„Este incredibil cum sunetul propriei voci articulând cuvintele pe care doar le-ai gândit devine o hârtie de turnesol” – Marian Coman(timp de citire: 7 minute)

De-a lungul vremii, mulți autori au fost trimiși la cratiță. Sau la șaibă, după caz. N-a știut nimeni asta până când autorul nu s-a confesat în vreo lucrare autobiografică sau în vreun interviu. Am născocit o serie de întrebări pentru a ni-i apropia mai mult pe cei ce ne încântă cu scrierile lor, pe cei ce ne par cunoscuți de-o viață sau, din contră, complet străini și inaccesibili. Această serie de interviuri se vrea pe jumătate serioasă, întrucât vom încerca să obținem secrete legate de scris, recomandări de lectură, dar și păreri din domeniul culinar ori meșteșugăresc.

Astăzi, l-am luat la țintă pe Marian Coman.

1. Care a fost primul text împărtășit altcuiva? Ce reacție ai obținut?

Hai să nu povestesc despre poezia scrisă în școala generală și recitată în fața doamnei doctor înainte de operația de amigdale și polipi, cel mai horror episod pe care l-am trăit pe pielea mea. Mă rog, pe gâtul meu. Probabil că la nivel subconștient s-a petrecut o asociere, așa că mi-a luat multă vreme apoi să arăt ori să citesc cuiva vreunul dintre textele mele. S-a întâmplat pe la 16 ani, după ce îmi publicasem primele desene și încercam să găsesc noi metode de a scoate imaginile care mi se construiau în minte. Văzusem pe ecranul din capul meu un copil cu o bicicletă vie și roșie, așa că am scris o mică povestire intitulată „Drumul spre iad”. Locuiam în Brăila, făceam parte dintr-un cenaclu și, fiindcă în anii ‘90 nu prea se găseau finanțări ori sponsorizări pentru acțiuni culturale, ai mei au fost de acord să găzduiască „un scriitor de la București” invitat la un eveniment în oraș. Așa s-a întâmplat că am primit vizita regretatului Mihail Grămescu care, într-o seară, a fost de acord să îmi citească povestea. Am discutat mai târziu, pe marginea ei, cam cum se întâmplă acum la cursurile de creative writing. Mihail Grămescu s-a dus de zece ani deja, dar păstrez amintirea asta ca pe una dintre cele mai prețioase pe care le am. Poate nu e întâmplător și faptul că povestirea aia este cea cu care, vreun an mai târziu, am debutat.

Ultima carte de Marian Coman

2. Ai fost, vreodată, trimis la cratiță / șaibă după prezentarea unui text în public?

În timpul facultății, am frecventat întâlnirile cenaclului Quasar din Iași, renumite pentru lipsa de milă și de diplomație în ceea ce privește critica povestirilor citite acolo. Ședințele de cenaclu erau o arenă în care fiecare poveste era disecată, fiecare personaj era întors pe dos, fiecare frază era analizată. Să zicem că la Iași mi-am tăbăcit pielea astfel încât, ceva mai târziu, lucrând în presă, mi-a fost mult mai ușor să rezist comentariilor postacilor de partid venite în subsolul editorialelor mele, atunci când criticam puterea locală.

3. Dacă ai fi ajuns la cratiță, ce preparat crezi că ți-ar fi ieșit cel mai bine? (O rețetă, pe scurt, ar fi o bucurie în plus pentru cititori)

Chestia e că îmi place să gătesc. Uite ceva care se prepară ușor dacă nu te încăpățânezi să îți faci singur sosul pesto. Pentru două porții îți trebuie așa: un mușchiuleț de porc, din acela de pe spate, fără grăsime și foarte fraged, opt biluțe de mozzarela, opt roșii cherry, 150 de grame de sos pesto, câteva linguri de ulei, doi căței de usturoi, sare și piper. Pentru garnitură, patru cartofi medii, un pic de unt, sare și piper proaspăt râșnit. Tai mușchiulețul în cuburi mici, pe care le arunci într-un wok în care ai încins în prealabil uleiul și l-ai aromatizat cu cei doi căței de usturoi pe care i-ai strivit un pic înainte și pe care e important să nu uiți să îi scoți la final. Când carnea s-a preparat, pui sosul pesto și roșiile cherry, amesteci un pic, închizi focul și adaugi biluțele de mozzarela. De garnitură trebuie să te apuci un pic mai devreme: cartofii întregi și foarte bine spălați se pun în cuptorul încins la 230 de grade și se uită acolo pentru 40 de minute. Se scot apoi, se taie în jumătate, se aruncă deasupra câte o bucățică de unt, puțină sare și se râșnește piper. Montezi toate astea pe două farfurii, torni în două pahare vin roșu demisec și te muți într-o poveste.

4. Dacă ai fi ajuns la șaibă, ce obiect crezi că ar fi putut ieși din mâinile tale?

Sunt cam atehnic, așa că la șaibă, în primul rând, aș avea grijă să nu-mi iasă din mâini propriul sânge. Dar să zicem că, fiindcă am degete subțiri și multă răbdare, m-aș fi încumetat la chestii în miniatură, la ceasornicărie, bijuterii și alte mici manufacturi. Atâta doar că, în ultima vreme, vederea îmi face probleme. Așa că mă retrag la bucătărie. Cred că la cratiță mă descurc și cu ochii închiși.

5. Care a fost sfatul legat de scris pe care, după ce l-ai primit, l-ai respectat cu sfințenie?

Să îmi citesc poveștile cu voce tare pentru a identifica stridențele, asperitățile. Este incredibil cum sunetul propriei voci articulând cuvintele pe care doar le-ai gândit devine o hârtie de turnesol pentru formule parazitare, pentru repetiții și alte stângăcii.

6. Cartea pe care ai reciti-o fără să te plictisești niciodată este:

Aici mi-e greu să îți răspund. Mi-e teamă că nu am o astfel de carte. Lecturile mele, atunci când nu sunt o obligație, țin mult de dispoziție. Sunt cărți care mi-au plăcut mult, dar la care nu m-aș întoarce oricând. Aș ține însă aproape Tunelul lui Ernesto Sabato, Luni de fiere a lui Pascal Bruckner, Lupul de stepă a lui Herman Hesse, Corabia magiei a lui Robin Hobb, Urzeala tronurilor a lui Martin, JFK a lui Stephen King, Procesul lui Kafka. Dar faptul că le-am menționat pe acestea și nu pe altele spune că acestea sunt cărțile pe care le-aș reciti acum. Mâine, la aceeași întrebare, aș putea să dau un alt răspuns.

7. Filmul pe care l-ai revedea fără să te plictisești niciodată este:

Am văzut La vita e bella, filmul lui Roberto Benigni din 1997, de vreo zece ori și mi-e dor să îl văd din nou. Combinația de comedie și tragedie, piesele de puzzle aranjate exemplar, dialogurile, personajele, jocul actorilor, replicile memorabile, toate astea compun, din punctul meu de vedere, un film perfect.

8. Două-trei vorbe despre cel mai recent volum:

În timp ce am scris Ultima carte, am empatizat mult cu unul dintre personajele mele și m-am gândit că romanul ăsta chiar ar putea fi ultima mea carte. Așa că l-am scris cu umbra asta deasupra mea. Cu responsabilitatea asta.

9. Părerea Teodorei despre cel mai recent volum:

În afară de faptul că, inițial, m-am speriat fix de ce-a scris autorul mai sus, mă încearcă frustrarea că nu pot spune mai multe, ca să nu dau spoilere și să îndepărtez cititorii, în loc să-i atrag. Mie, cartea asta mi s-a părut foarte familiară. De multe ori m-am simțit acolo, personaj secundar, figurant, nu spectator. Am amintiri asemănătoare unui personaj principal, văd în minte copertele unor cărți, identice cu ale edițiilor pe care le-am citit, dar mai ales mi-am imaginat aceleași fântâni în care coboară oamenii înzestrați pentru a-și scoate la lumină creațiile.

Despre asta e, în mintea mea, Ultima carte. Despre răspunderea creatorului de artă sau de viață, despre puterea de a ține povestea în frâu, despre gradul de libertate lăsat creației.

Dacă mai mult v-am încurcat decât v-am lămurit, dacă v-am făcut curioși sau v-am intrigat, citiți Ultima carte. Și vă veți dori o continuare.