6.
Succesul cel mai important al DARPA din Statele Unite a fost împletirea proiectelor sale civile cu cele având și aplicații militare, iar această direcție a fost stabilită încă din 1958, anul înființării agenției tehnologice a Departamentului de Stat pentru Apărare. Coordonarea și modul în care aplica toate noile descoperiri tehnice au făcut ca chinezii să piardă lupta pentru dezvoltarea unui model DARPA propriu: le lipsea o instituție cu capacitățile manageriale de a unifica zona aplicațiilor civile cu cele militare. În 2014, au înțeles asta și s-au retras spre a-și linge rănile și a aplica lecția învățată în această competiție.
În China, la începutul anilor 2000, a apărut Comisia pentru Știință, Tehnologie și Industrie a Ministerului Apărării de la Beijing, cunoscută drept junweikejiwei, care răspunde direct în fața președintelui țării și nimănui altcuiva. În lumea celor „care nu cuvântă”, agenția chineză era cunoscută după acronimul CONTIND, fiind controlată de Comisia Militară Centrală a Partidului Comunist. Agenția a fost înființată de Liu Guozhi, membru al Academiei de Științe de la Beijing și expert în fizica microundelor, fost conducător al bazei nucleare chineze Malan, din Xinjiang, fiind de fapt controlată de atotputernicul președinte Xi Jinping.
În anii Războiului Rece, pe vremea URSS, sovieticii aveau în ambasade ofițeri din KGB și din serviciul de informații militare, GRU sau SVR, spionajul și contra-spionajul militar, rezidențe obligatorii în reprezentanțele diplomatice ale Moscovei. Aproximativ 20% dintre diplomații sovietici desfășurau activități pe linie informativă. În cazul Chinei, aceste rezidențe erau prezente în număr foarte mare în orice ambasadă. Serviciile militare și civile se dublau și se supravegheau reciproc, spionând în același timp țara-gazdă, prin orice mijloace posibile, iar numărul agenților era cel puțin triplu față de cel al agenților Moscovei în timpul URSS-ului. Pe lângă acestea, mai există și serviciul de informații al Partidului Comunist Chinez, Zhongban Diaoyanshi, care funcționează pe lângă structura globală a Ministerului Securității Statului din Beijing, al cărui comandament central se află în apropierea Palatului de Vară al vechilor împărați chinezi, în complexul de clădiri Yidongyuan. Așa că nu era de mirare că nici la baza lunară din Mare Humoris, oamenii din CONTIND nu erau de capul lor. Răspundeau înaintea tovarășului Li Jengsan, ofițerul din MSS, cu toții fiind supravegheați cu mare atenție de un alt tovarăș, trimis al Zhongban Diaoyanshi, Weng Giao, ochiul scotocitor și niciodată închis al Partidului, precum Argus.
Tovarășul Weng Giao își face toaleta de dimineață în apartamentul său din baza subterană din Mare Humoris, întinsă aproape cât diametrul craterului Doppelmeyer, sub care fusese săpată. O felie din subsolul craterului este ocupată de baza ESA, agenția spațială europeană, cu care China colabora, furându-i toate informațiile confidențiale. Europenii împărțeau cu tovarășii chinezi și cosmodromul bazei pe baza unor acorduri semnate cu Beijingul. În mod normal, europenii ar fi fost aliații Americii și pe Lună, însă schimbările strategice și politice de la Washington, după venirea lui Trump la putere, nu mai făceau posibilă o astfel de alianță. Statele Unite deveniseră imprevizibile politic și militar, mai favorabile Rusiei imperialiste decât vechilor aliați din Lumea Veche.
Dușul frugal durează 3 minute. Weng Giao iese din baie cu un prosop în jurul șoldurilor, pășind în sufrageria mobilată minimalist. Unul dintre pereți era setat pe o priveliște animată a Beijingului, iarna, văzută dintr-una din clădirile din cartierul Chaoyang. Dădea spre parcul de pe malul lacului Xi. Ningea în rafale și pe tovarășul Weng asta-l liniștea. Uneori, fulgii de zăpadă păreau că se lipesc o clipă de geam, oferindu-și privirii structura geometrică perfectă, dacă te uitai cu lupa. Așa erau și fulgii de zăpadă pe Pământ, desene ale iernii. Când catadicseai să le iei în seamă.
Se așază pe canapeaua confortabilă. De fapt, se lasă să cadă cu încetinitorul, ajutat de gravitația redusă și are timp să-și desfacă prosopul încă din aer, lăsându-l să plutească spre pernele moi, unde ajunge și el ca într-o cădere în valuri sau pe nisipul fierbinte al deșertului Gobi, la marginea căruia trăise el ani de zile. Weng Giao rămâne gol pușcă, întins ca un pistil rotofei al unei flori albastre, pe ale cărei petale exotice apărea atenționarea: „Nu furați prosoapele, tovarăși!”. Scrisă în mandarină și cantoneză. Își privește propriul său „pistil” cum se ridică încet într-o erecție tot mai viguroasă. Îndreaptă privirea spre Beijingul iernatic, care se lăfăia pe întregul perete și comandă:
– Ràng wô men kāi shĭ!1
Implantul din neurocortexul tovarășului Weng Giao, conectat la toate dispozitivele active din jurul său, schimbă întreaga ambianță de sufragerie dintr-un apartament Standard Plus de la baza din Mare Humoris, într-un alcov oriental foarte bogat mobilat. Încărcat cu programul Passthrough (furat din Questul celor de la vechea companie de realitate virtuală, Meta), implantul îi permitea să modifice după cum poftea imaginea ambientală, dar să și interacționeze cu spațiul real și să încarce modele după cum dorea. Iar Weng Giao își dorea acum un răsfăț erotic, așa cum îi putea oferi cadrul din O mie și una de nopți. Puteai explora întreaga expresie grafică ca pe mediul natural, obișnuit, al simțurilor utilizatorului și prin extensia Complete Touch și n-aveai nevoie de controllere și senzori haptici. Era suficient să atingi cu mâna aparițiile virtuale pentru ca simțurile tale să facă restul.
Iar tovarășul Weng se ambala pentru o ședință de masturbare matinală când fotomodelul ales de el i se înfățișează lângă canapea, venind din neant, ca un djin, toată numai un zâmbet, gata să-i îndeplinească orice dorință, nelimitat, nu doar trei. Reprezentantul partidului pe lângă serviciile secrete zâmbește la rândul lui.
– Hai, suge-mi-o! îi spune el.
Zâmbetul frumoasei Aisha se întinde aproape imperceptibil spre sugestia unui rânjet batjocoritor.
– Doar în visele tale, burtosule! și se apleacă ușor, de parcă s-ar fi pregătit să urmeze comanda tovarășului Weng, al cărui mădular se întărise și mai mult.
Pe fața acestuia coboară lent broboane de transpirație și se adună în cutele de pe frunte ca apa din șanțurile de apărare din jurul vechilor castele medievale.
– Cum ai spus? îngaimă el cu glasul aproape pierit de furie.
În acel moment, degetele ei îi cuprind mădularul avântat în sus, susținut nu atât de vigoarea lui bărbătească, cât de această foarte convenabilă gravitație redusă, și încep să-l frece încet.
– Mai bine-ți fac acum o labă, îi propune Aisha cu zâmbetul pe buze, iar el dă încet din cap.
Închide ochii și simte cum degetele ei fierbinți îi cuprind mădularul mai cu nădejde, începând frecarea de-a lungul lui, într-un ritm tot mai alert. Pentru Weng Giao era scenariul 22, valabil în fiecare miercuri. Se înfiora de plăcere deja, încordându-și mușchii picioarelor și fesierii. Și, tot conform scenariului, mâna lui se întinde peste măsuța vopsită în lac trandafiriu, plasată în spațiul virtual, încleștându-se pe mânerul acoperit cu inelele unui șiret din piele al unui bici scurt, cu nouă cozi plumbuite. Deschide ochii și începe s-o biciuiască pe Aisha, care țipă de durere, continuând însă să-l masturbeze cu nădejde. Este, bineînțeles, și aceasta doar o aplicație VR, foarte eficientă când îți doreai partide sado-maso. Lui Weng Giao îi place la nebunie vederea sângelui pe pielea sfâșiată în linii întretăiate. O biciuiește nemilos și în mijlocul țipetelor ei și excitarea-i crește până la momentul orgasmic dorit. Tovarășul se termină ejaculând câteva jeturi scurticele de spermă apoasă, care ajung încet pe prosopul albastru, chiar pe inscripția în mandarină „Nu furați prosoapele, tovarăși!” Oftează stins și se lasă să se prelingă pe pernele canapelei.
Întreaga poveste din O mie și una de nopți, cu Aisha cu tot, dispăruse într-o clipită, cât pleoapele-i coborâseră peste ochi, ridicându-se din nou. O mai vrea pe Aisha și o convoacă printr-un singur clic făcut cu lentilele sale VR. O vede acum aplecându-se spre mădularul său vlăguit și simte cum începe să-i facă un oral, săltând capul în sus și-n jos, provocând revenirea lui la vigoare. Aplica tehnica numită „în zig-zag”, preferată și de Joséphine de Beauharnais pe vremea când era consoarta lui Napoleon. Tocmai când ejaculează din nou, având impresia că o face în gura Aishei, fiind „mângâiat” de buzele și limba ei, aude un semnal de avertizare, care-i spune să deschidă imediat o conexiune securizată.
Sesiunea de masturbare virtuală dispare într-o clipită. Weng Giao își șterge mădularul cu un colț al prosopului. Clipește spre peretele cu suprafață activă și citește mesajul scurt, trimis prin rețeaua securizată. Pe deasupra, mesajul este codificat cuantic și nimeni în afară de el nu l-ar fi putut descifra. Orice interceptare sau tentativă de interceptare s-ar fi terminat cu distrugerea sa și securitatea ar fi știut de asta. Dincolo de informația brută, directă, mesajul conținea umbra unui ordin, iar Weng Giao nu primea ordine decât de la Beijing. Cine redactase mesajul local va avea de dat socoteală, își zice el ridicându-se și înșfăcând prosopul de pe canapea. Îl aruncă în containerul cu lenjerie murdară. Mai citește o dată mesajul și se duce în baie pentru un alt duș de trei minute.
PRIORITAR: Incident grav de securitate în craterul Weiss E. Întrunire imediată la sediul de operațiuni.
* * *
Tovarășul Li Chongwei cobora în fiecare dimineață cu liftul de la etajul 16 al unuia dintre cele cinci blocuri-turn din Parcul Haidian, din nord-vestul Beijingului, unde locuia, începându-și tacticos și fără nicio grabă ziua de lucru. Mergea pe aleile din parc, bucurându-se de oaza de verdeață unde aerul era ceva mai curat și respirabil, față de pâcla încărcată cu efluvii toxice ale poluării care învăluia capitala chineză în alte zone. Li Chongwei primise un penthouse în blocul din parc datorită gradului său: era comandantul Guoanbu, Ministerul Securității Statului, având rang de ministru. Ar fi putut să locuiască într-o reședință mult mai somptuoasă, însă nu-l interesa așa ceva. Acum se îndrepta spre sediul de operațiuni speciale al MSS, în vechea clădire a Biroului Meteorologic Haidian. Spre deosebire de sediul central al MSS, situat în Grădina de Vest, de lângă Orașul Interzis, locul unde domnise (formal) Pu Yi, ultimul împărat al Chinei, această clădire nu avea niciun marcaj deosebit. Era un edificiu insipid, anonim, pe un singur nivel, cu acoperișul înțesat de antene, însă fiind un birou meteorologic oricărui trecător i se părea normal să fie așa. Sediul central al MSS din Grădina de Vest se afla într-o clădire imensă, caracteristică arhitecturii staliniste din anii ’50, iar deasupra intrării monumentale a complexului trona emblema Partidului Comunist, sabia și scutul PCC, precum și tradiționala seceră și ciocanul, supradimensionate, vizibile pe orice drapel comunist, încrucișate peste imaginea palatului imperial. Sabia și scutul fuseseră „împrumutate” din emblema KGB-ului, fiind printre primele lucruri copiate de China, însă tovarășii de la Moscova nu protestaseră niciodată.
Dacă pentru mutarea sa în blocul-turn din mijlocul Parcului Haidian nu făcuse cine știe ce eforturi, pentru mutarea sediului secției pentru operațiuni speciale în clădirea Biroului Meteorologic necesitase tragerea unor sfori, pentru că de acest sediu se ocupa alt tovarăș de nădejde, dotat cu propriile sale pile și relații. Până la urmă, Li Chongwei obținuse ceea ce voia: sediul biroului meteo, astfel că nu mai trebuia să străbată o bună bucată din partea vestică a Beijingului pentru a ajunge la birou, chiar dacă avea la dispoziție o mașină de serviciu, o limuzină Mercedes blindată. Și, mai ales, nu voia ca secția să mai funcționeze în sediul central. Anumite lucruri nu trebuiau să se desfășoare sub ochii colegilor și subalternilor lui din Ministerul Securității.
La ordinul său, clădirea își păstrase chiar și firma originală, Biroul Meteorologic Haidian, dar nu prea mulți știau ce se petrecea înăuntru. Ca să nu atragă atenția, ofițerul de gardă purta uniforma portarului instituției civile. De fapt, era un militar din forțele de securitate. În clădire se afla un pluton întreg, bine înarmat. Li Chongwei se îndrepta spre sediu mergând acum pe trotuarul mărginit cu tei de pe limita parcului, inspirând cu nesaț aroma florilor, răspândită în aerul de iunie. Cu ceva timp în urmă, aflase că o companie de comunicații se pregătea să îngroape pe acest aliniament cabluri de fibră optică și toți teii urmau să fie tăiați, fiind înlocuiți cu copaci ornamentali, după terminarea lucrărilor. Li Chongwei intervenise imediat, făcând în așa fel încât la sediul firmei de cabluri să se abată un control necruțător, trimis chiar de Ministerul de Finanțe, iar șefii firmei ajunseseră într-un lagăr de muncă și reeducare pentru delapidare și constituirea de grup infracțional organizat. Proiectul de cablare a fost oprit, spre satisfacția sa, iar teii au rămas neatinși, mulțumindu-i prin parfumul florilor lor.
Îmbrăcat într-un sacou sport și blugi, tovarășul Li Chongwei, în vârstă de 45 de ani, aducea mai degrabă a antreprenor venit la Centrul de Expoziții Zhongguancun, din apropiere. Traversează strada în dreptul Muzeului Siguranței Publice și ajunge pe aleea dintre două clădiri, luând-o apoi la dreapta, printre copaci și trece de gardul viu fără să grăbească pasul. Se bucură de razele de soare și de spațiul verde din jur, pentru că știe că va rămâne multe ore în clădirea Biroului Meteorologic. Posibil să-și petreacă noaptea acolo. Aruncă o privire scurtă în sus, spre coaja de Lună vizibilă pe cer, dar nu pentru a o invoca pe Chang’e, zeița astrului nopții, căreia să-i ceară ajutorul în descifrarea unor evenimente care se petreceau chiar pe tărâmul ei, ci spre a trimite în gând o înjurătură spre incompetentul tovarăș Weng Giao, expediat de Partid la baza lunară chineză să informeze cadrele superioare ale Partidului despre ce se petrecea acolo. Și să ia măsurile cuvenite, să fie ochiul și chiar pumnul de fier al PCC dacă asta se cerea. Când colo, Weng Giao se apucase să se văicărească despre situația care-l depășea și nu mai știa cui să-i ceară ajutorul. Într-o mapă, tovarășul Li Chongwei deținea un teanc de fotografii de înaltă rezoluție cu trimisul Partidului pe Lună, în timp ce acesta se deda la diverse acte de auto-satisfacere sexuală în camera sa din baza de sub craterul Doppelmeyer, în compania unor modele virtuale, de asemenea descifrate de tehnica specializată din sistemul de supraveghere instalat discret la ordinele comandantului MSS. „Ce căzătură!”, se gândește Li Chongwei, aruncând încă o ocheadă spre astrul nopții, desenat cu timiditate pe azuriul zilei perfecte.
Ofițerul de serviciu de la intrarea în clădirea Biroului Meteorologic rostește în grabă un „Să trăiți!” de-abia șoptit când urcă treptele de la intrare, iar ușile automate se deschid înaintea lui. Omul securității nu avea voie să-l salute militărește, nici să facă vreun gest vizibil de recunoaștere a gradului superior din fața lui, pentru a nu atrage atenția, iar pocnitul din călcâie nu intra în protocolul militar chinez. Generalul Li Chongwei trece pe lângă el fără niciun gest care să arate că l-ar fi luat în seamă. Intră pe coridor și acolo se oprește într-un punct pentru scanarea biometrică de identificare și recunoaștere facială. O rază laser invizibilă îi citește configurația retinală și astfel i se permite accesul în interior și apoi pe coridorul din stânga, unde era sala de operații și comunicații speciale. Generalului i se spunea The Rain Man. Știa asta și se pare că o simțea ca pe o măgulire, pentru că nu s-a plâns niciodată de porecla dată. Era aproape ca un call-sign și pentru un „indicativ de zbor” primit de la colegi nu te puteai supăra și nici nu-l puteai schimba. Numai că înainte de a aduce ploaia, generalul aducea tunete și fulgere, iar cei trăsniți de mânia lui nu-și mai reveneau niciodată la normal. Conducea „armata umbrelor” și era temut de toți. Inclusiv de oamenii din Diaochabu, serviciul de informații al PCC, din care făcea parte și tovarășul cam nătărău, Weng Giao, incapabil să gestioneze situația în Mare Humoris. Oficial, Diaochabu era deasupra Ministerului Securității, însă Li Chongwei nu uita că sediul central al Diaochabu, din Grădina de Vest, fusese înconjurat și asediat în timpul Revoluției Culturale a lui Mao, în 1966, și aproape desființat pentru „colaborare cu o putere străină deviaționistă”, adică URSS. Asta nu se întâmplase și cu Guoanbu și episodul era din când în când reamintit în discuțiile din culise cu cei din Diaochabu, când trebuia să-i pui într-o situație stânjenitoare pe tovarăși. Pe canalele adecvate, va cere îndepărtarea lui Weng Giao, dar înainte de asta trebuia să monteze o mică reprezentație de discreditare profesională și de partid, ca într-un spectacol de umbre chinezești, când dușmanul nu se dovedește a fi cine credeai că este, ci acel mic șoricel ticălos, scos brusc în lumina reflectoarelor, sub care dispare orice umbră. Va fi adus cu picioarele pe pământ în modul cel mai rapid și brutal, fără niciun răgaz de acomodare cu gravitația apăsătoare din sferele înalte ale Partidului.
Generalul Rain Man intră în sala de operații și comunicații speciale, după ce se folosise de cartela de acces și trecuse de încă o verificare de securitate. În sala mare, tapetată cu display-uri imense pe toate suprafețele active, zumzăitul discuțiilor încetează când intră generalul Li Chongwei și cei așezați se ridică în picioare. Generalul le face semn să-și reia locurile, să-și continue lucrul. Se îndreaptă spre șeful de echipă, care era precum directorul de zbor de la centrul NASA de la Cape Canaveral, aruncând în treacăt o privire spre ecranul cel mai mare cu un stop-cadru a ceea ce pare a fi un rover lunar cu șase roți metalice. Recunoaște vehiculul, o dronă-spion. Despre asta vorbeau rapoartele primite de el până acum.
Se oprește la doi pași în fața lui Jang Liao-wu, locotenent-colonel, care-i urmărise privirea. Jang îl salută militărește. În interior se putea, mai ales că încăperea nu avea ferestre. Înainte ca secția de operațiuni speciale a Guoanbu să se mute aici, toate ferestrele sălii au fost zidite. Generalul dă din cap.
– Faceți-mi legătura cu neghiobul acela de Weng Giao, rostește în auzul tuturor.
Omul trimis pe Lună de Diaochabu trebuia discreditat imediat, spre a putea fi demolat pe îndelete, așa că niciun apelativ nu i se părea lui Li Chongwei prea dur sau nepotrivit. Faptul că generalul îi spusese „neghiob” îi face pe câțiva dintre cei din imediata apropiere să schimbe niște priviri întrebătoare. Vor povesti de asta în cercul lor de prieteni, chiar la cantina din Biroul Meteorologic, vorbind în șoaptă cu colegi din alte secții: „Știi cum i-a zis Rain Man lui Weng Giao? L-a făcut neghiob. Este clar pe făraș.” Toată lumea știa cum ajunsese tovarășul trimis de Partid pe Lună, și mai ales se știa cât este de incompetent. Rezista acolo pe poziții doar pentru că era susținut de doi dintre mandarinii din vârful conducerii Partidului Comunist. Nu se cunoșteau detalii despre cum și de ce-i erau cei doi atât de îndatorați.
Pe display apare imaginea lui Weng Giao, surprins să fie interpelat de comandantul Guoanbu, cu rang de ministru în nomenclatura oficială. Poartă un veston încheiat până la gât, de tip Mao, ținută care emană sobrietate și este un semn distinctiv al elitei de partid. Are o figură nedumerită și pentru toți este limpede că nu se aștepta să fie contactat generalul Li Chongwei. Nu-i ceruse ajutorul.
„Lăbarule!” se gândește generalul privindu-l în silă.
– Spune-mi, tovarășe Weng Giao, de ce ai nevoie ca să rezolvi problema apărută la voi? rostește Li Chongwei fără nicio introducere, ca și cum ar fi continuat o discuție.
– De la voi? face omul Diaochabu nedumerit. N-am nevoie de nimic! continuă el apăsat și vizibil agasat. Am cu mine oamenii din CONTIND și ne descurcăm de minune.
Generalul dă răbdător din cap. Știa despre el câteva lucruri, între care și faptul că-și implantase cipuri de conectică, specializate doar spre a-și satisface poftele carnale, în timp ce oamenii săi de pe teren, cărora aceste cipuri chiar le-ar fi fost foarte utile, puteau doar visa la așa ceva. Erau foarte sofisticate și foarte scumpe, însă individul le folosea la altceva. Era ca în vorba din popor: „Păcat de mărgăritar că-i la gât de măgar”.
– Nu ai cum să recuperezi dronele de pe fundul craterului Weiss decât dacă duci pe cineva acolo, dar înainte de trecerea unui satelit Lunar Orbiter deasupra zonei peste… două ore și ceva, adaugă el după o ezitare, cât să arunce o privire spre un display secundar, înainte ca prezența dronei și a celei de recuperare să fie depistate și fotografiate pe îndelete și să trimită americanii o echipă după ele, face generalul Li Chongwei. Sau rușii. Trebuia să fi pus deja lucrurile în mișcare, nu să te văicărești ca o babă. Cum a ajuns drona de cercetare acolo și cea de recuperare?
Tovarășul Weng Giao începe să transpire abundent. Își șterge fruntea cu mâneca vestonului Mao.
– Un convoi de camioane Dongfeng a trecut pe acolo, explică el, și drona de intervenție tehnică a fost trimisă de pe unul din camioane, să facă recuperarea dronei-spion.
– A plecat convoiul de acolo? Ce căuta în zona controlată de ruși și americani?
– Adusese mărfuri și a preluat echipamente pentru baza noastră. Acum este în drum spre Mare Humoris, adaugă el grăbit. Drona de reparații n-a reușit recuperarea și…
– A rămas și ea acolo, completează gânditor generalul. De ce? Nu există coincidențe, tovarășe Weng Giao. De ce este acum tot acolo?
Omul Diaochabului afișează o expresie tâmpă, de imbecil ajuns la butoane, dar incapabil să-și dea seama ce se întâmplă în jurul său, pe ce buton să apese pentru a rezolva criza. Dă din umeri.
– Nu știu, cred că s-a defectat.
– Și drona de recuperare s-a defectat, tovarășe Weng Giao? tună generalul. Cum ți-am zis deja, nu cred în coincidențe și-ar trebui să nu crezi nici tu! Este ceva dubios acolo. Trebuie cercetat mai pe îndelete, dar discret.
Generalului Li Chongwei îi vine greu să nu reverse asupra sărmanului idiot un puhoi de invective, dar știa că întreaga discuție este monitorizată de oamenii PCC, care îl vor raporta și mai sus, iar pe Weng Giao îl țineau încă în brațe mandarinii Partidului. Dar nu pentru multă vreme. Generalul oftează cu greu, prelung, aproape sfâșietor, de parcă s-ar găsi înaintea unei tragedii chinezești clasice, din dinastia Ming.
– Folosește-te de toate resursele posibile să scoți dronele de acolo. Ideal ar fi să pui o echipă din CONTIND într-un rover de mare capacitate și să-i trimiți acolo să le recupereze. Trebuia să faci asta acum cel puțin trei ore, tovarășe Weng Giao. Cine se află la bordul convoiului?
Omul Diaochabului își permite un zâmbet subțire. Generalul tocmai i-a arătat că nu știe că un camion Dongfeng, varianta lunară, nu are un habitaclu pentru echipaj, că sunt complet automatizate sau pot fi conduse prin teleprezență, ca și majoritatea tancurilor și blindatelor armatei chineze.
– Convoiul e condus prin teleprezență și cu ajutorul unei inteligențe artificiale, răspunde Weng Giao repede, ca să arate că era mai la curent cu detaliile tehnice decât comandantul Guoanbu.
– Deci, cine pilotează convoiul de camioane, cineva de la bază?
Tovarășul numit de Diaochab într-un post atât de important are fața scăldată în șiroaie de transpirație. Generalul crede că în jurul lui, pe podea, se făcuse o mică băltoacă.
– Este un șofer român, specializat în dirijarea convoaielor prin teleprezență.
Generalul nu schițează niciun gest, pe fața lui nu se întinde nicio expresie. Este perfect neutră și este extrem de greu să-ți dai seama la ce se gândește, însă Li Chongwei știe că se luase de ani de zile hotărârea de angajare de piloți occidentali de avioane supersonice, veterani din U.S. Air Force, Luftwaffe, Royal Air Force, chiar și ruși pentru a studia maniera de operare a acestora, pentru a o copia și a instrui inteligențele artificiale să-și însușească stilul lor de pilotaj, pentru ca, la un moment dat, aceste tehnici de pilotaj occidentale să fie folosite chiar împotriva țărilor respective. Se lucra prin intermediari și ofertele de salarizare însemnau sume imense, plătibile în contul veteranilor respectivi. Procedura se extinsese și la maniera de a face operațiuni pe Lună, prin teleprezență, așa că un șofer român de camioane Dongfeng nu era în niciun caz ceva neobișnuit. Când se finaliza procedura de copiere a stilului de operare, occidentalul respectiv era concediat fără nicio explicație și fără niciun fel de menajamente sau plăți compensatorii.
– Românul respectiv știe de ce s-a oprit convoiul acolo, ce se întâmplă în craterul Weiss? întreabă generalul.
Weng Giao se uită într-o parte, la cineva de la care pare că așteaptă o intervenție ajutătoare, însă în cadru nu apare nimeni și omul de la Diaochab spune pe un ton nesigur:
– Se pare că a primit o pauză de o oră. I s-a spus să se retragă din sistem și să-și ia o oră de pauză, așa că nu este la curent cu ce s-a întâmplat.
Generalul vede pe o hartă lunară afișată pe un display și estimarea de 5 ore și jumătate până la următoarea oprire, convoiul avându-l încă la controale pe român, până când acesta va fi schimbat de un alt șofer. Încă nu puteau lăsa inteligența artificială rezidentă să preia controlul total al camioanelor Dongfeng. Între craterul Weiss și craterul Doppelmeyer, sub care se întindea marea bază chineză, erau aproximativ 1250 de kilometri distanță, citește pe display. Un rover sau un transportor lunar pentru expediții, cu toate dotările necesare, putea parcurge distanța în minimum 62 de ore. Americanii puteau ajunge acolo în vreo 43 de ore și ceva, fiind cu baza lor la aproximativ 700 și ceva de kilometri distanță, iar un rover lunar de-al lor avea o viteză de cam 15-16 kilometri pe oră, maxim.
Li Chongwei clatină din cap, mutându-și privirea asupra feței transpirate a tovarășului de pe Lună. I se pare și mai dizgrațioasă. Parcă ar fi o bilă de popice, unsă cu grăsime. Trebuie să scape rapid de individ și să contribuie la aducerea acolo, într-un post atât de important, a cuiva competent și de încredere.
– Tovarășe Giao! tună generalul în sala devenită brusc neîncăpătoare. Mișcă-ți curul și trimite spre craterul Weiss o echipă de intervenție. Acum! Trebuia să faci asta cu ore înainte! Fără transpondere pornite, fără pălăvrăgeli prin radio. Dai ordinele verbal, sau mai bine lasă-ți oamenii să facă treaba asta singuri, pentru că este clar că tu nu ești în stare. Ce știi despre existența Proiectului 114? îl încolțește necruțător generalul.
Câțiva strâng din pleoape. Se așteptau la căderea trăsnetului, chiar dacă descărcarea tovărășească va exploda pe Lună, spulberând cariera tovarășului Weng Giao.
– Nimic, bâiguie omul trimis pe Lună de Partid, dând din umeri. Nu mi s-a spus nimic, recunoaște el aruncând în jur priviri neajutorate, sperând să primească un indiciu de undeva.
Generalul Li Chongwei îi adresează o privire dezgustată, de parcă ar fi găsit un gândac în bolul cu supă. Îi era foarte clar acum că oamenii din CONTIND nu considerau că era înțelept să-i spună lui Giao despre existența acestui Proiect 114, care era un secret de stat. Mai ales că la baza Doppelmeyer îi aveau pe europeni în coastă. Pe Lună, erau aliații Chinei, dar în niciun caz nu trebuiau să afle despre proiect mai repede decât folosirea acestuia într-un caz urgent, ca acesta.
– Află despre ce este vorba și ia măsurile necesare. Fă asta acum, idiotule! îi ordonă generalul, cu toate că ierarhic nu avea nicio autoritate asupra omului trimis de Diaochab. Și află ce știe șoferul român despre oprirea lângă craterul Weiss, ce bănuiește că s-ar fi întâmplat. La o adică, dacă avem nevoie de prezența lui fizică la interogatorii, îl putem invita în China, la un curs de specializare, cu promisiunea unui stimulent financiar. Întotdeauna funcționează metoda „borcanului cu miere”.
– Va ieși un scandal de pomină. Americanii vor afla de drone, se strâmbă Weng Giao neputincios și înspăimântat.
În mintea lui, se creionau consecințele acestui incident în aparență minor. Partidul îl va desființa. Deja își luase adio de la reședința sa luxoasă din Beijing. Îl vor azvârli lângă deșertul Gobi, de unde începuse.
– Te duci în modulul de teleprezență pe care-l aveți la bază și folosești implanturile din capul tău și ștergi tot ce au dronele în memorie. Să-ți fac o schiță?
– Avem mai multe module de teleprezență aici, dar nu mă pricep să le folosesc, îngaimă tovarășul Weng Giao deschizându-și nasturele de la gulerul strâns pe gât.
„Dar să-ți faci laba în programe de sex virtual poți?” se întreabă Rain Man. Generalul răbufnește dezgustat:
– Dobitocule! Află ce-i cu Proiectul 114! Și folosește-te de el imediat!
„Cretinule”, își spune generalul.
Și întrerupe legătura. Rămâne cu ochii pe harta lunară și pe simbolul convoiului. Se întoarce spre locotenent-colonelul Liang Jiao-wu, șeful de echipă, și-i spune:
– Vreau numele românului care pilotează acum convoiul nostru, tot dosarul pe care-l aveți despre el.
Șeful de echipă dă scurt din cap și în câteva secunde îi arată generalului pe un monitor de desktop numele cerut: Sorin Vremeș. Poza lui. Datele biografice cunoscute. Domiciliul, cu coordonatele GPS. Localizarea sa fizică indică faptul că se afla acasă, într-o incintă Brauchenseher. Contractul semnat cu el. Generalul se așază înaintea monitorului și folosind tastatura proiectată cu laserul pe pupitru, deschide o fereastră de logare în sistemul de securitate Guoanbu pentru căutarea unor date confidențiale. Se uită o clipă în jur înainte de a i se scana amprenta palmară pentru accesul în cont. Evident, nimeni nu privește spre general. Pricepuseră cu toții ce făcea. Accesa un fel de motor de căutare precum Google, din rețeaua Securității Statului, dar pentru rapoarte strict secrete interceptate de China, conținând cuvintele-cheie urmărite. Unul era craterul Weiss. Când tastai cuvintele-cheie, declanșai un sistem pentru decriptarea comunicațiilor secrete. Până la un anumit nivel de confidențialitate, sistemul îți permitea să urmărești rapoarte schimbate între diverse agenții de informații. Datele ultrasecrete se schimbau numai între sisteme cuantice și erau imposibil de interceptat.
Sub ochii generalului Li Chongwei apar trei rapoarte trimise între NSA și CIA, având ca temă craterul Weiss E. Nici nu mai trebuie să citească traducerea automată a rapoartelor. Există fișiere de imagine de înaltă rezoluție, care-i arată drona de spionaj, remorcată de drona de intervenție. Ridică ochii spre harta lunară. Americanii știu de dronele chinezești după ce interceptaseră semnalele emise de drona de intervenție tehnică, trimisă din camionul Dongfeng, se gândește generalul, lăsându-se pe speteaza fotoliului ergonomic. „Idioții au făcut-o de pomină”, se gândește. Totuși, i se pare incredibil ca Statele Unite să ajungă la astfel de informații atât de repede. Americanii aveau o „cârtiță” pe undeva. Singura sa ușurare de moment era că tovarășul Weng Giao este pe cale să cadă direct în haznaua carierei sale de „tovarăș de încredere”.
Ridică privirea de pe monitor și se întoarce spre Liang Jiao-wu, șeful de echipă. Îi face semn să se apropie și-i arată datele.
– De ce n-am fost informat că americanii știu deja despre ce se întâmplă în craterul Weiss E? Acest lucru constituie un motiv serios de alarmă. Probabil, avem o breșă în propriul nostru sistem de securitate, continuă generalul. În rândurile echipei CONTIND de la baza lunară, dă el verdictul.
Locotenent-colonelul clipește nedumerit, parcurgând raportul american.
– Nu are criptare cuantică și de-aia îl citim noi acum, deocamdată nu-mi dau seama care-i motivul pentru această „scăpare” a serviciilor americane, răspunde Liang Jiao-wu, altul decât să ne lase să știm că și ei știu.
Îi considera pe americani mult mai deștepți încât să comită o asemenea greșeală, să lase necodificată cuantic o asemenea informație. Ori o făcuseră dinadins, ori era opera unui agent chinez din inima serviciilor americane, care le trimitea astfel informația. Îi spune asta și generalului.
– Unde se afla atunci satelitul Lunar Observer? îl întreabă Li Chongwei.
Directorul de misiune îi arată pe monitor. Nici pomeneală ca semnalele să fi fost interceptate de satelit, aflat atunci pe orbită în partea întunecată a astrului nopții.
– Au fost retransmise în timp real direct americanilor, așa au ajuns la ei imaginile. Sau poate că au ceva în crater, poate un set de senzori și camere video.
Comandantul privește spre locotenent-colonel.
– Verificați toate logările și funcționarea aparaturii din camionul Dongfeng pilotat de șoferul român. Individul trebuie supravegheat, ordonă Li Chongwei. Avem oameni la baza lunară americană? îl întreabă pe șeful de echipă.
Acesta dă din cap.
– Ia legătura cu cel mai de încredere dintre ei și întreabă-l ce se știe acolo despre asta.
Iată ultima parte a textului, corectată conform cerințelor, cu păstrarea tagurilor HTML:
Apoi începe să citească rapoartele. Se oprește brusc. Documentul parcurs acum era redactat de un operator al NSA care precizează că informațiile sunt obținute direct de pe teren. Are o confirmare de la sursă. Generalul tresare când dă de această informație. Să fie Weng Giao agent american? Nu, nu despre imbecil vorbea raportul NSA, decide el. Din punctul său de vedere, ar fi fost grotesc și mult prea frumos să fie adevărat. Li Chongwei examinează fișierele de imagine, ridicând apoi privirile spre display-ul cu traseul convoiului de camioane Dongfeng, ca și cum acestea se aflau în drum spre Shanghai și putea trimite o echipă a Guoanbu să le oprească și să-l aresteze pe șofer. Îi vede fotografia din dosarul lui. Sorin Vremeș, apreciază el, nu era doar un șofer din Europa. Era un spion al americanilor, infiltrat în operațiunile lor de pe Lună, după ce vede că Vremeș fusese cetățean american, însă renunțase la cetățenie în semn de protest față de catastrofalul președinte american, Trump. Trebuia interogat în legătură cu informațiile pe care izbutise să le afle despre tot ce avea China pe Lună, înainte de a fi lichidat, sau constrâns să opereze ca agent dublu. Se uită peste coordonatele GPS unde se află cu adevărat românul. Era în România, probabil locuind la casă, pentru că o incintă Brauchenseher nu ți-o instalau oriunde. Și mai era disponibilă și în firmele care închiriau așa ceva în parcurile industriale. Convoiul condus de el înainta lent spre Mare Humoris și șoferul român era conectat. Generalul verifică încă o dată asta și inițiază deschiderea unui dosar de urmărire operativă pe numele șoferului-spion. Apoi se ridică din fotoliu și-i spune șefului de echipă, Liang Jiao-wu:
– Trimite-mi dosarul complet, cu toate datele despre el, și-și ațintește degetul spre fotografia lui Vremeș. Contractul lui și tot ce se știe despre el. Ăsta are implanturi specializate de conectică și naiba știe ce altceva mai are. A avut cetățenie americană, dar a renunțat la ea. Posibil să fie și asta doar o manevră cerută de CIA.
– Noi sperăm să-l putem „întoarce”, să lucreze pentru noi, îi explică în grabă Liang Jiao-wu, dar generalul suspectează că asta a fost o improvizație de moment, care să-l ajute să scape pe moment neatins de furia lui.
– Afișează-mi localizarea prin satelit a locului unde se află în acel moment, ordonă generalul.
În câteva clipe, pe monitorul principal apar coordonatele GPS și imaginea de Google Maps a casei în formă de L a lui Sorin Vremeș. Liang Jiao-wu face un zoom și apoi aduce o imagine la nivelul străzii.
– Deschideți un dosar de urmărire operativă a acestui spion al SUA, aruncă el și se ridică în picioare.
Pe un alt display apare o informație și mai interesantă: de la baza americană de sub craterul Rimae Pitatus tocmai plecase un vehicul lunar de mare capacitate. Se deplasa fără protocoalele de comunicații radio obișnuite, păstrând tăcerea, însă avea transponderul pornit și nu din neglijență. Până la proba contrarie, generalului i se părea că vehiculul încerca să pozeze într-o ieșire obișnuită, dar precis se îndrepta spre craterul Weiss E.
Li Chongwei dă din cap și își netezește sacoul sport.
– Vedeți ce-i cu plecarea asta din Rimae Pitatus. Mi se pare suspectă. O să urmăresc situația din biroul meu.
Se uită pe display.
– Nu există coincidențe, anunță el, ieșind din încăpere.
7.
Cele câteva structuri modulare de la suprafața Lunii, inclusiv pista de aselenizare, ale bazei americane de la marginea nord-vestică a Mării Norilor, se întind nu departe de craterul Rimae Pitatus. Restul bazei este săpat în adâncimea solului lunar, până pe sub craterul cu un diametru de 100 și ceva de kilometri. Cei care deciseseră localizarea bazei Statelor Unite sub un crater de impact se gândiseră, fără doar și poate, că dacă trăsnetul nu lovea de două ori în același loc, aceeași regulă se aplica și în cazul meteoriților și asteroizilor care izbeau suprafața Lunii. Rușii aveau un avanpost lunar sub Rimae Pitatus și le făcuseră americanilor invitația de a-și stabili baza lunară preconizată tot acolo. Colaborarea ruso-americană de pe Lună părea o ilustrare a propoziției biblice „precum în cer, așa și pe Pământ”. Washingtonul și Moscova colaborau intens pe Pământ, în disprețul arătat aliaților tradiționali ai Americii, după ce apocalipticul președinte Donald Trump le pregătise ucrainenilor, groenlandezilor și altora contracte în termeni duri, pentru cedarea bogățiilor subsolului țărilor lor fără a le oferi nimic în schimb.
Săpăturile și construcția bazei s-au făcut cu utilaje aduse de pe Pământ la stația spațială americană, apoi trimise de acolo la o bază lunară temporară rusească și cu roboți asamblați cu ajutorul imprimantelor 3D și alte echipamente grele. În subteran, s-a construit intens. Există un adevărat oraș întins pe sub craterul cu numele derivat din cel al astronomului italian Pietro Pitati, cu toate dotările, inclusiv hoteluri, parcuri și centre balneare, cu mici bazine cu apă încălzită. Acesta era și atuul zonei sudice lunare: sursele vaste de apă. Fără ele, n-ar fi existat decât câteva avanposturi pricăjite. Baza americană și cea rusească nu erau la suprafață datorită radiației cosmice necruțătoare, care ar fi afectat pe toată lumea, turiști și personal laolaltă, de peste 200 de ori mai puternică decât cea resimțită într-un zbor de la New York la Berlin. Un sejur într-un hotel lunar de 5 stele, ridicat la suprafață, ar fi devenit unul sinucigaș, o eutanasiere lentă și nu o vacanță de pomină, cu răsărit de Pământ, vizibil din camera de hotel.
Una din problemele constante, doar parțial rezolvată, a fost stoparea pătrunderii peste tot a prafului lunar, foarte corosiv și toxic. Dacă-ți intra în plămâni, cu gravitația redusă de pe Lună, putea rămâne acolo mult și bine, iar efectele erau asemănătoare cu o silicoză pe steroizi. O astfel de intoxicație necesita aducerea pe Pământ a celui afectat. Sistemele de aspirare a prafului selenar funcționau din plin peste tot, în toate încăperile și mai ales în facilitățile turistice, unde neglijențele în aplicarea regulilor de protecție erau foarte frecvente. Turiștii tindeau să se comporte și pe Lună cu aceeași nepăsare voioasă cu care cutreierau sudul Franței. Particulele de praf se mențineau în suspensie din cauza gravitației reduse și aceasta obliga la folosirea de sisteme sofisticate pentru captarea lor. În unele zone mai vaste din complexul subteran era nevoie să porți măști chirurgicale cu filtre de aer, pentru a nu inspira din praful capabil să roadă și bocancii echipajelor cu activitate la suprafață.
De acest aspect s-a ținut cont la proiectarea transportorului lunar de cursă lungă, poreclit Moon-Snake, datorită structurii sale articulate care-i permitea să „șerpuiască” pe terenul accidentat, deplasându-se pe 12 perechi de roți din grafen și aluminiu. Osiile tubulare erau din titan. Roțile, alcătuite dintr-o rețea elastică, puteau fi produse destul de rapid ad-hoc, cu ajutorul imprimantelor 3D. În garajul imens al complexului selenar subteran american se găsea un parc de „autobuze” lunare electrice, rovere, vehicule cu două-patru locuri, pentru explorări rapide și o mulțime de roboți și drone de sol, care puteau fi lansați cu catapultele. Robert Mantsell și cei șase oameni ai săi din cvasi-invizibilul Lunar Expeditionary Task Group, despre existența căruia știau foarte puțini, se îndreaptă spre „autobuzul” cu numărul 124, scos din aliniamentul flotilei și pregătit de expediție. Cei din echipa tehnică de mentenanță terminaseră toate reglajele și verificările și-și adunau trusele de lucru. Șeful tehnicienilor ridică privirea spre Mantsell și grupul său, care tocmai își făcuseră apariția, ducând cu ei gențile cu scule. Cântăreau doar 16% din greutatea lor de pe Pământ, astfel că nici nu simțeau trusele de lucru, de câte zece-douăzeci de kilograme.
Inginerul-șef îi întinse notepad-ul cu verificările tehnice, să-i semneze de primire.
– Cum stă Prevostul2 ăsta? îl întreabă Mantsell.
– E ca nou. Suspensii noi și osiile 2 și 4 înlocuite. N-o să aveți probleme.
Mantsell dă din cap și parcurge lista de verificări, eșalonate pe mai multe pagini și semnează electronic.
– Mulțam, face el, făcând semn oamenilor lui să urce în transportor.
Trebuiau să intre pe rând, pentru a trece individual de filtrul de curățare de orice urme de praf lunar. Purtau cu toții măști Kramer, pentru a-i feri de inspirarea accidentală a prafului lunar, strecurat în interiorul garajului.
– Drum bun! îi urează inginerul-șef după ce și-a recuperat notepad-ul, făcându-i un semn cu mâna.
Mantsell îi răspunde la fel, urmărindu-și băieții urcând pe scara transportorului, care se va retrage în lăcașul său în timpul drumului. Trece ultimul prin filtru și prin jeturile sub presiune, îmbrăcându-și „izmenele”, costumul de interior, în habitaclu. Costumele lor de EVA erau aliniate pe rastelul lor, compuse din două bucăți, relativ ușor de îmbrăcat, față de costumele antediluviene de pe vremea misiunilor Apollo, în care intrai cu ajutorul a doi, trei oameni.
– OK, spune Robert Mantsell luând loc pe banchetă și cuprinzând dintr-o privire întreaga echipă.
Are în mână o tabletă pe care o scoate din somnul ei electronic și o conectează la suprafața de afișare din habitaclu. Imaginea reprezintă regiunea lunară în care se aflau, Mare Nubium și Mare Humoris. Craterul Weiss este marcat pe hartă și Mantsell face o legătură între el și Rimae Pitatus plimbându-și degetul pe tabletă. Distanța precizată este de aproximativ 700 de kilometri. Le zâmbește tuturor.
– Ne așteaptă un drum lung până la craterul Weiss de acolo, spune el. Cam șaptezeci și ceva de ore, dacă mergem cu viteza standard, 17 kilometri pe oră. O să încercăm să atingem 19-20 de kilometri pe oră, dacă este posibil, adică să ajungem cam în vreo 35 de ore la craterul Weiss. Dacă avem condiții favorabile pe drum.
– Și ce facem acolo? se interesează Henry Chillton, tehnicianul din Lunar Expeditionary Task Group, sau „Let’s Go!”, după cum era pomenit între cei familiarizați cu misiunile trupei.
Până în acel moment, nimeni din echipa de la bord, în afară de Mantsell, nu știuse destinația și detaliile misiunii. Nici măcar pilotul, Valerie Hansen, nu avea datele de parcurs. Le primește acum.
– O să recuperăm niște drone chinezești, dintre care una de spionaj, care au ajuns în crater și n-au mai putut ieși, îi răspunde Mantsell. Trebuie să ajungem acolo înaintea chinezilor, adaugă el. Cealaltă dronă este una de intervenție-mentenanță, trimisă dintr-unul din camioanele Dongfeng din convoiul plecat de aici cu câteva ore în urmă.
Pe display ajunge o imagine a unui camion Dongfeng și se poate vedea clar că vehiculul lunar nu dispune de habitaclu. Cărăușul transporturilor chineze de pe Lună era pilotat prin angajare virtuală, știau cu toții asta. Chinezii aveau la dispoziție tot felul de alte vehicule lunare cu echipaj, însă Dongfeng-urile erau unmanned. Faptul că trimiseseră în crater o dronă de intervenție însemna că Beijingul își dorea neapărat recuperarea dronei-spion. Probabil, aceasta avea în memoria sa date care nu trebuiau să ajungă în Vest. Sau niște capacități interesante, de care Statele Unite erau preocupate.
– Nu informațiile culese de drona de spionaj ne interesează, zice Mantsell peste comentariile făcute de ceilalți. Astea, probabil, au fost șterse demult de la baza chinezească din Mare Humorum. Se pare că drona, destul de sofisticată, nu modelul tipic pe șase perechi de roți, făcută pe structura jucăriilor ghidate prin wi-fi, importate din Occident, are capacități de camuflaj adaptiv. Acestea interesează Pentagonul în cel mai înalt grad, să afle cât de departe au ajuns chinezii cu asta, pentru că dacă au așa ceva pentru dronele lor lunare, au asta și pentru tancurile lor. Și nu în ultimul rând, să aflăm de ce au încetat dronele să mai funcționeze în craterul Weiss, odată ajunse acolo. Nu există coincidențe în acest caz.
Mantsell se așează pe locul său închizându-și sistemul de siguranță.
– Să-i dăm bătaie, să ajungem acolo înaintea chinezilor. Hei, Computador, du-ne acolo cât mai repede, dar fără să rupi roțile.
I se adresase inteligenței artificiale rezidente. Se părea că acesteia îi plăcea numele ales de Mantsell, pentru că rima cu impunătorul și belicosul Conquistador, ambele fiind în spaniolă, o limbă în care se puteau povesti destule istorii de cuceriri și colonizări brutale. The Moon-Snake se pune în mișcare cu o smucitură scurtă, traversând garajul subteran, iar Computador (pe numele său de serviciu, IA Alan) lansează comanda de deschidere a porților exterioare. Acestea nu vor glisa pneumatic în lateral decât după ce Prevostul lunar trece de porțile ecluzei. The Moon-Snake trece de ecluză și încetinește, lăsând timp ușilor exterioare să se deschidă greoaie, moment în care praful lunar pătrunde înăuntru, fiind aspirat apoi de un sistem de curățire imediat după ieșirea din garaj a autobuzului selenar.
Mantsell se întoarce spre colegi, răsucindu-se cu scaun cu tot.
– Știți ce ne spunea tata, înainte să ne așezăm la masă?
Băieții îl privesc pe șeful Let’s Go ușor amuzați și intrigați. Nu prea era momentul depănării amintirilor haioase din copilărie.
– Ce vă zicea? îndrăznește unul dintre noii veniți în grup, Emma Inggs, adusă de la Lunar and Planetary Institute, parteneri ai NASA.
– Scotea din buzunar trei coli de caiet și ni le împărțea. Pe fiecare era câte un mic exercițiu matematic. Noi trebuia să-l rezolvăm înainte de a ne putea așeza la masă. Și ne spunea: „Cine nu găsește răspunsul, nu mănâncă.”
– Taică-tu era prof de mate?
– Nu, era contabil, râde Mantsell, dar era convins că dacă nu știi matematică, ajungi să dai la lopată sau să te angajezi ca om de serviciu pe undeva. Sau la McDonald’s, pe salariul minim pe economie. Joburi din astea.
– Așadar, ce legătură are marota asta a lui taică-tu cu noi, cu craterul Weiss, dronele chinezești și restul? îl încolțește Inggs.
– Pe mine tocmai această obsesie a lui, cu rezolvarea problemelor, m-a adus aici, la comanda Let’s Go. Nu există probleme cărora să nu le putem da de capăt, răspunde Mantsell, într-un stil cam prea bombastic după gustul unora.
– Pentru orice eventualitate, mi-am adus niște sandviciuri cu mine, zice tânăra Inggs bătând ușor într-o cutie de aluminiu.
Câteva hohote.
1 Să începem ! (în mandarină – n.a.)
2 Companie americană specializată în producerea de autobuze și autocare, dar și rulote, de lux (n.a.)
