate fi si mai obraznic, daca te bagi la un interviu intr-una dintre lunile viitoare 😉