LORENA
Pe holul hotelului nu mă urmăriseră hiene, doar privirea vigilentă a portarului. Mergeam însă repede, aproape alergând printre uşile capitonate şi, când una s-a deschis înainte să ating clanţa m-am pomenit în braţele lui Ewan – la fel ca atunci. Sărutul, atingerile, câteodată îmi păreau un vis pe care cineva sau ceva ar fi putut să-l spulbere. Mi-am trecut degetele peste obrazul lui neras, peste părul arămiu, crescut perie şi am zâmbit: totul era aşa cum trebuia să fie.
M-am uitat la monitorul unde rulau non-stop documentare, filme, reportaje; un mod de a afla ce mai făcuse lumea în lipsa lui. Pe ecran, câteva elicoptere negre zumzăiau deasupra unei jungle incendiate cu napalm.
− Războiul din Vietnam? Mai bine îl întrebi pe Keegan. A fost acolo.
Ce îi spuneam, de fapt, era: coboară în stradă să vezi cu ochii tăi frumoasa lume nouă! De când ieşise din cuva lui Morgan, stătea prea mult în faţa televizorului. Schimbase o iluzie cu alta, visul cu ficţiunea. Pericolul cu amândouă rămânea acelaşi: se dovedeau previzibile, aşa cum le voia regizorul-demiurg. Realitatea însă, se schimbă mereu, când nu te aştepţi. Ca atunci când Ewan se crestase la deget cu cuţitul de tăiat pâine. Îl găsisem în bucătărie, uitându-se neîncrezător la picurii de sânge. Rănile nu se vindecă singure! Am ţipat la el, îngrozită să îl văd atât de neajutorat. Se purta ca unul ieşit din închisoare după… secole. De altfel, asta ar fi fost concluzia oricui îi vedea fotografia de pe noua carte de identitate: puşcăriaş sau recrut.
Am scos-o din buzunar, fluturându-i-o pe dinainte:
− Felicitări, eşti cetăţean suedez! Calder şi-a reluat identitatea canadiană, sub un alt nume. Cu asta, suntem cu toţii în legalitate, majori şi vaccinaţi.
Mobilul uitat pe masă avea ecranul luminos, afişând un număr pe care nu îl ştiam. Cunoscuse în ultimele zile pe cineva din Dartmouth? Apel anonim, scria şi, brusc, am înţeles: nu vorbise cu un prieten nou, ci cu un vechi duşman.
Aşa cum spusese Niall, karghanul voia ceva de la Ewan. Toţi ne întrebam când îşi va face spectaculoasa apariţie; uitasem de o invenţie a lui Alexander Graham Bell numită telefon.
Ewan îmi urmărise privirea şi a simţit nevoia unei explicaţii.
− Skylar m-a sunat acum câteva minute. Mi-a cerut să-l duc în Elysium.
Cumva, mă aşteptam la asta. Karghanii semănau cu buldogii: odată ce prindeau ceva, fie şi o idee între fălci, nu îi mai dădeau drumul.
Skylar îşi dorea să ajungă în Elysium cu ardoare, cu tenacitate. Nici înainte nu dusese lipsă de obsesii, însă cea pentru oraşul abandonat viracocha îmi părea bizară. Skylar râvnea tot ce îl interesase vreodată pe rivalul său Russell Morgan. Să fie doar asta?!
− Elysium nu e o Poartă, nici un loc de unde să domine lumea…
Ewan m-a întrerupt cu o întrebare:
− Şi dacă nu mai vrea?
− Ce?
− Să fie în vârful piramidei.
Ce altceva îl putea atrage ca un magnet? De fapt, nu îmi păsa ce-şi doreşte karghanul ca dar de Crăciun ori de la lume şi viaţă. Voiam să ştiu ce aştepta de la noi.
− Ce ţi-a promis în schimb?
Eram curioasă cum funcţiona legea cererii şi ofertei la fratele Daenei. Ce vom primi pentru Elysium… în afară de Global Vortex şi trei karghani drept parteneri de afaceri.
Ewna n-a ezitat decât o clipă.
− Un armistiţiu între Cei Vechi şi ai lui pe o perioadă nedefinită. Iar Skylar se va eclipsa din vieţile noastre. Definitiv.
Îşi dăduse cuvântul de onoare? Jura pe Biblia karghană, Cartea Distrugerii? Însă altceva mă interesa mai mult.
− Cum?
O variantă ar fi fost să ne facă să dispărem noi.
− Lumea e mare, a rostit filosofic Ewan. Dar nu destul pentru el.
Am căpătat expresia perplexă a cuiva care tocmai picase un test elementar de inteligenţă; din fericire, nu erau oglinzi prin jur.
− Vrea să… plece?! Cum au făcut strămoşii tăi viracochas? Ştie că nu ţi-au lăsat instrucţiuni?
− I-am spus adevărul. Eu şi Morgan am dat peste un oraş părăsit. Cum şi unde au dispărut locuitorii este interpretabil.
La fel era calmul, detaşarea cu care Ewan privea lucrurile.
− Să spunem că ajungeţi în Elysium. Faci pe ghidul, îi arăţi karghanului atracţiile locale, pietre, tufe, statui, ziduri… şi apoi? Vă strângeţi mâinile înainte să porniţi fiecare pe drumul său?
A ales să ignore ironia, ca şi absurdul situaţiei.
− Exact, deşi Skylar n-are intenţia să plece de acolo.
− Dar pe tine te va lăsa să te întorci la civilizaţie, fiindcă e un karghan de onoare?
Începeam să mă întreb serios dacă secolele de criogenie nu îi lăsaseră nişte sechele pe creier. Încredere, cu un karghan?
− Elysium e un loc special. Localnicii îl numesc magic. Skylar îşi va ţine cuvântul, oricât de ciudat ar părea.
Ciudat? Mai curând dement! Presupunând, prin absurd, că miraculoasele energii telurice sau astrale din oraşul-fantomă vor face din Skylar un Francisc din Assisi… şi mai departe? Dacă era să îl iau pe Morgan în serios, viracochas şi karghanii aveau strămoşi comuni. Unii căutaseră echilibrul, armonia, ceilalţi perfecţiunea distrugerii – diferenţă de nuanţă. Iar acum, Skylar avea o ultimă ambiţie: transcenderea.
I-am spus exact ce credeam despre asta.
− Sunt de acord să-i faci vânt karghanului… oriunde. Dacă scamatoria reuşeşte şi se va întâlni cu verii viracochas, atunci devine problema lor. Doar că… legenda cu ascensorul spre iluminare este numai atât, o legendă. Iar Skylar va coborî de pe munte un karghan foarte, foarte nervos.
Ewan luase în considerare toate variantele.
− Skylar e greu, poate imposibil de ucis. Iar după moartea Daenei a devenit o bombă al cărei ceas ticăie tot mai repede. Tocmai de aceea trebuie să-l duc în Elysium.
Ca să-l dezamorseze? Skylar fusese întotdeauna negru în cerul gurii, ca toţi karghanii. Înainte ca eu să-i tai gâtul dragonului de soră-sa, mai reuşea cât de cât să îşi controleze pornirile. Acum, parcă înghiţise alge roşii de pe Râul Xingu cu polonicul. Nu îi mai ajungea să se răzbune pe mine – voia ca lumea întreagă să plătească: Ziua Judecăţii adusă de ura unui singur karghan! O idee nu atât de absurdă pe cât părea la prima vedere; nu când era vorba despre Skylar.
− Ce va găsi în Elysium?
Ewan s-a uitat lung în ochii mei:
− Pe Daena.
Sau o iluzie care să-i semene. Dacă fratele neconsolat începea să creadă, să spere într-o posibilă reuniune, undeva, cândva, cu sufletul său pereche la rele − ar avea ceva de pierdut, iar asta l-ar face vulnerabil. Ascultând teoria lui Ewan, Freud ar fi pălit de invidie. Însă părintele psihanalizei nu avusese pacienţi karghani.
− Celorlalţi…
… le-ai spus? Am lăsat cuvântul să atârne în aer, agăţat de un cârlig nevăzut. Cei Vechi n-ar accepta niciodată un plan atât de nebunesc. Dar Ewan nu avea nevoie de aprobarea lor, de a nimănui. Aşa cum îmi spusese odată Liam, nu eram o democraţie.
Şi atunci a rostit ceva neaşteptat.
− Nu i-am dat încă un răspuns. Depinde… de tine.
Noutatea ar fi trebuit să mă facă fericită. De ce nu mă simţeam aşa? Poate fiindcă îmi cerea să hotărăsc soarta lui, a tuturor, tocmai mie. Eram de două ori responsabilă – întâi, o ucisesem pe Daena; acum, trebuia să aleg între două rele. Era vreunul mai mic?
− Du-l în Elysium, am rostit în cele din urmă.
Uluirea l-a lăsat o clipă fără vorbe.
− Eşti sigură?
− Da. Fiindcă vin cu voi.
Înainte să tragă aer în piept ca să-mi argumenteze de ce e imposibil, de neconceput, i-am pus un degete pe buze.
− Ai dreptate. Chiar dacă nu o va găsi pe Daena sau umbra ei bântuind într-un alt plan al existenţei, va continua să o caute. Ceea ce îl va ţine ocupat, măcar o vreme. Şi-acum, dă-i lui Skylar vestea cea bună.
− Pe care dintre ele?
Am ridicat din umeri; mergeam cu ei sau nu va fi nici o expediţie în America de Sud. Mi-am pus şalul şi am ieşit pe terasă, în timp ce Ewan îi trimitea karghanului răspunsul nostru.
Afară, începuse să picure. Nu era ploaia acidă din coşmarul cu Global Vortex, dar… În ce nebunie mă băgasem? Eu şi Skylar nu suportam să fim pe acelaşi continent. Iar acum o să ne petrecem următoarele zile împreună, pe cărări de munte.
Am închis ochii, lăsând lacrimile văzduhului să-mi lunece pe frunte, pe pleoape, reci ca o promisiune de toamnă. Bătea un vânt tăios şi m-am înfiorat – era frigul, frica? Dar nu-l puteam lăsa pe Ewan singur; două veacuri erau de ajuns! Skylar nu avea să îşi înfigă ghearele în el, cum făcuse Daena cu Aidan.
Am rămas nemişcată, ascultându-mi bătăile inimii, sub ploaia curgând din cerul dincolo de care…
Eşti acolo, Daena?
Mi-au răspuns doar ropotele rafalelor, sacadate, ca nişte hohote de râs.
*
Ploaia e ploaie, spunea Aidan. Doi atomi de hidrogen, unul de oxigen, plus nişte dioxid de carbon, metan, pulberi, zgură cu care poluarea a îmbunătăţit formula apei în era industrială. Trăisem, poate, un milion de ploi căzând din tot atâtea ceruri – iar fiecare fusese altfel.
În ziua aceea, în jungla de la graniţa dintre Venezuela, Brazilia şi Guyana, ploaia nu curgea de sus, în picături ori şiroaie. Venea de pretutindeni, ca o răsuflare umedă, ce ne îmbiba hainele, se lipea de piele. Cerul era o gură cleioasă care ne înghiţise, ne mesteca. Cu fiecare pas ne afundam tot mai adânc în noroiul încercând să ne tragă într-un stomac vegetal, să ne digere împreună cu seve, humus, putregaiuri. Am fi fost un adaos organic binevenit la dieta arborilor cu rădăcini ce şerpuiau prin văzduh şi pe sub pământ, ţesând pânzele unor păianjeni verzi în care aveam să ne prindem până la urmă.
Niall s-ar fi simţit acasă, deşi nu ne aflam în Lumea Pădurii, doar într-o junglă unde nu intraseră încă excavatoarele, ca să lase loc plantaţiilor – legale sau nu. Şi unor piste netrecute pe harţile de trafic aerian, pe care sateliţii se făceau că nu le văd. Cea unde am aterizat era lăsată în paragină de baronii drogurilor; nu şi pustie. După vreo sută de metri printre bolovani şi hârtoape, am reuşit să parchez Cessna în dreapta unui F-117 Nighthawk aterizat la punct fix; până şi Calder ar fi fost impresionat! Pe lângă stealthul lui Skylar, avionul nostru de două locuri arăta ca o rudă săracă. Keegan ni-l împrumutase, deşi ne-a spus că făceam o greşeală. N-ar fi fost prima, nici ultima − speram.
Atunci am văzut silueta omenească de la capătul pistei, deşi uman nu era un atribut pentru Skylar. Aţi întârziat, spunea privirea rece, dispreţuitoare a karghanului – apoi, când am ajuns lângă el ne-a întors spatele, pornind spre linia copacilor.
Ewan îi dăduse itinerariul până la poalele muntelui sacru. Aşa, toţi eram câştigaţi: noi îl aveam pe karghan sub ochi, nu în spate, iar el ne putea duce într-un marş forţat prin teritoriul tribului Pemon. Elysium dăinuia de milenii; azi, mâine, va fi tot acolo. Însă karghanul părea grăbit să ajungă la destinaţie, să scape de noi – sau amândouă. Nici eu nu voiam să îi suport prezenţa vreun minut în plus. Doar că… Acum trei săptămâni Ewan era într-o cuvă, hrănit de caracatiţa tuburilor de plastic. Astăzi căra un rucsac uriaş, ţinând pasul cu karghanul. Skylar nu îşi luase decât un bidon cu apă şi maceta cu care croia o potecă prin junglă, la fel de neobosit ca o secerătoare mecanică.
În prima zi am mers până la apus şi jumătate din noapte. Karghanul vedea prin întuneric? Când s-a oprit, am făcut la fel. Ewan a aprins un foc, eu am deschis nişte conserve, Skylar… a dispărut între desişuri, întorcându-se cu un şarpe. L-a jupuit, dar nu l-a pus la fript şi îl mâncase deja când am adormit.
A doua zi am început urcuşul spre Sălaşul Zeilor. În vis, am fi ajuns repede la destinaţie, cu dirijabilul lui Ewan. În realitate, nu existau poteci sau marcaje spre oraşul dintre nori. Iar cum singura hartă era în capul lui Ewan, Skylar l-a lăsat să o ia înainte.
Avansam mai încet şi, după câteva ore, am făcut schimb de locuri. Ewan îmi spunea pe unde să o iau, eu tăiam în dreapta şi-n stânga, cu lovituri scurte, ce retezau tulpini, ramuri, frunze. Gândul că Skylar mă vedea cu o macetă în mână mă ajuta să ignor durerea din braţele amorţite.
„Ajunge, Lorena. Karghanul a început să scoată fum pe nări.“
Ewan mi-a luat maceta, dar nu părea îngrijorat, mai degrabă îl amuza jocul meu cu sensibilul frate al Daenei. Iar Skylar… Nu trebuia să mă uit în spate ca să îi simt arsura privirii. Apoi a început, din senin, să plouă. Asta l-a răcorit? Nu credeam şi, sincer, nu îmi păsa.
Eu şi Skylar aveam o poliţă în alb. Şi totuşi acceptase să vin în expediţie, poate cu gândul să termine ce începuse în Alaska. Cât timp karghanul avea nevoie de noi, eram în siguranţă. Dar mai devreme sau mai târziu o să ajungem la capătul călătoriei. Ewan credea că îl poate controla pe karghan sau că, împreună, îl puteam răpune?
Cu Daena îmi reuşise numai fiindcă, în momentul acela, devenise umană. Omorâse vreunul dintre noi un karghan în secolele din urmă? Russell Morgan se lăsase ucis, era limpede pentru toţi, până şi pentru Alix. Învinşii din Războiul Zeilor îşi păstraseră spiritul combativ, cultivându-şi determinarea. Noi, învingătorii de odinioară ne complăcuserăm în rolul de Protectori, scăldându-ne în apa călduţă a gloriei trecute. Liam Wallace fusese ultimul războinic al Celor Vechi. Ceilalţi eram… Keegan ne-ar fi numit civili; Raven slabi, nevolnici. Orbiţi de menirea noastră, uitasem că apele istoriei spală deopotrivă înfrângeri şi victorii.
Apa – un timp al lumii minerale, ce transformă piatra în putregai şi seve, devorând jungla ca să o facă să renască. Din pământ, din trunchiuri, ieşeau aburi năzuind spre zdrenţele norilor ce coborâseră atât de jos încât ramurile îi sfârtecau, golindu-i peste capetele noastre. Ploaia şi sudoarea evaporată a pădurii se amestecaseră, topindu-se într-o ceaţă deasă. Mergeam după Ewan, orbeşte, chemată de plesnetele macetei. Pe Skylar nu-l vedeam, nu îl auzeam, însă ştiam că vine după mine, sigur ca moartea. Mă simţeam – pentru a câta oară? – într-o stare de neputinţă înnebunitoare. Aş fi vrut să am darul lui Calder, să pot privi în viitor, să ştiu măcar dacă aveam vreunul sau Elysium era capătul drumului pentru noi, pentru karghan.
Ploaia se rărise; la fel, copacii, până ce am zărit un vitraliu albastru: cerul. Într-o clipă eram în pântecele jilav al junglei, într-alta sub soarele orbitor al amiezii. Ieşisem deasupra mării de ceaţă din care se iveau, în stânga, două insule-munţi: Roraima şi Kukenan. Noi eram pe a treia şi cea mai înaltă carenă de piatră: Sălaşul Zeilor.
Ewan a înfipt maceta cu vârful în pământ, lăsând-o acolo. Devenise inutilă? Când am ajuns în dreptul ei lama încă vibra, diapazon mânjit cu sângele verde al junglei.
„Las-o. O găsim la întoarcere.“
Siguranţa lui Ewan nu izbutea să mă convingă şi am întors fără voie capul: Skylar tocmai trecea pe lângă macetă. S-a uitat la armă, la mine, apoi mi-a zâmbit. Rece, ca o promisiune sumbră. Skylar nu credea că ne vom întoarce din Elysium: el, fiindcă avea alte planuri, noi…
Nu îi citisem gândurile – cum aş fi putut?! Şi totuşi, cumva, mă acordasem pe frecvenţa lui Skylar, care radia furie, ură. Şi o certitudine: după excursia în Elysium, eu şi Ewan vom fi o problemă rezolvată. Dar nu de el – deşi nu avea reţineri să îşi calce cuvântul, în picioare ori cu buldozerul. Va avea grijă de noi locul, credea fratele Daenei. Nu putea ajunge singur în oraşul viracocha, însă aflase despre el o mulţime de lucruri. Cum? Nu le găsise în vreun manuscris străvechi, nici nu le ştia de la Morgan ori de la cineva în viaţă, eram sigură de asta. Skylar descoperise un releu cu lumea de dincolo? Un karghan cu capacităţi medianice? Ciudat, dar nu imposibil.
Urcuşul devenise abrupt şi efortul mi-a tăiat o clipă răsuflarea – ori poate gândul cel nou, ameţitor ca o privire aruncată în prăpastie. Skylar nu era la prima încercare de a lua legătura cu Daena!
Evident, înainte dăduse greş; altfel n-am fi fost acum, aici. Aşa-i în viaţă – mai pierzi, mai câştigi. Nimănui nu îi plac eşecurile, iar Skylar avusese parte de destule în ultimele luni. Rămăsese fără Daena, Omul-cerb îi trântise în nas Poarta Stelară, din proiectele Neanderthal şi Columbus s-a ales praful, iar capodopera lui genetică, Bestia-alpha, a ajuns câine de pază la răscrucea lumilor.
Skylar era un sac de box rezistent, încasa lovitură după lovitură ca pe nişte pişcături de ţânţari. Nici una nu izbutise să îl clatine, să îl oprească din drum. Cu o excepţie: moartea Daenei. Asta îl duruse. Atât de mult încât a hotărât să stingă lumina pentru el, pentru întreaga lume! Un Armageddon în loc de rug funerar – Daena, sunt sigură, ar fi apreciat gestul.
Pe măsură ce urcam, serpentinele deveneau tot mai strânse, şerpuind pe versantul sudic, spre platoul ca un pisc retezat. Poteca în schimb, se lărgise; doi oameni puteau păşi alături, fără să îşi frece coatele.
Doi oameni sau… eu şi karghanul.
Am încetinit ritmul, ignorând privirea lui Skylar, înfiptă ca o suliţă între omoplaţii mei, până ce am ajuns la stânga sa – partea care nu era spre prăpastie. O vreme am mers în tăcere, asediindu-ne tentativ fortăreţele minţilor. Impenetrabile, amândouă; cei câţiva bolovani azvârliţi din catapulte-gânduri nu au izbutit să ciobească vreun zid.
Am lansat atunci o săgeată-întrebare:
− J.F.Skylar… Ce înseamnă?
Când văzusem semnătura pe actul de donaţie către Niall, iniţialele au fost ultimul lucru care să îmi dea dureri de cap. Între timp însă, începusem să le consider aşa cum erau: ciudate.
Mi-a aruncat o privire-scut, piezişă, circumspectă.
− Are vreo importanţă?
Avea. Erau unul dintre acele mărunţişuri care pot deveni esenţiale, aşa cum un fir de pulbere nimerit într-o rotiţă de ceasornic opreşte întregul angrenaj. Am plusat la nimereală, ca într-o partidă de pocher jucată cu ochii închişi.
− John Fitzgerald?
Insistenţa mea, în loc să îl irite, l-a făcut să capete o expresie nostalgică.
− J.F.Kennedy a fost unul dintre preferaţii mei. Dallas, 22 noiembrie 1963. Era după, sau înainte de amiază? Nu mai sunt sigur. Moartea ta însă, îţi promit să o ţin minte, să o tezaurizez în toate glorioasele detalii.
Acum era momentul! Îşi dorea cu atâta disperată intensitate să mă ucidă încât, pentru o frântură de clipă, am izbutit să îi arunc o privire în cazemata gândurilor. Skylar minţea! Nu el fusese lunetistul din Texas, a cărui identitate îi obseda, de o jumătate de secol, pe toţi vânătorii de conspiraţii. O’Neil ar fi fost uluit să afle adevărul! Şi eu eram şocată, deşi din cu totul alt motiv. J şi F nu reprezentau iniţiale, ci cuvinte în dialectul chakhar din Mongolia interioară. Jaghas însemna „parte din“, iar Fakhdu era, într-un concept mai larg, termenul pentru „frate, soţ, cuplu inseparabil“. Ewan inuise bine! Pentru a o găsi pe Daena, reîntregindu-se pe sine, Skylar ar fi fost gata să…
− Popas, deja?
Skylar şi-a arcuit sprâncenele, interogativ. Cauza nemulţumirii lui, Ewan, nu i-a dat nici o atenţie. Îşi lăsase jos rucsacul şi, cu braţele încrucişate, privea într-un punct aflat în afara unghiului nostru vizual.
Când am trecut de cotitura potecii, am văzut la ce se uita: poteca se înfundase şi, de pe peretele stâncos din faţă, se revărsa o cascadă − nu o Niagară, dar nici un şuvoi timid. Iar torentele căzând de la zece metri înălţime… o făceau în linişte. Nu se auzea măcar un susur, un şipot. Surzisem? Chiar atunci, ţipătul unui condor a zgâriat văzduhul − nu auzul meu era problema. Pasărea plana în înalturi şi, urmărindu-i zborul am clipit, orbită de soarele ce incendia bolta, suspendat peste platoul Roraima, la vest de Kukenan. La vest?! Asta nu putea să însemne decât un lucru: oraşul dintre nori era de cealaltă parte a muntelui, în linie dreaptă faţă de locul unde ne aflam. Skylar s-a uitat gânditor la călăuza noastră, apoi a tras concluzia:
− Elysium, uşa din spate.
Dincolo de bariera lichidă începea un tunel ce sfredelea muntele, singura cale de acces spre Sălăşul Zeilor, săpată într-o vreme când cerul aparţinea doar păsărilor. În loc să aprecieze ingeniozitatea camuflajului, Skylar se dovedea într-o dispoziţie critică.
− S-a stricat sonorul! Treabă de mântuială.
Ewan nu a luat-o ca pe un afront personal, deşi era de-un neam cu constructorii viracochas.
− Adevărat. Nu se compară cu tehnologia lui Russell.
Nu spusese karghană, iar fratele Daenei şi-a înghiţit ce îi stătea pe limbă. Ştiam cu toţii cum se terminase partida de ping-pong între decodorul său şi câmpul magnetic al lui Morgan! După ce râcâise pojghiţa de pe frustrările karghanului, Ewan răscolea acum prin rucsac. A scos trei lanterne, le-a verificat bateriile şi, înainte să le împartă, ne-a prevenit:
− Îndreptaţi fascicolele în jos sau către pereţii tunelului, niciodată spre tavan.
Asta l-a făcut curios pe Skylar.
− Deranjăm liliecii?
În loc de răspuns, Ewan a intrat în cascada care s-a închis în spatele lui ca o diafragmă lichidă. Dar nu era apă – aveam să constat o clipă mai târziu, când am trecut dincolo fără să mă atingă vreun strop. Am aprins lanterna, luându-mă după licuriciul de lumină al lui Ewan, ce sălta când pe podeaua sticloasă, când pe unul dintre pereţii de obsidian ce întorceau reflexe albastre sau verzi. Tunelul era foarte înalt şi mi-am stăpânit pornirea de a îndrepta lanterna în sus. Surprinzător, karghanul a ascultat şi el avertismentul lui Ewan. Ce putea fi acolo? O colonie de creaturi de mărimea unui şobolan, atârnând de tavan, învelite în aripile membranoase… sau altceva?
Ewan mergea repede, eliberat de povara rucsacului lăsat la intrare şi am făcut la fel. Nu venisem ca să admirăm realizările viracochas sau să vânăm creaturi stranii. Îl adusesem pe karghan, ca pe un colet ce trebuia livrat la destinaţie. Intram, scăpam de Skylar şi ne întorceam pe acelaşi drum, amânând vizitarea obiectivelor turistice pe altădată.
O mie de paşi mai târziu, licuricii lanternelor nu mai atingeau pereţii, întunericul se subţia, alungat de strălucirea unor globuri sidefii, plutind de-a lungul galeriei, iar un curent proaspăt risipise izul de sulf şi salpetru din aer.
Ewan s-a răsucit spre karghan.
− Mai departe, te descurci singur.
Era momentul să ne luăm rămas-bun, însă lui Skylar nu-i venea să se despartă de noi. Călătoriile îi unesc pe oameni, sau aşa se spune. Doar că nu eram oameni; nici nu ne omoram după efuziuni.
− Eşti în Elysium, J.K. Ţine-o tot înainte, până ieşi din munte la o terasă cu statui, fântâni, copaci înfloriţi şi o vedere panoramică spre Venezuela. Ce ţi-ai mai putea dori? l-am încurajat.
În loc să stingă lanterna cum făcusem eu, a rupt-o ca pe un băţ de chibrit. Gestul avea o dublă semnificaţie: n-avea de gând să plece de acolo, idee cu care eram perfect de acord; dar nici nu terminase cu noi, ceea ce nu îmi convenea deloc.
M-a ignorat, uitându-se în ochii lui Ewan:
− O sală cupolă, cu o pulbere cenuşie pe jos şi pereţi acoperiţi cu rafturi. Ştii despre ce vorbesc, nu?
Ewan şi Russell Morgan petrecuseseră câteva săptămâni în oraşul dintre nori, jucându-se de-a exploratorii. Elysium nu era Rio de Janeiro, dar nici un sat din pampas. Avea sute de încăperi, săli, tuneluri, pasaje, întretăieri de galerii, un labirint în care te puteai rătăci cu uşurinţă. Skylar s-ar fi descurcat până la urmă, ajungând la capătul căutărilor sale – dacă nu murea între timp de foame ori de bătrâneţe.
Ewan a hotărât altfel.
− Sala Papirusurilor?
Pe chipul karghanului a apărut o expresie nouă, cu totul neaşteptată la el: fericire? O clipă, una singură, l-am compătimit. După care mi-am adus aminte din cauza cui eram acolo.
− Eşti sigur că asta cauţi?
S-a uitat la mine, întrebându-se dacă merita osteneala să-mi răspundă.
− Nu sunt sigur de nimic. Când o să văd, o să ştiu.
Ewan a dat din cap, de parcă totul ar fi fost limpede precum cristalul. Ori Morgan îi împărtăşise un secret numai al lor, ori voia să scape de Skylar în singurul mod cu putinţă: cântându-i în strună, indiferent cât de dement suna refrenul. În Elysium se aflau probabil destule încăperi circulare, trebuia doar să găsim una pe placul karghanului.
Nu era chiar atât de simplu – aveam să constat curând. Chiar dacă oraşul umpluse pântecul unui munte, fiecare spaţiu rămânea preţios, cu o utilitate anume. Dădeam numai peste încăperi cât nişte chilii, ale căror pereţi se îmbinau într-o structură alveolară, un metropolis-fagure unde comunitatea viracochas trăise secole ori, poate, milenii.
După care, într-o bună zi, plecaseră toţi, lăsându-şi oraşul pustiu. Plecaseră era cuvântul potrivit. Nu fusese o transcendere spirituală, ci o dispariţie fizică. N-am găsit nicăieri catacombe, cripte, urne, racle, nimic legat de ritualuri funerare. Iar tot ce era os, lemn, fibră, substanţă organică se topise în creuzetul acid al timpului. Rămăsese piatra, metalul. Dacă Raven ar fi fost cu noi, ne putea spune istoria ceainicelor de aramă, a cupelor din onix. Materia moartă îşi amintea de cei care fuseseră cândva vii, ai căror paşi răsunaseră pe dale, ale căror glasuri treziseră ecouri sub bolţile-ogive.
Era tăcere acum în Elysium. Şi pustiu, dezolare. O senzaţie de absenţă care îmi cădea greu la stomac, ca o cină târzie şi prea îmbelşugată. Aşa mă simţisem în necropola karghană de sub cimitirul Ressurection. Oraşul dintre nori era tot un mormânt colectiv, un monument al liniştii şi încremenirii eterne.
Skylar trebuia să fie nebun să creadă că va da de urma dispăruţilor viracochas. Aici nu mai rămăsese nimic – pentru nimeni. Doar o cochilie goală prin care rătăceam la întâmplare, încercând să îl păcălim pe karghan sau pe noi înşine.
Şi-atunci, după un şir de încăperi cât nişte garsoniere din Moscova în perioada comunistă, am dat peste Sala Papirusurilor. Nu mă aşteptam nici să o găsim, nici să fie… grandioasă. Zeci de globuri luminoase pluteau sub o cupolă cât a Domului din Milano, asemeni unor constelaţii privite prin luneta unui telescop. Dar nu ne aflam într-un planetarium, ci într-o bibliotecă; timpul măcinase sulurile de pergament de pe rafturi, le prefăcuse în pulberea unde lăsam urme stinghere, ca ale primilor astronauţi pe Lună.
Când karghanul a păşit spre mijlocul sălii am vrut să îl urmez, însă Ewan m-a prins de mână. Am rămas lângă intrare, uitându-mă la Skylar care îngenunchease, a luat un pumn de praf de pe jos. Când şi-a desfăcut degetele, în loc să cadă ca nisipul într-o clepsidră, pulberea s-a răsucit în spirale, şarpe de fum prelingându-se spre pământ. Fratele Daenei urmărea fascinat fenomenul, de parcă ţinea în mână un bilet câştigător la loteria lumilor.
Asta căutase? Nu trebuia să îl întreb, fiindcă… simţeam şi eu. Aveam o pornire contradictorie: de a fugi, şi-n acelaşi timp de a rămâne acolo pentru totdeauna. Încăperea aceea era diferită, nu doar de celelalte din Elysium, ci de oricare loc unde fusesem vreodată.
Deşi… unii oameni trecuseră printr-o experienţă similară. În 1864, în largul Oceanului Atlantic, un vapor comercial a întâlnit o navă plutind în derivă, cu toate pânzele întinse şi nimeni la bord. Marfa rămăsese întreagă în cală, nimic nu lipsea din cabine, iar în sala comună mâncarea nu apucase să se răcească în farfurii, de parcă echipajul se pregătea să ia cina. Cei care urcaseră pe corabia abandonată trăiseră un sentiment straniu, ceva între teroare şi extaz…
− Mergem?
Glasul lui Ewan m-a scos din transă, iar partea raţională a minţii mele a preluat controlul. Karghanul primise ce voia, noi eram liberi să ne întoarcem la ale noastre – aşa de simplu să se termine totul?
Simplu, suna bine! Avusesem parte de prea multe complicaţii în ultima vreme. Pornisem spre ieşire, când Skylar şi-a adus aminte că nu îşi luase rămas-bun:
− Lorena! Ne vedem în următorul coşmar.
„Nu şi dacă te zăresc eu prima.“
Îmi auzise gândul, fiindcă a zâmbit într-un fel care altădată mi-ar fi dat fiori reci. Dar se sfârşise, ştiam. Chiar dacă s-ar răzgândi şi ar hotărî să îşi anuleze biletul pentru eternitate, Elysium nu l-ar mai lăsa să plece.
Afară, l-am ajuns din urmă pe Ewan şi am mers printr-o succesiune de încăperi identice, însă el ar fi găsit drumul prin labirintul-fagure cu ochii închişi. Fusese în oraşul dintre nori o dată în realitate, cu Russell Morgan, apoi de sute de ori într-un loc recreat din amintiri – copia unui original ce suferise, cu siguranţă, schimbări în două secole. De asta ne oprisem? Ewan s-a uitat împrejur, apoi la mine, întrebându-se cum să îmi dea vestea cea proastă. L-am ajutat, deşi îmi tremura glasul.
− Ne-am rătăcit?
− Nu. Dar o să dormim aici. Tunelul spre cascadă e plin de darqi. Ziua sunt letargici, însă odată cu lăsarea întunericului devin foarte activi.
Ce putea fi mai rău, să petrecem o noapte acolo sau să ne întâlnim cu nişte lilieci-gigant? Ewan ştia despre ei de la Morgan, care le dăduse şi numele. Darqii, credea karghanul, erau un accident genetic, urmare a experimentului viracocha. Momentul ascenderii fusese ca o explozie cu epicentrul în Sala Papirusurilor, trimiţând unde seismice împrejur. Lilieci, şopârle, păianjeni − tot ce avea viaţă în pântecul muntelui − suferiseră mutaţii. Liliecii au devenit nemuritori, iar în timp au crescut cât nişte dogi danezi. Din fericire erau sterili, altfel s-ar fi înmulţit şi citeam astăzi în National Geographic despre un stol de câini-vampiri care fac ravagii noaptea în jungla de pe teritoriul tribului Pemon.
− Dacă sunt la vânătoare…
Ewan nu m-a lăsat să îmi fac iluzii:
− Nu pleacă niciodată toţi după pradă, nici în fiecare noapte. Metabolismul lor a încetinit în ultimele secole. Au din ce în ce mai puţină nevoie de hrană, dar încă au. Crede-mă, e mai bine să aşteptăm răsăritul.
Am înclinat capul într-un gest de capitulare, ştiind că o să rămână treaz până în zori. Dormise destul, spunea. Pentru Ewan, somnul căpătase un iz de nefiinţă. Îi părea o mlastină mereu flămândă, gata să îl tragă într-un străfund plin de năluciri pe care, prea multă vreme, le luase drept realitate.
Se culcase pe o lespede şi m-am lungit alături, cu capul pe pieptul lui, ascultându-i bătăile inimii, răsuflarea. O noapte în Hotel Elysium – până la urmă, de ce nu? Deşi, lipseau cearşafurile, păturile, prosoapele, poate fiindcă eram singurii clienţi.
Globul auriu suspendat sub tavan ţinea departe umbrele şi orice s-ar fi putut ascunde în ele. Am clipit, alungând nălucirea unei şopârle de mărimea unei pisici, a unui păianjen cât o nucă de cocos – dar îmi era tot mai greu să ţin pleoapele ridicate şi, fără să ştiu cum, am lunecat într-o toropeală adâncă.
Când am deschis ochii, eram singură.
− Ewan?!
Mi-a răspuns doar tăcerea. M-am uitat la ceas: dormisem cinci ore! Dintr-o zvâcnire de panică am fost în picioare, iar globul plutitor şi-a dublat strălucirea; răspundea la sunete, mişcări. Unde plecase Ewan? Nu auzea sau nu voia să-mi răspundă?
Acum două secole, Raven se trezise noaptea, în Tibet, cu o certitudine terifiantă: fratele ei nu mai era în lumea oamenilor. Gândul mi-a venit ca o ameţeală. Dar ce putea să se întâmple aici, acum? Nu eram decât noi doi şi…
Karghanul!
Skylar venise în speranţa unei imposibile întâlniri cu Daena sau… ca să îmi arate cum e să pierzi totul? De parcă n-aş fi ştiut!
„Ewan!“
Mi-am ţinut răsuflarea în cele mai lungi secunde din viaţa mea. Apoi l-am simţit: doar umbra unei prezenţe, de parcă între mine şi el cineva clădise un zid din blocuri de beton ce se înălţa, se îngroşa mereu, ameninţând să devină impenetrabil.
În Elysium nu găsisem praf decât în Sala Papirusurilor; îl luasem pe tălpile bocancilor, aducându-l până aici, de unde urmele lui Ewan porneau înapoi. Doar ale lui?!
Şi-acum, ale mele. Am trecut prin şirul încăperilor identice, pe sub globurile pulsând ca nişte stele-borne, printre pereţii unde siluete de umbră încercau să mi-o ia înainte. Dincolo de ultimul pasaj, sala cât o catedrală avea toate luminile aprinse, pregătită parcă să mă primească.
Doar sala. Nici Skylar, nici Ewan nu s-au clintit auzindu-mi paşii. Au rămas imobili, faţă în faţă, aşa cum stătuseră cândva Aidan şi Daena, înainte să înceapă duelul avatarurilor.
Sub tavanul boltit se înfruntau însă numai lumini şi umbre.
Atunci am avut o primă revelaţie: Skylar nu se mişcase de acolo. Stătea exact unde îl lăsasem, iar trupul îi căpătase rigiditatea unei statui.
Când priveşti mult timp abisul în ochi, într-o zi o să te privească la rândul lui. Şi, poate, te va chema în staţia de metrou Elysium, unde oprea un tren special spre… ce? Nemurire şi nonexistenţă încep cu aceeaşi literă, deşi sunt destinaţii opuse. Când jucaseră la loteria vizelor pentru eternitate, viracochas au tras lozul câştigător sau pe celălalt?!
Nu eram deloc curioasă să aflu. Morgan şi Ewan declinaseră şi ei invitaţia atunci. Însă după somnul cel lung, Ewan devenise vulnerabil. Iar Skylar ştia dinainte ce şi cum va fi. Karghanul încremenise cu pumnii strânşi, spatele drept şi genunchii îndoiţi, ca înaintea unui exerciţiu de meditaţie. Un rigor mortis care îl făcea să semene cu războinicii de teracotă din mormântul împăratului chinez Quin Shihung-di. Dacă îi dădeam brânci, se făcea fărâme ca o ulcea de lut? Puţin probabil − pulberea groasă de pe podea i-ar fi amortizat căderea, ciobindu-i cel mult vârful nasului. Şi am avut a doua revelaţie: încăperea aceea nu era decât o imensă urnă funerară!
Când se aruncaseră într-un salt mortal peste genune, fără plasă de protecţie, viracochas au renunţat la trupuri din necesitate, ori într-un gest de supremă inconştienţă? Căci, spre deosebire de Pasărea Phoenix, ei nu aveau să renască din propria cenuşă. Oriunde au plecat, duşi au fost!
Şi acum?
Într-o situaţie disperată, primul impuls este de obicei greşit. Ignoră-l, spunea Liam. La mine, pornirea firească a fost să îl apuc pe Ewan de umeri, să-l scutur, să-l smulg din amorţire. N-am făcut-o. Reflexul de a gândi întâi şi a acţiona pe urmă mă scosese din destule situaţii aparent fără ieşire.
Ewan era… scindat. Dacă îl trezeam, l-aş fi ucis. Trupul îi era în Sala Papirusurilor, însă mintea, spiritul, conştiinţa – trinitatea pe care oamenii o numesc suflet − traversa fluviul Styxului şi orice aş fi făcut, nu reuşeam decât să găuresc barca. N-ar fi ajuns nici pe malul celălalt, nici nu se putea întoarce aici.
Nu singur.
Mi-am trecut degetele peste conturul obrazului său, ferindu-mă să-l ating. Apoi, i-am zâmbit.
− Împreună?
Ştiam că nu mă vede, nu mă aude. Cumva însă, gândul meu avea să-l însoţească în drum.
Aşteaptă-mă, Ewan.
Am făcut un pas înapoi, încremenind cu mâinile pe lângă trup, apoi am început să respir tot mai rar, până ce inima şi-a schimbat ritmul, îmi zvâcnea în piept cu încetinitorul, ca tija unui metronom ce se scufunda în ocean, adânc, tot mai adânc…
Continuare: Elysium XIX.
