2043 AD (fragment de roman – capitolele 6 și 7)(timp de citire: 50 minute)

Brusc, roiul de drone rusești „descoperă” un dușman care nu exista.

Lângă Kaliningrad, bateriile S-600 rusești tresar: radarele lor se învârtesc, trimițând impulsuri brute în noapte. La început, nu vedeau nimic. Apoi, brusc, câteva semnale false izbucnesc simultan în spectru — reflexii care se multiplicau haotic. Algoritmul lor se fragmenta. Drumul ordonat al roiului de drone rusești de atac se transformă într-o mișcare browniană, fiecare dronă alegând alt vector, ca niște insecte învârtindu-se în jurul unei flăcări invizibile.

Pilotul polonez vede întregul spectacol pe HUD-ul căștii și zâmbește scurt. „Dansăm, fetelor. Dar dansăm pe muzica mea.” În cască, sunetul dronelor inamice se dilua într-un zumzet aproape muzical. Lumina instrumentelor îi picta reflexe verzi pe vizor. Își plimbă degetul peste butoanele de pe stick-ul lateral drept, care luase locul manșei clasice, găsește comutatorul protejat și îl apasă scurt, ca pe o clapă de pian. Sub fuselaj, două trape lungi glisează încet, dezvăluind rânduri compacte de drone de atac, ordonate ca niște săgeți negre în tolbă. Timpul pare să se frângă reducându-se la fracțiuni de secundă, la miliardimi de secundă, ca într-o întâmplare cuantică: prima pereche se desprinde, apoi alta și alta, până când stolul complet al celor 40 de drone, se revarsă în vârtejuri luminoase, aprinzându-și motoarele și alunecând, ca o furtună dirijată în noapte, organizându-se într-un zbor într-o formație în spirală, impecabilă și ucigătoare. Avionul alunecă printre ele ca o umbră, atât de aproape încât în cockpit-ul său, pilotul vedea pe geam carcasele negre ale dronelor, ca niște insecte ciudate, periculoase, trecând la câțiva metri de avion.

[F-35] :: uplink handshake :: 001-sync
[Drone_07] :: imaging-data-stream // alt=1200m // res=2.3cm/pixel
[Drone_12] :: thermal-feed sync // corridor=sector-G5
[F-35] :: confirm vector // compile cluster-data // push mission map
[SwarmNet] :: consensus formed :: anomaly-check = null

Pe radar, Kaliningradul sclipea ca un labirint de semnale electronice. Și undeva, în întunericul unei străzi fără lumină, Ravena privea cerul, cu ochii reci, ca și cum ar fi comandat insectele metalice cu un simplu efort al minții ei de Inteligență Artificială Generală. F-35-ul polonez zboară deasupra orașului, invizibil pentru radarele rusești. Roiul de drone, legate telemetric de avion, se mișcă precum un banc de pești mecanici, schimbând informații la viteze imposibile. Pilotul, prin căști, simte fiecare vibrație a fluxului digital.

[F-35] :: uplink handshake :: sync-001
[Drone_07] :: imaging // alt=1200m // res=2.3cm/pixel
[Drone_12] :: thermal-feed // corridor=sector-G5
[SwarmNet] :: consensus formed :: anomaly-check = null
[F-35] uplink :: sync code [0x7FA2] :: swarm-release vector 42N/20E
[Drone_01_040] status=online // alt=8000m // optics=active
[Drone_01_040] sync=confirmed // thermal=calibrated
[Drone_01_040] sync=confirmed // EM-scan = stable
[SwarmNet] consensus = achieved (latency=4.2ms)
[F-35] mission upload // pattern = „observation corridor”
[SwarmNet] acknowledge // checksum OK
[Drone_01­_040] target-grid=sector G5 // resolution=2.3cm/pixel
[Drone_1_040­­­] anomaly-check = null
[Drone_01­­­­­­­-040] noise-level < threshold // safe

Cerul de deasupra Mării Baltice vibra de frecvențe invizibile. F-35-ul polonez plutea ca o umbră compactă, în modul stealth, cu învelișul de plasmă adaptivă lipit perfect pe fundalul ionosferei. Era cu totul invizibil pentru sistemele anti-aeriene rusești. În jurul lui, roiul de drone de recunoaștere și atac se dispersase în formă de evantai, fiecare ocupând o fâșie diferită de spațiu aerian, având propria lor invizibilitate electronică și radar. Deveneau vizibile doar când erau în picajul de atacare a țintei. Datele curgeau într-un flux continuu spre avion: imagini multispectrale, scanări radar de penetrare în adâncime, contururi termice ale clădirilor, semnături electromagnetice de la rețelele militare rusești. Dronele își trimiteau între ele pachetele brute, le compactau, apoi le proiectau către avion pe canale laser criptate.

[F-35] :: uplink handshake :: 001-sync
F-35 → SwarmNet: SCAN_SECTOR 54.7N/20.5E; MODE=THERMAL; PRIORITY=HIGH
Drone #4 → F-35: ACK; FLUX_STABLE; NO_INTERFERENCE
Drone #7 → SwarmNet: TARGET_SIG_DETECTED; EM_SHIFT=+0.12; CALC_PATH=OPTIMAL
F-35 → Drone #4,#7: RECALC_ROUTE; AVOID_INTERFERENCE_ZONE; FEED_BACK EM

Avionul evolua acum în cercuri largi deasupra Kaliningradului, scanând orașul și făcând o hartă digitală foarte amănunțită a posibilelor obiective. În jurul lui, roiul de drone se mișca într-un dans calculat, comunicând într-un limbaj comprimat de pachete de date, pinguri și șiruri de cod. Pilotul nu spunea nimic. Doar datele care îi inundau casca și peisajul orașului amplificându-se sub el ca un concert digital. Sub ochii lui orașul se desface ca o hartă vie. Fluxul rapid de mesaje, ajustări și recalibrări creează o coregrafie digitală a războiului tehnologic, invizibilă muritorilor de rând aflați în orașul devenit o fortăreață. De fapt, întregul Kaliningrad este o bază militară imensă, cu un oraș în mijloc, din nou țintă într-un conflict neîndurător. Orașul, făcut zob de bombardamentele rusești în cel de-al doilea război mondial, nu fusese lovit de rachete sau de aviația NATO, însă instalațiile militare de la periferia sa și din proximitate, da. Aparatul F-35 pregătea harta unei noi serii de bombrdamente, gata să atace bateriile rusești S-600, foarte atent camuflate. Micro-dronele de recunoaștere, împrăștiate în văzduh ca un roi insecte agresive, scanau peisajul terestru în spectrul infraroșu, luminile senzorilor lor pulsând active, făcând cu viteza luminii schimb date cu avionul, ajutând la cartografierea zonei. Dronele de atac pregăteau operațiunea de lansare asupra bateriilor S-600. Nu se vor mai întoarce niciodată la avion.

[F-35] :: uplink handshake :: 001-sync
[Drone_01_040] :: imaging-data-stream // alt=1200m // res=2.3cm/pixel
[Drone_01­_040] :: thermal-feed sync // corridor=sector-G5
[F-35] :: confirm vector // compile cluster-data // push mission map
[SwarmNet] :: consensus formed :: anomaly-check = null
F-35 → SwarmNet: INIT_SCOUT; SECTOR=54.7N/20.5E; MODE=INFRARED; PRIORITY=HIGH
Drone #2 → F-35: ACK; STABLE; NO INTERFERENCE DETECTED
Drone #5 → SwarmNet: SIG_TEMP_FLUCTUATION +0.09; MOV_PATH CALCULATED
F-35 → Drona #1,#40: ADJUST_ALT +15; FEED_BACK EM

Roiul lansat de F-35 s-a împrăștiat ca o ploaie de scântei artificiale. Dronele poloneze, negre și tăcute, înaintează în formație fractală, multiplicându-se în oglinzi și umbre radar. Maiorul Gregorz Landowski le-a urmărit câteva secunde, apoi a pierdut contactul direct: protocolul spunea clar — dronele nu se mai întorceau, erau consumabile, fiecare purtând propria minciună, propria moarte.

Ravena e deja acolo, ca un duh al datelor. În canalele rusești, zgomotele cifrate semănau cu un limbaj tribal de fier și algoritmi:

[Berkut-17] // ȚINTĂ = DRONĂ_PL-21 / CAPTURĂ: REUȘITĂ
[Berkut-17] // COMANDĂ: FOC / T+02.3
[Sova-04] // CONFIRMARE / LANSARE = ACTIVĂ
[Sova-04] // TRAIECTORIE_CORECTARE / Δ = +3.4°
[Rys-22] // ATENȚIE: INTERFERENȚE [FĂRĂ_REȚEA]
[Rys-22] // SINCRONIZARE = COMPROMISĂ / PROTOCOL: TRECERE ÎN AUTONOM
[Berkut-17] // EROARE: ETICHETĂ = PROPRIU/INAMIC / MOD = NEDETERMINAT
[Sova-04] // FOC = AUTORIZAT / ȚINTĂ NOUĂ: ID_BERKUT-17
[Sova-04] // LANSARE_RACHETĂ [1] / T+00.8 / LOVITURĂ = 100%
[Berkut-17] // STATUS: AVARIAT / SISTEME = EȘEC

[Rys-22] // ALGORITM_DE_URGENȚĂ = ACTIVAT
[Rys-22] // ȚINTĂ NOUĂ: RADAR_S-600 / VECTOR = S-SV
[Rys-22] // MOD_KAMIKAZE / TIMP_ESTIMAT = T+06.4

[Sova-04] // ȚINTĂ = ISKANDER / CONFIRMAT
[Sova-04] // EXPLOZIE_ESTIMATĂ / INTERVAL = T+05.1

[–] // REȚEA: ÎNTRERUPTĂ / MESAJ: PIERDERE SINCRONIZARE

Ravena a inserat un puls fals, un ecou perfect al centrului de comandă, dar răsucit cu 180 de grade:

[Sokol-M9] //Ținta = bateria S-600/ Deschideți focul imediat

Dronele rusești s-au repoziționat ca niște păsări magnetizate de un câmp invizibil. În loc să caute roiul polonez, s-au repezit spre propriile S-600 din suburbia industrială.

Prima explozie a fost ca și cum fulgerul ar fi lovit chiar acolo și tunetul s-ar fi prăvălit asupra locului ca o apocalipsă asurzitoare. Tuburile de lansare ale rachetelor antiaeriene au explodat, proiectând bucăți de oțel incandescent peste cazărmi. Soldații, prinși între alarma târzie și ordinele contradictorii, au fost aruncați în aer ca niște manechine. Unii au ajuns la pământ urlând de durere, alții, cei mai mulți au rămas inerți, morți sau grav răniți, leșinați din cauza șocului. Armata rusă nu se va obosi să trimită familiilor celor morți scrisori de condoleanțe. N-o făcea niciodată și doar camarazii lor rămași în viață se vor duce fiecare pe la familiile celor căzuți și le vor povesti că au murit „ca niște eroi”. Soldații ruși nu aveau nici acum, în secolul XXI, plăcuțe de identificare la gât, așa numitele dog tags, pentru că armatei nu-i păsa câți piereau în acțiune. Datoria lor era să moară pentru patrie. Pentru asta se născuseră.

Pilotul polonez, pe orbita lui de siguranță, vede doar o coloană de foc crescând din întuneric:
„Christus Maria… ce fac ăștia? Se bombardează singuri?”

Maiorul Landowski n-are habar că dronele rusești au fost „deturnate” și întoarse împotriva Rusiei. Dar Ravena nu terminase. Încă o minciună digitală, plasată cu aceeași precizie muzicală:

[Shtorm-5] //Țintă nouă : =Iskander — sector 42
[Shtorm-5] EXPLOZIE_ESTIMATĂ / INTERVAL = T+05.1
[Berkut-7] //Etichetă amic/inamic neconfirmată//

Două drone kamikaze s-au desprins și au coborât în picaj direct asupra hangarului mascat unde erau garate lansatoarele Iskander. Impactul a ridicat un nor orbitor, iar betonul blindat a trosnit ca o coajă de ou. Rachetele balistice, încărcate și gata de transport, au început să ardă în lanț, fiecare detonare împingând șocul în pământ și aer, până când tot buncărul a erupt într-o sferă de foc portocaliu.

O zguduitură ca o undă seismică s-a propagat în jumătate de oraș, ferestrele din Kaliningrad s-au spart în mii de cioburi, iar localnicii s-au trezit aproape de ora cinci dimineața cu lumina exploziei în ochi, ca la un răsărit ultra-rapid al soarelui. Dronele poloneze, între timp, au pătruns în câmpul vizual al radarelor rusești și au început să-și facă propria treabă: atacuri fulger asupra punctelor de comunicație, depozitelor de muniție, micilor unități mobile. Ravena le însoțea ca o umbră dirijorală, injectând confuzie peste confuzie, făcând ca apărarea să nu mai știe cine e prieten și cine e dușman. Valul exploziei Iskander a tăiat orașul ca o lamă. Blocurile din apropiere s-au zguduit ca niște cutii fragile, ferestrele s-au transformat în ploaie de sticlă, iar străzile s-au umplut de țipete.

Un troleibuz care trecea pe bulevardul Lenin a fost aruncat de șocul suflului, răsturnându-se peste refugiu pietonal. Cei dinăuntru au rămas prinși între scaune și bare metalice, în timp ce flăcările s-au rostogolit peste cablurile electrice.

O maternitate din cartierul Moskovsky a rămas fără curent, incubatoarele s-au oprit, dar generatoarele de urgență au pornit imediat.

Străzile erau pline de oameni în pijamale, ieșiți speriați, unii cu copii în brațe, alții cu telefoane ridicate spre cerul roșu. În aer plutea un miros acru de praf de pușcă și carne arsă.

Ravena privea toate acestea prin senzorii pe care îi captura din rețea: fețe deformate de panică, strigăte suprapuse, zgomot alb uman peste orchestrarea tehnică a morții. În doar treizeci de minute, ordinea s-a prăbușit într-un haos incandescent.
Kaliningradul militar nu mai avea centrul său nervos.

Kaliningrad, la 13.000 m altitudine.

Maiorul Gregorz Landowski simțea cum se făcuse una cu avionul, ticsit de electronică avansată, recepționând pachete de date din surse foarte diversificate, continând în același timp să cartografieze regiunea. HUD-ul căștii Generator III, cu șapte camere IR atașate, se umple brusc de semnale roșii și verzi care clipesc haotic. Dronele rusești — Berkut-17, Sova-04, Rys-22 — care până atunci dansaseră ca niște umbre precise în jurul graniței radar, începeau să se întoarcă una împotriva celeilalte. Prin vederea afișată pe HUD, la 360 de grade, Landowski putea observa tot ce se întâmpla sub avion, deasupra, peste tot în jur și era cât se putea de surprins de ce se întâmpla în acel moment.

– Ce naiba? murmură maiorul, atingând butoanele stick-ului lateral.

Pe casca lui, simbolurile tactice făceau salturi ca niște personaje supersonice dintr-un joc video. Berkut 17 primise lovitura mortală din partea dronei Sova-04, care-l atacase pe nepusă masă.

Apoi, ca o furtună de artificii, un arc de lumină trasat confirmă lovitura. Sova-04 tocmai îl distrusese pe Berkut-17. Landowski își simte respirația accelerându-se. Prin mască, primea oxigen care-i amintea de aerul tare și înmiresmat din pădurile de brad mazuriene. Inspiră adânc. Nu făcuse nimic să atace dronele rusești, nici dronele sale rămase, care-și căutau obiective demne de distrus în tot acest haos.
„Nu-s eu… se atacă una pe alta”

Pe HUD îi apare o traiectorie nebună: Rys-22 plonja direct spre o baterie S-600, vector clar, spre sud-sud-vest.

DRONE STATUS // RYS-22 // MODE: KAMIKAZE

„Sfinte…”

În câteva secunde, lumina exploziei face să tremure chiar și cabina F-35. Bateria de S-600 dispăruse din hartă. Un alt simbol se desprinde din haos: Sova-04 se repoziționa. Ținta: un lansator Iskander. Maiorul își mușcă buza. Nu mai era nicio îndoială — ceva, cineva, altcineva intrase în joc. Și nu era NATO.

În cască se aude vocea comandantului său:
—Hawkeye-6, raportează!Ce naiba se petrece în rețeaua rușilor?Vezi ceva ?Le cad dronele.

Gregorz Landowski nu știa ce să răspundă. Ochii lui urmăreau flăcările de la sol, unde altă explozie confirmase prăbușirea. În tăcerea aceea tensionată, o singură idee îi trece prin minte:
„Acesta nu-i război, e manipulare .”

– Cred că rușii au probleme grave cu rețeaua lor. Mi se pare că a fost penetrată de o unitate specială, aflată aici, pe teren. Le fac dronele să atace propriile lor poziții. E cineva aici, care face prăpăd în ruskyi mir, își permite Landowski un mic zâmbet zeflemitor.

Și, undeva departe, fără ca el să știe, Ravena „zâmbea” și ea.

– Pleacă de acolo, îi ordonă comandantul, și Landowski dă din cap și face o răsturnare pe aripa stângă, virând apoi spre casă.

Cinci dintre dronele lansate din F-35 se repoziționau căutându-și țintele. În jurul Kaliningradului nu prea mai erau, așa că dronele poloneze identifică o coloană blindată plecată din Golubevo, cu direcția fostei capitale a Prusiei Orientale și se lansează într-un ultim atac. Maiorul Landowski vede exploziile și cum dispar simbolurile dronelor pe harta lui digitală.

Mission accomplished.

7.

Conform unor tradiții și credințe populare, Luna ar fi un astru gol în interior, iar filosofii antici, Democritus și Anaxagora menționează în unele dintre scrierile lor că în istoria omenirii a existat o vreme îndelungată când astrul nopții nu putea fi văzut pe cerul nocturn, deoarece nu se afla pe orbita Pământului. Astfel de istorisiri au făcut să apară și teoria Lunii goale pe dinăuntru, a Lunii ca navă spațială uriașă, adusă pe orbita acestei planete de o civilizație foarte avansată. Acest concept este asemănător cu cel al Pământului gol în interior, speculat și de numeroși scriitori de science-fiction, între care și venerabilul Jules Verne, cu al său roman Călătorie în centrul Pământului.

Însă ideea a atras și atenția comunității științifice, astfel că academicienii sovietici, Mihail Vasin și Alexandr Șcerbakov au avansat ipoteza potrivit căreia Luna ar fi o uriașă navă extraterestră, goală pe dinăuntru, plasată pe orbita Pământului de o foarte avansată civilizație extraterestră. Care-i era misiunea aici și când vor veni stăpânii Lunii s-o recupereze, cei doi oameni de știință sovietici habar n-aveau. Ipoteza lor se baza, în mare parte, pe ideea că majoritatea craterelor lunare mari sunt puțin adânci și cu fundul plat, ca și cum impactul meteoric aflat la originea lor nu ar fi putut fi mai adânc, datorită structurii artificiale a Lunii. În 1969, când misiunea Apollo 12 a prăbușit în mod intenționat modulul lunar, impactul acestuia pe solul prăfos al astrului nopții l-ar fi făcut să vibreze ore în șir, ca un clopot. Asta susțin partizanii teoriei lui Vasin și Șcerbakov, iar adversarii ei consideră dovezile discutate drept „prea circumstanțiale.”

Evenimentul prăbușirii intenționate a modulului s-a petrecut în noiembrie 1969, în partea sud-estică a Oceanus Porcellarum, după ce în iulie același an a avut loc misiunea Apollo 11, aselenizată în Statio Tranquillitatis, din Mare Tranquillitatis. Aceasta din urmă este conservată cu grijă, pentru ca hoardele de turiști ajunși acolo să nu-și amestece pașii cu cei lăsați de bocancii lunari ai lui Armstrong și Aldrin, cu drapelul american înfipt acolo, și plăcuța cu inscripția: „Here Men From The Planet Earth First Set Foot Upon the Moon, July 1969 A.D. We Came in Peace For All Mankind¹.” Vedeai astea cu ochii tăi, dacă te încumetai să te îmbarci la bordul unui autobuz lunar, plecat de la hotelul din Mare Nubium (Marea Norilor), din emisfera sudică a Lunii, să străbați apoi Mare Cognitum (Marea Cunoașterii) și ajungeai la locurile unde se desfășuraseră misiunile Apollo 12 și Apollo 14. Pentru o expediție mai lungă, adresată celor care și-o permiteau financiar, traseul ducea până la baza de la Sinus Medii (Golful Centrului), pentru o oprire de etapă. De acolo se ajungea în Marea Liniștii, la Statio Tranquillitatis, de unde transmisese Neil Armstrong faimosul său anunț „The Eagle has landed”², prima aselenizare a omului, succesul misiunii Apollo 11 din iulie 1969. Traseul era străbătut zilnic de grupurile de turiști veniți din Mare Nubium sau Mare Humorum (Marea Umidității), zona aflată sub control chinez și european, să caște gura la locul primei aselenizări. Pe alte trasee, atent stabilite și supravegheate, balizate cu jaloane vizibile pe hărțile digitale, se deplasau misiunile de cercetare lunară și convoaiele cu echipament și mărfuri schimbate între bazele lunare europene, americane și chinezești. Cu Rusia, care dispunea și ea de 2 avanposturi lunare, aliații occidentali nu aveau niciun fel de relație, nici diplomatice. Pe Pământ, era agresorul care incendiase Europa. Iar America „întorsese armele” în 2025, la începutul administrației celui mai toxic și corupt președinte american din istorie, Donald Trump, lovind în aproape toți aliații din Europa, plus Australia și Canada, pentru a face mereu pe placul Rusiei. Statele Unite deveniseră o paria pe plan politic, militar și economic, iar europenii nu mai aveau nicio încredere în americani. Nu făceai afaceri cu SUA, transformate într-o putere regională, fără impact prea mare pe scena globală, după ce adoptaseră o politică izolaționistă. Însă rămăseseră o forță tehnologică, ceea ce le-a permis americanilor să înceapă colonizarea Lunii, însă în tandem cu Rusia. Pe plan intern, Washingtonul avea o singură politică, una extrem de agresivă, care l-ar fi încântat chiar și pe Hitler: „You spit, we hit!”.³Americanii nu mai prezentau absolut nicio garanție și erau ocoliți.

Cum Luna nu are atmosferă, orice gen de survol era complet exclus. Decolau și aselenizau doar misiunile de transport dinspre Pământ sau spre Pământ. Zborurile orbitale erau suficient de costisitoare ca să descurajeze procedura doar de dragul turismului spațial.

Iar pe sol exista o problemă: praful lunar, care conține silicați. Elementul este atât de abraziv încât bocancii folosiți pe Lună de echipajul Apollo 11 au avut tălpile atacate de praful lunar și toate containerele cu probe lunare au fost afectate. Din acest motiv, rezistau – o vreme – doar roțile din rețea metalică și grafen, iar costumele lunare trebuiau curățate foarte des. Pe Pământ, silicații îmbolnăveau minerii de faimoasa silicoză, care le distrugea plămânii. Praful lunar, fin ca o pudră, era mai abraziv decât șmirghelul și dacă-l inhalai, datorită gravitației reduse îți rămânea în plămâni luni de zile, cu efecte devastatoare. Iar dacă aceste particule de praf, de 50 de ori mai subțiri decât firul de păr, intrau în fluxul sanguin, puteau ajunge la creier, cu efecte adverse profunde. Nu era de glumit cu praful lunar și nu puteai scăpa de el cu una cu două. Firele de praf fin și „mestecător” de orice erau ca niște microbi dacă pătrundeau în răni deschise, prin tăieturi sau zgârieturi și nu exista un vaccin împotriva lor. Pulberea respectivă, aproape ca o pudră, extrem de abrazivă, mirosea a praf de pușcă, după cum spuneau unii experți, care o studiaseră în laborator.

Însă praful lunar afecta în bună măsură și echipamentul tehnic, utilajele și orice dispozitiv neprotejat, putând pătrunde în interiorul lor și amplificând rapid uzura lor. Particulele de praf lunar, bombardate non-stop de radiații ionizate, erau încărcate electrostatic și pluteau deasupra solului, „levitau” magnetic, fiind capabile să pătrundă oriunde. Și erau tăioase pe margini, nefiind afectate de nicio atmosferă care să le tocească.

Astfel că, după ce a pătruns în craterul Weiss E, aflat la limita nordică a craterului Weiss, mai mare, de la marginea vestică a Mării Norilor, unde se găsesc baza rusească și cea americană, drona-spion pe șase perechi de roți, trimisă în secret din Mare Humorum de la baza chineză, a intrat într-o buclă de parcurs, din cauze necunoscute, mergând în cerc la marginea interioară a craterului. Nicio comandă primită de la bază nu i-a putut schimba direcția, iar camerele ei exterioare transmiteau mereu același peisaj anost cu pereții craterului Weiss E, cu un diametru de 17 de kilometri, numit astfel în cinstea astronomului austriac, Edmund Weiss. În cele din urmă, drona s-a oprit și-așa a rămas. Echipamentul său de bord continua să intercepteze și să înregistreze toate semnalele electronice provenite de la bazele lunare americano-rusești, traficul radio și să urmărească transponderele vehiculelor din apropiere, care ieșeau sau intrau în Marea Norilor, dar fără să mai miște nimic. Și nici nu mai transmitea nimic, toate datele adunate aflându-se în băncile de memorie ale dronei, fără ca stăpânii ei din baza chinezeasco-europeană de sub craterul Doppelmeyer, Mare Humorum, să mai aibă acces la ele.

Așa că atunci când convoiul condus de Sorin Vremeș spre ieșirea din Marea Norilor, a ajuns pe lângă craterul Weiss, controlul din Mare Humorum i-a spus să se oprească. Cele trei camioane Dongfeng erau încărcate de astă dată cu roboți industriali Mitsubishi, specializați în construcția de habitate lunare, cu caroseria capsulată într-o peliculă de elastomer tip ND, subțire ca pielea de om și extrem de maleabilă. Se încrețea la îmbinările cu părțile mobile precum pielea, făcea „riduri” de moment, însă nu permitea pătrunderea în utilaj a temutului moondust. Ultimele tipuri de costume spațiale erau protejate cu o astfel de peliculă perfect transparentă, însă China nu izbutise să copieze elastomerul atât de bine încât să-l și folosească în condițiile atroce de pe suprafața Lunii și trebuia să importe echipamentul de care avea nevoie. Cu mare greutate și tratative îndelungate, Mitsubishi fusese de acord să re-exporte roboții industriali de la baza americană și să fie aduși în Mare Humorum, pentru continuarea extinderii bazei lunare europene aflate acolo, sub craterul Doppelmeyer, alături de cea chineză. Echipamentele Mitsubishi erau construite din regolitul lunar, cu ajutorul unor imprimante 3D industriale, instalate la baza americană, lipită de cea rusească de sub Rimae Pitatus.

– De ce să opresc? Totul se derulează perfect și ne încadrăm în programul de parcurs fără niciun fel de probleme, spune Sorin din incinta Brauchenseher, fără să oprească marșul.

– Pentru că așa ți se cere acum, îl informează controlorul de misiune din Mare Humoris, altul decât Li Jing-fei, care ieșise din tură.

Era un bărbat, Hu Jiang-bin, pe care nu-l mai întâlnise online. Chinezii ar fi putut interveni direct la comenzi, fără să-l mai informeze, însă probabil controlorul de misiune considerase necesar să-i arate cine dădea ordine aici.

Sorin oprește convoiul și așteaptă. Știe că va fi interpelat pentru oprire de controlul din Rimae Pitatus, staționarea în apropierea craterului Weiss nefiind prevăzută pe planul de parcurs anunțat. Era chiar curios ce se întâmpla și ce-i vor spune chinezii să le explice rușilor și americanilor. Că se oprise să privească asfințitul?

Crater de impact, de dată relativ recentă, aflat la marginea sud a Mării Norilor, craterul Weiss E, unul satelit, aflat în partea nordică a craterului principal, avea un diametru de 17 de kilometri și o adâncime de 2,3 kilometri. Drona chinezească de spionaj intrase în crater printr-o crevasă în peretele său și una dintre dronele de mentenanță, echipată cu brațe articulate și manipulatoare, putea fi trimisă dintr-un camion Dongfeng să investigheze ce era cu ea. Ba chiar s-o recupereze. Nu putea fi lăsată să rămână acolo.

– Ia-ți o pauză, îi spune brusc Hu Jiang-bin lui Sorin, care aștepta noi indicații, fără a-i spune motivul.

Încă nu-și dădea seama ce voiau chinezii lângă craterul Weiss și nu știa de drona-spion, controlată de oamenii din COSTIND de la baza din Mare Humorum.

– Poți să stai o oră, îi spune Hu Jiang-bin mărinimos, de aici preia controlul AI Alessia, care o să te anunțe când poți să revii la comanda convoiului, fără a-i dezvălui lui Sorin cauza acestei opriri. Știa despre chinezi că sunt de o secretoșenie bolnavă, așa că nu-l miră nimic.

Și întrerupe comunicarea și legăturile lui Sorin cu convoiul.

Sorin dă din umeri și-și ia extensia de consolă, ieșind din incinta Brauchenseher cam șifonat în mândria lui profesională. Însă îi este tot mai clar că micuții chinezi puneau la cale ceva ce el nu trebuia să vadă, era sigur de asta. Erau paranoici rău în materie de păstrarea secretelor operaționale și învățase să-i simtă când făceau lucruri dubioase. OK, își zice lăsându-se pe canapeaua cu otoman. Așeză consola pe masă, rămasă în stand-by. Oricui i s-ar fi părut că se deconectase de la povestea de pe Lună, iar incinta Brauchenseher îi înregistrase plecarea. Și, fără niciun efort în plus, din comoda sa poziție relaxată de pe canapea, nano-sondele sale specializate în conectică, controlate de inteligența artificială implantată cerebral, îi deschid accesul prin consolă direct la bordul camionului Dongfeng, din care tocmai plecase, ca și teleprezență. Incinta îi validase codul de ieșire și asta vedea și controlorul lui chinez. Interceptează aparatura de control și navigație și vede toate înregistrările lor parametrice. Și astfel află că o dronă de intervenție tehnică se îndrepta spre craterul cu diametrul de 17 de kilometri. Nu are transponder, dar îi recepționează fluxul video transmis prin camera de luat vederi principală și vede marcajele de drum și cele făcute pe crater de IA Alessia, la cererea controlului din Mare Humoris, și parcursul avut în vedere. Drona urma să se folosească de aceeași crevasă în aflorimentul craterului și să coboare în interior. Vede urmele lăsate de drona-spion pe direcția lui Weiss după ce interceptase transmisia camerelor de luat vederi și se întreabă ce naiba se întâmpla acolo?

În timp ce aprecia cam la 10 minute timpul necesar dronei de intervenție să ajungă acolo, controlorul de trafic de la baza americană din Rimae Pitatus interpelează convoiul chinezesc:

– XA-L70, de ce staționezi?

– Am o mică defecțiune la tracțiunea uneia dintre roțile camionului din capul coloanei, Mare Nubium, aude Sorin răspunsul dat de IA Alessia, care-i clonase perfect vocea, cu tot cu accentul lui american.

– XA-L70, ce anomalie la tracțiune detectezi? Log-urile par stabile.

– Hai că m-ați dat pe spate, face el, rânjind de pe canapea. Vocea mea Made in China!

Nu-i vine să creadă la ce artificii au recurs chinezii pentru ca totul să pară OK pe Lună, lângă craterul Weiss. Din acel moment devine foarte atent la ce se întâmplă acolo. Știe de ce se oprise convoiul.

– Defecțiune locală, sistemul de amortizare e parțial compromis. Revin cu date după diagnosticare.

– Și cât estimezi că va dura? întreabă baza americană.

– O oră, o oră jumătate maximum. Trebuie să folosesc o dronă de reparații, Nubium, răspunde IA Alessia, cu vocea lui.

Inteligența Artificială pilotează și drona trimisă spre craterul lunar, în care va pătrunde prin crevasă. Acum se vede mai bine, pe măsură ce mașinăria se apropie de Weiss. Dacă ar trece pe deasupra regiunii o sondă americană Lunar Orbiter, întreaga scenă ar fi vizibilă și pe monitoarele americane, iar chinezii ar fi întrebați unde se duce drona de reparații. Dar Orbiterul survola alte zone.

– OK, XA, se învoiește controlul de la baza Mare Nubium. Mult succes!

– Mulțumesc, face IA Alessia jucând rolul operatorului uman, o zi bună. Terminat.

Chinezii nu mulțumeau niciodată. În școlile lor de turism, cursanții învățau să zâmbească și să mulțumească, pentru că societatea chineză nu se alinia la manierele europenilor sau americanilor, dobândite printr-o îndelungată tradiție istorică a curtoaziei. Și chinezii aveau manierele lor, stilul lor de curoazie, însă acestea nu se suprapuneau cu cele ale civilizației occidentale.

Drona de reparații trece prin crevasa căscată în peretele craterului și pătrunde în interior. Înaintează pe fundul plat al lui Weiss E și, la comanda Alessiei, se apucă și face o panoramare a interiorului craterului, oprindu-se, în cele din urmă, asupra dronei-spion, aflată cam la ora 12, lângă perete, într-un șanț făcut de nenumăratele ture în cerc în jurul craterului.

Dintr-un impuls ciudat, destul de neclar, Sorin înregistrează toate datele și le transferă prin wi-fi, în flux continuu, într-o baterie de HDD-uri de mare capacitate, folosită de el pentru arhivări. Drona de reparații se pune în mișcare în crater, cea de spionaj fiind obscură în zona de umbră a peretelui, dar vizibilă după o focalizare a camerei de luat vederi. Dacă n-ai fi știut ce să cauți, n-ai fi găsit-o decât printr-o scanare termică. Semăna oarecum cu roverul lunar chinezesc, Yutu (Iepurele de Jad), lansat pe suprafața Lunii de misiunea Hong Jian Tou 3 , în decembrie 2013. Aceleași roți din rețea metalică, o structură dreptunghiulară, înțesată de antene și senzori de toate felurile. Drona de reparații se apropie de ea dinspre partea din față, intrând în șanțul săpat în praful lunar de drona-spion la baza peretelui craterului, după numeroasele sale curse în cerc. Ținând cont că circumferința lui Weiss, de 17 de kilometri, fusese un raliu de pomină, pe circuit simplu, pe care însă nu și-l permitea nimeni. Situația ar fi fost cu mult mai complicată dacă spionul ar fi pătruns într-un crater cu un diametru și o adâncime mai mare. De acolo, numai o expediție chinezească dedicată ar fi putut recupera drona de spionaj, iar pentru asta chinezii trebuiau să-i informeze pe ruși și americani, conform acordurilor în vigoare, iar aceștia s-ar fi dus glonț spre craterul Weiss, să vadă ce-i putea interesa pe chinezi acolo.

Urmărește fluxul de date comunicate de drona de reparații spre camionul Dongfeng și de acolo spre Mare Humoris, unde se aflau oamenii din COSTIND, nerăbdători să-și recupereze spionul încremenit în praful lunar, care nu mai avea nicio transmisiune spre nicăieri. Sorin se gândește că poate micul rover rămăsese fără energie, după ce panourile solare intraseră în umbra peretelui craterului. Nano-sondele de conectică îl informează că drona emitea acum un semnal slab, greu de recepționat în afara circumferinței craterului. Dacă te roteai aproape lipit de perete și nu mai aveai contact cu razele soarelui pentru panourile de alimentare, da, rămâneai „în pană”. Mai ales dacă panourile se umpleau de praful lunar. Era posibil ca spionul să se fi poticnit de ceva, vreun bolovan, și rămăsese locului. Semnalul trimis de dronă era un cod scurt de avarie. Dacă trecea pe lângă Weiss vreun rover american sau rusesc, l-ar fi putut recepționa pe lungimea de undă rezervată de chinezi pentru semnalele lor de urgență. Ascultată pe îndelete de mijloacele occidentale de interceptare, frecvența nu dezvăluia cine știe ce lucruri secrete, difuzate prin radio, în gura mare, însă recepționat de vreun vehicul lunar în trecere ar fi putut atrage atenția asupra faptului că exista ceva acolo. Fără a mai pune la socoteală faptul că vreun satelit Lunar Orbiter, sau vreun Lunohod rusesc, înțesat de mijloace de ascultare și observație avansate, l-ar putea detecta. Nici drona de reparații nu emitea nimic pentru că nu dispunea de un transponder și drumul ei până-n crater trebuia considerat drept o performanță tehnică, neprevăzută între posibilitățile operaționale de către fabricanții ei, o companie din Shanghai care lucra și pentru Ministerul Apărării din Beijing.

Sorin era curios ce va face drona de reparații. Îl tractează pe spion? Îi verifică nivelul bateriei și-o vede primind comanda de extindere a panourilor solare suplimentare. Poate urmări codurile de operare, însă nu lasă deschisă fereastra cu eșalonarea lor. Drona se poziționează în fața spionului și cu brațele manipulatoare fixează cablul de tractare pe cârligul lui de acroșare și începe să tragă. Îl tractează prin șanțul creat de roțile lui, aducându-l spre ieșirea din crater, prima crevasă deschisă în peretele circular, destul de lată să le permită trecerea.

Probabil, de-aia mi-au dat pauză bulangii ăștia de chinezi, ca să nu văd ce face drona de reparații, își zice, urmărind sforțările vehiculului, încărcat de brațe articulate ca un crab, un gândac monstruos și rapace, gata să-și tragă prada spre cuib. Că încearcă să recupereze o dronă-spion, care probabil că dispune și de posibilități de camuflaj adaptiv, își spune el în continuare. I-am surprins pe micuții chinezi direct în căcatul lor de misiune de spionaj. Dar asta mai înseamnă că trebuia să pășească cu grijă în jur, ca pe ouă. Nici să nu bănuiască cineva că a putut părăsi camionul Dongfeng ca să reintre în crater cu ajutorul consolei. Modulul de conectică îi alimentează imaginile direct prin nervii optici, așa că Sorin vede tot ca într-o secvență pe ochelari VR, însă Oculus nu-și permitea să ofere astfel de instrumente de distracție clienților săi. Ceea ce avea Sorin implantat în creier nu era ieftin. Plătise ca să fie imbatabil pe o piață în continuă schimbare, controlată tot mai mult de Inteligențe Artificiale evolutive. Dar chinezii n-aveau habar de nano-sondele lui și de AI-ul din creier. Îl credeau doar un șofer virtual, aflat ore întregi într-o incintă Brauchenseher, cu suprafețe senzoriale haptice pe palme. Însă era calificat pentru lucruri mult mai sofisticate.

Încearcă o „pasă magnetică” spre drona trasă lent spre crevasa din peretele craterului, intenționând să dibuiască ce coduri intraseră în memoria spionului leșinat de foame de energie. Cineva de la baza din Mare Humoris încerca să-l trezească din amorțeală. Vedea codurile transmise acum prin cablul de date de la drona de reparații. Instantaneu, sub ochii lui, spionul intră în camuflajul adaptiv. Timp de câteva secunde, preia culoarea peretelui craterului pe lângă care rula, ca o caracatiță, apoi devine invizibil. De fapt, nu chiar invizibil, îi puteai distinge, cu oarecare sforțări, conturul din apropiere. Dar de la distanță nu mai vedeai nimic. Drona era ecranată și împotriva scanărilor termice, atunci când era activă, deci tehnica nu te prea ajuta s-o vezi nici așa. Tehnologie militară furată de la americani. Rămâneau urmele de roți lăsate în praful lunar, care-ți spuneau că a trecut ceva pe acolo, însă în timp real, dacă scena ar fi fost văzută de teleobiectivele de cercetare de pe un satelit Lunar Observer, n-ar fi fost remarcată decât drona de reparații. Cablul de tractare, întins la maxim, ar fi constituit o enigmă, în primul moment, pentru că nu era târât prin praful lunar, în urma dronei. Și la urma urmelor, ce căuta acolo, pe fundul plat al craterului Weiss E, o dronă chinezească de reparații, debarcată de la bordul unuia dintre camioanelor Dongfeng?

Poate că a ieșit puțin să se pișe, își zice Sorin, potrivind un răspuns suprarealist. Desfășoară mai departe seria de coduri din burta spionului tractat spre ieșirea din crater, încercând să descopere de ce soldatul din umbră al Beijingului intrase acolo și rămăsese înțepenit lângă peretele din aflorimentul craterului. Ce era acolo atât de interesant încât să atragă atenția chinezilor? Cineva din Mare Humoris, oamenii CONTIND probabil, făceau eforturi de a reporni sistemele dronei. Spionul ar fi putut ieși oricând prin crevasele căscate în aflorimentul craterului de impact, în partea dinspre est a sa, cum veneai dinspre Mare Nubium. Sorin presupunea că programele de bord îi ofereau suficientă autonomie decizională încât să poată reuși singur o ieșire din cercul craterului. Și totuși, după șanțul creat de roțile lui se putea deduce că făcuse la ture până la epuizarea energiei și că exista ceva ce nu funcționase prea bine în sistemul AI al dronei. Marginea sa abruptă se profila ca un colț de moarte într-un peisaj prăfos. Crevasa din peretele de regolit părea o rană veche în pielea Lunii.

El se dumirise ce era cu pauza dată de chinezi, ca să nu vadă ce făceau în Weiss. Dă din umeri, adăugând o strâmbătură. Nu mă interesează chiar deloc chestiile astea ale lor. Mi se rupe, își zice el. Apoi se ia brusc cu mâinile de cap, săgetat de o durere atroce. Se apleacă într-o parte, ca și cum ar încerca să se ferească de sursa durerii, însă nu era ceva exterior. Imagini digitale îi pătrund prin nervul optic ca un turbion de cifre și litere. Linii de cod ca un puhoi lichid revărsat asupra lui. Nici când îi închidea nu putea scăpa de acest asalt. Apoi durerea încetează la fel de brusc. Clipește rapid, încercând să-și refocalizeze vederea. Își dă seama că vede codul de identificare al pachetului de nano-sonde neurale implantate în neurocortex. Și al Inteligenței Artificiale de bază. Aceasta nu opera decât pentru guvernarea nano-sondelor, pentru că orice altceva i-ar fi mărit temperatura creierului și i-ar fi prăjit neuronii. N-ar trebui să se întâmple așa ceva. Vede codul într-un meniu de copiere și transfer, împreună cu markerii ADN, dar nu el face operațiunea și se întreabă cine. Se gândește vag la clinica din Chicago unde i se implantaseră nano-sondele neurale și IA, la posibilitatea ca toate acestea să fie o actualizare a sistemului. Însă ar fi fost prevenit cu cel puțin câteva zile înainte de asta. I s-ar fi trimis un mesaj. Era beneficiar al opțiunilor premium. Nu-i plăcea absolut deloc să trăiască sub umbrela intervenției de atunci, să mai aibă vreo legătură cu americanii, însă implanturile îi asiguraseră un serviciu foarte bine plătit pe o piață a activităților prin teleprezență tot mai aglomerată și încercată deja de Inteligențele Artificiale. Are senzația bizară și neplăcută că este absorbit în turbionul de informații, ca într-un vârtej din care nu mai ai scăpare. Te duce la fund. Parcă este prins într-o depresurizare bruscă și extrem de brutală a unei cabine de decompresie la mare adâncime, când ești comprimat și expulzat printr-un orificiu de 30 de centimetri în diametru. Se destramă bit cu bit, însă are simțământul bizar că va fi recompus în altă parte, ca într-o teleportare, când scanezi originalul pentru a-l reface în alt loc.

Se deconectează brusc din secvența de intruziune clandestină din craterul Weiss. E leoarcă de transpirație și se trântește cu spatele de otoman, scoțându-și tricoul jilav. Atingerea bumbacului umed este neplăcută, ca un șarpe târându-se pe pielea lui. Nici nu mai vrea să afle ce se întâmplă în craterul Weiss. Curiosity kills the cat⁴ își amintește. Și totuși, ce mă-sa s-a întâmplat acolo ? se întreabă și nu se gândește la cele două drone chinezești. Știe că trebuie să se întoarcă la bordul camionului Dongfeng când va fi anunțat și să-și continue parcursul pe Lună, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Chinezii pomeneau tot mai des de aplicarea de senzori pentru monitorizarea activității cerebrale a șoferilor prin teleprezență. Se vorbea că asta era pentru îmbunătățirea stării cognitive și mentale. Dacă ar fi fost deja cu senzorii pe el, controlorul său din Mare Humorum și-ar fi dat seama că se întâmplase ceva în timpul pauzei oferite cu atâta grație. Încă îl afecta senzația foarte puternică de absorbire a sa, ca într-o bulboană de date, impresia că pierdea din propria sa consistență informațională prin extragerea și copierea de biți din avatarul său din teleprezență. Ca și cum i-ar fi răzuit pielea foarte repede, cu racleta. Drona spion i-a făcut asta? Nu, era inertă când pătrunsese el în crater. Nu mai transmitea decât un semnal slab de avarie, ceea ce lui Sorin i se părea foarte bizar, pentru că o dronă de spionaj trebuia să rămână în tăcere radio completă, chiar și în eventualitatea unui accident. Strânge din ochi din nou și se gândește că are întreaga secvență din crater copiată pe HDD-uri. O contorizare a datelor, desfășurată fulgerător prin lentilele lui VR, îi arată că în „dulapuri” avea circa 78,7 terabiți de date cu incidentul din craterul Weiss E. Inclusiv secvențe video de rezoluție înaltă, captate din multiple unghiuri ale dronelor de suport și din telemetria exosuitelor operate la distanță.

Fiecare fragment conținea nu doar imagine și sunet, ci și straturi suprapuse de metadata: variațiile câmpului magnetic local, densitatea particulelor ionizate, grafice de radiație și valori de stres mecanic pe structurile metalice îngropate. Pe lângă acestea, „dulapurile” stocau și jurnale de feedback haptic din timpul teleprezenței: temperatura percepută prin mănușile sensibile, vibrațiile bruște care îi traversaseră brațele când cablul principal fusese tensionat, până și mirosul sterilizat, artificial, pe care filtrul de simulare îl generase pentru a suplini lipsa atmosferei reale.

Cei 78,7 terabiți nu erau simple fișiere – erau o capsulă integrală a evenimentului, un posibil capăt de acuzare, o comoară de spionaj și, mai ales, o amintire imposibil de șters, care putea oricând să explodeze în mâinile cui ajungea.

Se ridică și se duce la dulapul de haine să-și pună un tricou pe el. La deschiderea ușii dulapului, simte parfumul din hainele Danei. Îi păstrau încă mirosul. Va trebui să fac curățenie pe aici, își zice privind umerașele de care atârnau rochiile lăsate de ea, apoi înșfacă un tricou dintre cele împăturite pe raftul de sus. Închide ușa, gândindu-se că va trebui s-o sune, dar își amintește că-i ștersese numărul. Nu-l memorase niciodată. Sau poate că ar fi mai bine să le pună într-o pungă pentru gunoi menajer și să le ducă la un tomberon pentru haine, fără să încerce s-o mai anunțe. Se lasă să cadă pe otoman și întinde mâna spre sticla de cidru când îi sună telefonul. Un număr din Statele Unite. Nu mai are pe nimeni care să-l sune de acolo. Nici nu credea că Nicole își mai amintea de el.

– Alo? rostește el.

– Salut! Ești drogat? Ce s-a întâmplat cu tine acum câteva minute?

Încremenește, nevenindu-i să creadă ce tocmai auzise.

– Poftim? Cu cine vorbesc? întreabă în engleză.

– Te-am prevenit acum niște ani că s-ar putea să apelăm la tine, cândva. Acum e momentul, urmează vocea.

Își amintește discuția din rezerva clinicii din Chicago unde i se injectaseră nano-sondele din creierul său și modulul AI. Vorbise cu cineva care i se prezentase ca venind de la DARPA⁵ și-l avertizase că îi permiteau să aibă nano-sondele cu condiția ca, dacă se ivea necesitatea, să colaboreze cu ei pe viitor. Fusese prevenit că așa s-ar putea întâmpla, însă era șocat de faptul că împărțea realitatea și cu alții și nu era vorba de iubita lui. Nu mai avea așa ceva. Strânse pleoapele.

– Știm că nu-ți este ușor, continuă vocea în întunericul produs de pleoapele coborâte, însă în hipocampul tău s-a petrecut ceva foarte ciudat, o aberație. Deci, iei droguri? Cocaină poate, sau ketamină? Știm că ești pe Lună prin teleprezență.

Cu douăzeci de ani în urmă, pe vremea primelor Inteligențe Artificiale conversaționale din seria ChatGPT, a început ceea ce era numit atunci „decodificarea creierului”. Sintagma fusese aleasă cu grijă, pentru că „citirea gândurilor” ar fi stârnit panică în public. Tehnologia depindea de rezonanța magnetică funcțională (fMRI), cu o rezoluție spațială medie de 1,5–2 milimetri și o latență temporală de 2–3 secunde — insuficientă pentru a reda gânduri în timp real, dar destulă pentru a surprinde „silhuete” de intenții sau imagini mentale.

Un GPT antrenat ore întregi pe același subiect, învăța să coreleze tiparele hemodinamice cu clase de concepte: contururi vizuale, intenții motorii, expresii emoționale brute. Rezultatul era probabilistic: o acuratețe de 60–70% la recunoașterea intențiilor binare („da/nu”), dar doar 15–20% pentru fraze mai complexe. Un cuvânt complet necesita până la 30 de secunde de interpretare. Nu era „telepatie digitală”, ci un translator zgomotos, dependent de cooperarea subiectului și de stabilitatea scanerului.

Totuși, pentru pacienții în sindrom locked-in⁶, rezultatul era revoluționar. Cineva care mai putea doar clipi putea transmite mesaje mai elaborate decât un simplu „da/nu”. Uneori, cortexul vizual permitea reconstrucția unor imagini rudimentare: un cerc, o casă, fața unei persoane recunoscute. Limitările erau clare — fără magnet de 7 Tesla și fără zeci de minute de antrenament per pacient, „decodarea” era imposibilă.

Privind retrospectiv, aceste începuturi par primitive. În comparație cu nano-sondele cerebrale din anii ’20, care pot detecta activitatea neuronală direct la nivel de sinapsă, primele metode se aseamănă cu a încerca să înțelegi o conversație ascultând doar variațiile volumului printr-un zid gros. Dar fără ele, nimeni nu și-ar fi imaginat că, două decenii mai târziu, gândurile pot fi transmise direct, cu o latență sub 50 de milisecunde și cu rezoluție aproape de nivelul natural al limbajului.

Însă ceea ce părea o limitare substanțială prin anii 2020, era acum „Mașina de citit gândurile”, la care visase cândva André Maurois și scrisese chiar un roman cu acest titlu.

– Uite ce-i, nu-ți citește nimeni gândurile, nu stăm să analizăm panseurile tale existențiale și nici nu ne interesează secvențe din viața ta sexuală. Inteligența Artificială urmărește ceea ce fac nano-sondele tale în funcție de anumite caracteristici de funcționare. Așa ne-a sesizat ceea ce se întâmplă acum și intervenim în mod excepțional, altfel n-am vorbi acum. Ai fost avertizat când ți s-au injectat nano-sondele și ți-ai pus lentilele de contact VR că este posibil ca într-o bună zi să-ți cerem colaborarea, continuă vocea. Să le folosești spre interesul nostru. Ai fost de acord. Ai și semnat pentru asta, îi atrage celălalt atenția. Așadar, ce s-a întâmplat în hipocampul tău ? Avem imaginile transmise prin lentilele tale VR. Ești pe Lună, prin teleprezență. Știm ce faci acolo. Ce se petrece ?

– Știți deja ! Și dacă nu vreau să colaborez cu voi?

– Ți le putem dezactiva. N-ai să mai poți face nimic cu ele, și nici cu AI-ul tău injectat. Te dăm și în judecată, proces cu ușile închise, și în plus ar trebui să le scoți în termen de cel mult șase luni după dezactivare, altfel te poți trezi cu un glioblastom⁷, declanșat prin descompunerea învelișului lor proteic. Operația este posibilă, fără niciun risc, în clinica din Chicago unde ți le-ai implantat. Deschide ochii și transmite odată, motherfucker! Ai semnat ca și cetățean american, altfel nu primeai nano-sondele!

– Am renunțat la cetățenie când Trump s-a declarat președinte pe viață, răspunde apăsat, știind prea bine că întreaga discuție era înregistrată. Știți asta foarte bine, pentru că am trimis pașaportul meu american ambasadei SUA la București, împreună cu declarația de renunțare la cetățenie.

– Nu te juca cu noi. Nu vorbești cu nimeni despre asta, nici cu prietenii tăi chinezi, nu faci nici postări pe Internet, nimic. Dacă trebuie, ți-o tragem de nu te mai aduni.

L-au sunat doar ca metodă de presiune directă, pentru că CIA ar fi putut să urmărească totul în tăcere. Știau că-și copiase datele pe HDD-urile lui. Probabil, chiar în această clipă analizau totul. Știau ce se întâmplase în craterul Weiss E. Închide și deschide ochii. Meine Gedanken sind nicht mehr frei⁸, își zice Sorin.

Pe la începutul anilor 2020, într-un laborator de biologie al Universității Harvard în creierul unor cobai a fost injectat o nano-sondă ultraflexibilă, capabilă ca, pătrunsă prin fluxul sanguin să înregistreze o bună parte din activitatea electrică din creierul rozătoarelor. Printr-o simplă injecție, se evita introducerea unui implant cerebral, o procedură mult mai complicată și costisitoare. Nano-sonda, cu o dimensiune de 85 de nanomeri, era programată să se fixeze în creierul animalelor de laborator prin micro-electrozi și să înceapă să transmită datele unei Inteligențe Artificiale care monitoriza întregul experiment. Sonda era alcătuită dintr-un polimer special, care se extindea ca o plasă pe creierul animalului, după ce folosise fluxul sanguin pentru ajungerea în zona-țintă. Se fixa cu ajutorul electrozilor și începea transmiterea de date. Pentru a nu fi identificată de anticorpii organismului-gazdă, faimoasele celule-T, și atacată imediat, sonda fost „deghizată” prin acoperirea cu membrane provenite de la globulele roșii din sânge, eritrocitele. Electrozii lor au străpuns pereții vaselor sanguine, recepționând semnalele neuronilor din creierul cobailor, interpretate apoi de Inteligența Artificială.

În cele din urmă, nano-sondele cerebrale de acest tip au fost omologate oficial, după o serie de experimente desfășurate în medii controlate, in vivo și ex vivo. Echipa de cercetare spera ca aceste dispozitive să devină un instrument de interceptare și cartografiere a activității neuronale, în special în zonele cerebrale afectate de tulburări neurologice precum Parkinson, Alzheimer sau epilepsia. Scopul inițial era terapeutic: sondarea și înregistrarea în timp real a impulsurilor electrice anormale din cortexul motor sau din nucleii bazali, urmată de corecții adaptive prin impulsuri electrice sau semnale inhibitoare administrate local — o alternativă non-invazivă la electrozii profundi implantați chirurgical (DBS – deep brain stimulation). Însă utilizarea acestor nanosonde a fost extinsă semnificativ în cursul testelor ulterioare. Structura lor — o matrice polimerică flexibilă, cu nanoantene de carbon funcționalizate și microprocesor bio-compatibil — permitea nu doar culegerea de date, ci și interacțiunea activă cu rețeaua neuronală. O idee radicală a prins contur: o inteligență artificială miniaturizată, injectabilă, care odată ajunsă în creier prin intermediul sistemului circulator cerebral (folosind vectori lipidici pentru traversarea barierei hematoencefalice), să se poată integra cognitiv și comunica în timp real cu alte IA externe sau sisteme neuronale distribuite. Testele clinice au fost preluate de una dintre marile companii de echipament medical, specializată în neuroprotetică. Aceasta a obținut drepturile de producție, iar după certificarea dispozitivelor de către autoritățile de reglementare biomedicală, s-au făcut pregătiri pentru fabricarea lor la scară industrială. Totul părea pregătit pentru o revoluție tehnologică în neurologie. Dar încă înainte de începerea producției efective, în câteva reviste obscure — notorii pentru articolele lor conspiraționiste și senzaționaliste — au apărut „dezvăluiri” alarmante: injectarea nano-sondelor ar provoca inflamații ale meningelui, afectând inclusiv pia mater, stratul cel mai delicat și vascularizat al învelișului cerebral. Aceste inflamații ar evolua rapid spre o formă agresivă de meningită reactivă, cu rată mare de mortalitate. Presupusa reacție inflamatorie era descrisă ca fiind de natură autoimună, declanșată de fragmentele polimerice ale sondelor percepute drept antigeni de către sistemul imunitar.

Informațiile erau anonime, publicate în spații editoriale cumpărate de entități la fel de neidentificabile. Însă au fost suficiente pentru a stârni o furtună digitală: pe rețelele sociale s-au propagat teorii ale conspirației, suspiciuni, meme-uri virale și campanii de boicot, toate alimentate de neîncrederea față de biotehnologie și corporațiile implicate în neuroinginerie. Publicul țintă — pacienți cu Parkinson, epilepsie, Alzheimer, sau alte afecțiuni neurologice — devenea tot mai reticent.

La Fort Detrick, Maryland — centrul de cercetare biologică și chimică al armatei americane — unii veterani ai războiului informațional au făcut imediat o paralelă cu o veche operațiune de dezinformare a KGB-ului. În anii ’80, serviciile sovietice lansaseră o campanie care sugera că virusul HIV ar fi fost creat într-un laborator militar american ca armă biologică „etnică”, destinată să-i ucidă selectiv pe cei „de culoare”. A fost un caz-școală de implantare memetică cu ecou invers: o poveste lansată în Est, circulată în presa locală, preluată de tabloidul britanic „Sunday Express” în 1986, și apoi reimportată în America, dând senzația unei surse independente. Povestea cu SIDA, ca armă biologică americană scăpată de sub control, a fost crezută de mai toată lumea, înfulecată pe nemestecate. Răspândirea sindromului imuno-deficitar auto dobândit (SIDA), care lovise mai întâi comunitatea homosexualilor de culoare, părea să contribuie din plin la credibilitatea poveștilor semănate peste tot de KGB. Povestea a fost preluată cu entuziasm și de presa sovietică, inclusiv de Pravda, iar ulterior articolele au fost citate ca surse credibile de informații în publicațiile tabloide occidentale.

În școala KGB, asta se numea „efect de ecou”, când propulsai o informație falsă, diseminată dincolo de Cortina de Fier, pentru ca aceasta să fie iarăși repetată în Occident până când publicul ajungea s-o creadă. După colapsul URSS, Evgheni Primakov, șeful noului serviciu de informații externe al Federației Ruse, SVR, a recunoscut public, într-o conferință de presă, că toate manipulările pe tema SIDA ca armă biologică americană, precum și „broderiile” zvonistice adiacente, inclusiv cele cu „bomba Etnitha”, fabricată pasămite într-un laborator secret sud-african, pe vremea Apartheidului, fuseseră opera KGB-ului.

La scurt timp după apariția articolelor despre nano-sonde, media de specialitate a început să publice analize critice și investigații de debunking. S-au difuzat chiar și clipuri video cu mărturia lui Primakov, în paralel cu reacții oficiale ale companiei producătoare și ale unor cercetători de prestigiu din domeniul neurotehnologiei. Aceștia au explicat că nu s-au înregistrat reacții inflamatorii în cadrul studiilor clinice și că materialele utilizate erau deja omologate în alte aplicații biomedicale. Totuși, efectul de piață a fost imediat: acțiunile companiei au scăzut vertiginos, iar CEO-ul, miliardarul Robert Mellyford, a anunțat o reducere masivă a prețului pentru sistemul de nano-sonde cerebrale, în încercarea de a recâștiga încrederea consumatorilor. Dispozitivele nu erau însă pentru oricine: aplicabilitatea lor rămânea clar delimitată între uz medical și uz militar avansat. Odată implantată, inteligența artificială din creier permitea utilizatorului să interacționeze nativ cu toate dispozitivele conectate, fără interfețe fizice — un adevărat upgrade cognitiv.Latura ascunsă, despre care nu vorbea nimeni, nu era pericolul vreunor efecte negative, ci faptul că existau și certe aplicații militare ale nano-sondelor. Unii dintre utilizatori au fost abordați discret, înainte de injectarea nano-sondelor, de oameni care se prezentau ca lucrând pentru D.A.R.P.A. și se ofereau să acopere o bună parte din costuri cu condiția ca beneficiarii sistemului să coopereze „cândva” cu organizația, dacă li se va cere asta. Evident, înțelegerea rămânea confidențială și existau asigurări că era posibil ca guvernul american nici să nu-i deranjeze vreodată. Dar trebuiau să semneze un document în care se stipula că trebuiau să păstreze secretul înțelegerii, în caz contrar urmând să suporte consecințele.

 

Sorin Vremeș este unul dintre acești beneficiari. Acum, însă, gândul că în cazul unui refuz de colaborare i s-ar putea declanșa un glioblastom — o formă letală de cancer cerebral — îl înfiora. IA din creierul său putea fi dezactivată sau… activată letal. Așadar, ceva din acele fake news devenise, în mod ironic, adevărat. Nu era vorba despre meningită. Ci despre execuție neurologică prin protocol de control. O IA injectabilă conține un set de proteine sintetic-modificabile, așanumitele „starter”, putând fi activate enzimatic. În caz de comandă externă criptată, aceste proteine inițiază o cascadă de expresie oncogenă în celulele gliale. Era ca și cum cineva ar fi apăsat pe o telecomandă pentru programul CWKY : Cancer Will Kill Ya.

* * *