Alexandru Lamba
De-a lungul vremii, mulți autori au fost trimiși la cratiță. Sau la șaibă, după caz. N-a știut nimeni asta până când autorul nu s-a confesat în vreo lucrare autobiografică sau în vreun interviu. Am născocit o serie de întrebări pentru a ni-i apropia mai mult pe cei ce ne încântă cu scrierile lor, pe cei ce ne par cunoscuți de-o viață sau, din contră, complet străini și inaccesibili. Această serie de interviuri se vrea pe jumătate serioasă, întrucât vom încerca să obținem secrete legate de scris, recomandări de lectură, dar și păreri din domeniul culinar ori meșteșugăresc.
Astăzi, l-am luat la țintă pe Alexandru Lamba.
1. Care a fost primul text împărtășit altcuiva? Ce reacție ai obținut?
Public sau în particular? În particular, am avut câteva proze foarte scurte pe care le-am scris în liceu și pe care le-am împărtășit cu vreo doi-trei oameni, nu mai mult. Public, primul meu text împărtășit a fost romanul „Arhitecții speranței”, când l-am trimis la Gazeta SF, pe atunci sub bagheta domnului Eugen Lenghel, pentru publicare în foileton. În varianta în care era atunci, mi-a fost dat înapoi pentru revizuire. Primul text care a și văzut publicarea într-o revistă online a fost povestirea „Sfârșitul unei ere”, tot la Gazeta SF. Apoi au urmat alte câteva texte scurte, pe care Alexandru Ioan Despina a avut bunăvoința de a mi le corecta și publica. Am învățat multe de la Alex în acea perioadă, și în ceea ce privește grija pentru scris, și în ceea ce privește comunicarea autorului cu editorul. Dar au fost mai mulți oameni care m-au ajutat mult în perioada de început a relației mele cu publicatul, după Alex. Antuza Genescu, Marian Truță, Michael Haulică…
Le mulțumesc tuturor pe această cale!
2. Ai fost, vreodată, trimis la cratiță / șaibă după prezentarea unui text în public?
La cratiță sau șaibă nu, dar am fost trimis la manualul de fizică, într-un caz, respectiv departe de el, în mai multe cazuri. Am ales să limitez latura tehnologică a scrierilor mele și să mă concentrez mai mult pe explorarea naturii umane. A fost o decizie asumată.
3. Dacă ai fi ajuns la cratiță, ce preparat crezi că ți-ar fi ieșit cel mai bine? (O rețetă, pe scurt, ar fi o bucurie în plus pentru cititori)
Primul lucru care-mi vine în minte e Chili con carne. Sau, mă rog, interpretarea mea asupra acestei rețete, simplificată, oarecum, și optimizată pentru un minim de vase ajunse la spălat în timpul procesului. Treaba ar fi cam așa: Se toacă mărunt vreo două cepe, câțiva ardei capia și câțiva – în funcție de toleranță – ardei iuți. Se pot mărunți pe un fund de lemn sau se poate folosi un tocător de legume. Se pune acest amestec la călit, într-o tigaie cu un pic de ulei încins, iar după ce se rumenește ceapa se adaugă carnea tocată (preferabil de vită, macră). Se amestecă la intervale scurte, timp de vreo zece minute, apoi se adaugă fasole roșie prefiartă, cu puțină apă (dacă se optează pentru conserve, e foarte bună zeama proprie din cutii), și câțiva căței de usturoi zdrobiți. După încă vreo douăzeci de minute de fierbere sub capac se adaugă și sucul de roșii, sau roșii prefierte, zdrobite. Și se condimentează după gust.
Se servește cu iaurt grecesc, de exemplu, sau cu Cedar ras.
Sau, dacă vrei să faci compoziția mai seacă, nu adaugi deloc apă, fierbi fără capac, iar la final, ungi niște tortila cu smântâna, pui câte două linguri de compoziție, ceva verdețuri tăiate mărunt, împachetezi, bagi 10 minute la cuptor și ai un soi de Burrito.
4. Dacă ai fi ajuns la șaibă, ce obiect crezi că ar fi putut ieși din mâinile tale?
Sunt destul de bun la montat piese de mobilier după instrucțiuni. Mă pricep, oarecum, și la tăiat, găurit și îmbinat chestii din lemn după propriul design. Dar, realist vorbind, cam aici trag linie. A, mai știu și să lipesc piese electronice pe plăcuțe, cu cositor.
5. Care a fost sfatul legat de scris pe care, după ce l-ai primit, l-ai respectat cu sfințenie?
„Show, don’t tell”. Nu toată lumea e de acord cu el, dar eu îl găsesc foarte practic, și-l urmez. Ăsta ar fi primul care-mi vine în minte. Altul ar fi „Nu încerca să imiți scriitura altuia”. Desigur, ca autor, e imposibil să nu fii influențat de autorii care ți-au plăcut și e normal să încerci să obții aceleași efecte ca ei, dar e bine să o faci în felul tău, cu propria ta voce, nu încercând să o imiți pe a altuia. Ar fi multe alte sfaturi, legate de construcție de dozare, de ciclurile de încercare-eșuare, despre scrierea după un plan coerent, dar deja am intra în discuții lungi, nu ne-am rezuma la sfaturi concrete.
6. Cartea pe care ai reciti-o fără să te plictisești niciodată este:
Nu este. Extrem, extrem de rar am recitit cărți. Ultima care, culmea, nu m-a plictisit deloc, deși o știam, a fost „Testamentul de ciocolată” al lui Marian Coman, și am recitit Testamentul pentru că era inclus în „Omulețul din perete”.
7. Filmul pe care l-ai revedea fără să te plictisești niciodată este:
Al treisprezecelea războinic cu Antonio Banderas și Omar Sharif. E la granița dintre Fantasy și roman istoric, e cu vikingi… Și are acea introducere și încheiere narată de Antonio Banderas, care creează un efect de ramă care-mi place foarte mult, ca în „Numele trandafirului”, cu Sean Connery, de exemplu.
8. Două-trei vorbe despre cel mai recent volum:
Romanul „Azilul meu” se dorește a fi o poveste pur umană, o dramă aparținând trecutului, dar și prezentului. Cartea este despre dezrădăcinare și despre căutarea unui loc și unui rost, e despre decizii și asumare. Dar și despre o epocă în care omul credea că poate face orice, că poate trece de orice barieră, fie că vorbim despre cucerirea cosmosului sau despre stăpânirea energiei nucleare.
9. Părerea Teodorei despre cel mai recent volum:
Cum spunea și Alex mai sus, e nevoie de o apropiere de cărțile de fizică pentru a-i înțelege pe deplin volumele. Nu de puține ori, e o metaforă ascunsă în teoria pe care-și propune s-o prezinte publicului, în sensul că, mergând din ce în ce mai adânc, e posibil să depistăm similitudini între relațiile dintre doi aștri sau doi termeni ai unei ecuații și personajele din carte. „Azilul meu” e, de departe, volumul meu preferat, însă, în funcție de ce va mai publica autorul, e posibil să fie surclasat de următorul. Pentru cei ce au trăit îndeajuns înainte de Revoluție încât să știe ce-și doreau românii atunci, cum și cu ce riscuri ajungeau să-și îndeplinească visurile, e o poveste nostalgică, dulce-amăruie. Pentru cei mai tineri, e o lecție de istorie predată în cheie sf. Recomand din inimă!
Titlu: Azilul meu
Autor: Alexandru Lamba
Editura: Polirom
Roman nominalizat la Premiul Cartea Anului, în cadrul Premiilor Anului în Cultură la Brașov 2024
Descrierea editurii
În plin Război Rece, doi români fugiți din țară ajung în mijlocul deșertului algerian, unde primesc o misiune importantă: să participe la pregătirea unor teste nucleare subterane desfășurate de armata franceză. Cei doi sunt martori ai unei detonări în timpul căreia o galerie cedează, iar gazele radioactive scapă la suprafață. Pe lângă aspra climă sahariană, românii au de înfruntat și alte pericole. Printre contractorii civili umblă zvonuri ciudate despre experimente care-și propun deschiderea unor găuri de vierme, accesarea unor tuneluri prin timp și spațiu, iar din fascinația pe care o sădesc asemenea teorii în cei prea temerari se pot naște primejdii inimaginabile. Totodată, există oameni care de sute de ani își duc zilele în deșert, iar cultivarea unei relații cordiale cu ei se dovedește a fi o provocare pentru europeni. Deși atât de multe lucruri îi separă, militarii francezi, fugarii români și beduinii arabi găsesc ceva ce-i unește: umanitatea. Vor purta războaie, vor urî, vor face experimente nebunești, dar, pe lângă toate acestea, vor țese și povești de dragoste. Și, orice ar face, își vor căuta neîncetat locul și menirea. Unii dintre ei le vor găsi.
